Hazul a purtat şi şorţuleţ de grădiniţă

Cum o fi oare lucrarea asta Dumnezeiească care seamănă miracolul talentului în unii oameni, iar în alţii nu? Atunci cînd Dumnezeu şi îngerii scriu dosărelul cu destinul unui om, de ce la unii aripa de înger scrie cuvîntul talent, iar la alţii nu?

Cum o fi oare lucrarea asta Dumnezeiească care seamănă miracolul talentului în unii oameni, iar în alţii nu? Atunci cînd Dumnezeu şi îngerii scriu dosărelul cu destinul unui om, de ce la unii aripa de înger scrie cuvîntul talent, iar la alţii nu?

 
Niciodată n-o să descifrăm taina aceasta. Dar chiar în rîndul celor talentaţi, talentul poate să-şi ridice fruntea în diverse perioade ale vieţii. Sînt mari artişti care au descoperit revelaţia talentului lor cînd să­ri­seră de treizeci de ani, după cum la unii mijeşte talentul încă din co­pi­lărie. Iată cîteva exemple de talentaţi cărora talentul le-a dat ghies încă de cînd erau puşti. Unul dintre ei este Doru Octavian Dumitru, comicul care într-o vreme era poreclit “maşina de rîs”. Încă de la grădiniţă, Doru dă­dea recitaluri. Povestea vrute şi nevrute cu un farmec ieşit din co­mun şi, culmea, cele mai multe istorisiri doldora de haz erau in­ventate de mintea prichindelului. Show-urile date la grădiniţă de Doru Octavian Dumitru în şorţuleţul lui de pici au stîrnit sce­ne ciudate. Astfel, educatoa­rele au fost obligate să îi cheme pe părinţii piciului Doru Octavian Dumitru la o discuţie serioasă în care tatăl şi mama puştiului nostru au fost rugaţi să vină să-l ia acasă pe Doru, mai devreme decît ora obişnuită de plecare a puş­timii de mîna părinţilor. Şi asta fiindcă atunci cînd se făcea ora de plecare acasă, îl apucau pe pri­chindelul Doru Octavian re­ci­ta­lurile pline de haz. Povestea atîtea nostimade puş­tiul, încît în­tîrziau să-şi iau co­piii să plece acasă chiar oamenii în toată firea veniţi după odrasle. Aşa că se făcea o teribilă ha­ra­ba­bură în grădiniţă. Din fragedă copilărie dădea pe afară umorul în Doru Octavian Dumitru.

 
MOMENTE. Un copilaş plin de haz a fost şi Romică Ţociu. Bunicul lui avea un birt în Craiova. Aşa că puştiulică se tot învîrtea printre clienţii bodegii şi auzise din belşug cîntecele lăutarilor care se produceau printre mese ba cu o vioară, ba cu un acordeon cu burduful jerpelit. Văzînd că mesenii le bagă în buzunar lăutarilor cîte o bancnotă, ce s-a gîndit prichindelul Romică Ţociu: a luat din casă un sertar de dulap şi l-a considerat acordeon cîntînd din gură şi prefăcînd-se că apasă clapele sertarului în faţa casei. Amuzaţi de caraghioslîcul situaţiei, trecătorii îi dădeau cîte o monedă cîn­tă­reţului de ocazie de pe trotuar cu pantaloni scurţi, pînă cînd pe Romică l-a prins bunică-sa şi i-a tras cîteva scaltoace care nu semănau cu aplauze.

Şi Vasile Muraru, jumătatea cuplului de mare comedie compus din Nae Lăzărescu şi Vasile, simţea că-i dă ghes hazul încă din copilărie. Elev fiind, ce i-a dat zburdalnicului Vasile prin cap: să imite la şcoală vocile marilor actori pe care-i auzea la difuzorul din casa lui ţărănească. Cel mai mare succes printre colegi l-a dobîndit şcolarul Vasile Muraru cînd a citit lecţia în faţa în­vă­ţă­toarei imitînd glasul delicios al lui Dem Rădulescu. S-au prăpădit de rîs colegii, dar învăţătoarea n-a prea gustat bancul lui Vasile şi l-a dat în brînci afară din clasă.