“Huliganii”, romanul unei noi generaţii

Iată ce-i scria Emil Cioran: “Îţi mulţumesc mult pentru roman, pentru dedicaţie şi pentru clipele petrecute citindu-l. Un roman aşa de bine scris, atât de rotunjit şi de complet şi care este în acelaşi timp revelaţia putregaiului nostru, a ratării noastre ascunse, a fatalităţii noastre secrete. «Huliganii» m-a făcut trist, fiindcă m-a făcut să-mi dau seama cât suntem de pierduţi, cât ireparabil ascund frământările generaţiei noastre, în ce măsură suntem condamnaţi. Petru Anicet mi-a plăcut mult: n-are pasiuni istorice şi e foarte puţin român”.

Constantin Noica îi scria şi el lui Eliade, tot în 1935, imediat după ce a citit “Huliganii”, un roman care îl tulbura în altă măsură şi altfel decât pe Cioran... Scrisorile din care reproducem fac parte din Arhiva Mircea Handoca.

“Mircea, dragă, «Huliganii» tăi m-au făcut să gândesc multe lucruri, despre toate şi toţi, dar mai ales despre tine. Aveam o serie întreagă de lucruri privitoare la tine şi pe care trebuia să mi le lămuresc. Aveam, în primul rând, «cazul» tău. De multă vreme tu nu încetezi de a fi pentru mine un caz. Prietenia pe care ţi-o port e de dată mai recentă. Nu mă puteam gândi la prietenie în anii de liceu şi chiar după aceea, când distanţa dintre noi era mult prea mare. Nu-ţi pot ascunde însă şi n-am de ce să ţi-o ascund că m-am interesat de la început de cazul tău, cu atât mai mult cu cât acesta mă «fertiliza» într-o nebănuită măsură. Expresia e a ta, dar o adopt. Acum, când trecerea anilor a nivelat mica noastră diferenţă de vârstă, interesul meu faţă de un om care a lăsat urme adânci în viaţa mea s-a complicat cu o prietenie dintre cele mai calde. Iată de ce am aşteptat şi am urmărit cu emoţie debutul tău prin «Huliganii». Nu trebuie să te surprindă că vorbesc despre debut. Pentru mine, asta e prima ta carte, dacă las la o parte toată producţia interesantă şi copleşitoare, desigur, dar nu mai puţin imperfectă de extremă tinereţe. Eu nu uit că «Întoarcerea din rai» e prelucrarea vechilor «Victorii», care carte de a ta nu e scrisă, începută sau gândită înainte de 25 (dacă nu 24 sau chiar 23) de ani? Tu nu simţi poate lucrul acesta, dar eu îl văd cât se poate de clar: «Huliganii» sunt o răscruce pentru tine. Într-un anumit sens, bănuiam lucrul acesta de astă-vară, de când îmi spuneai că scrii romanul. M-am gândit atunci că optezi prea repede pentru literatură şi ţi-aş fi dorit să nu scrii cartea. Ţi-am transmis gândul meu sub o formă cât am putut mai discret, dar negreşit nu m-ai ascultat. Acum îmi dau seama că nu puteai să mă asculţi. Că nici n-avea sens să mă asculţi. Mihail Sebastian are dreptate: nu te poţi refuza literaturii, chiar dacă ar fi să nu mai dai nimic valabil într-alt plan. Vom sta altă dată de vorbă, dacă vrei, asupra posibilităţilor pe care ţi le mai văd în afara literaturii. Astăzi trebuie să admit că, înăuntrul literaturii, ai posibilitatea de a crea opera aceea pe care astă vară noi doi o numeam: «Război şi pace»; tu conştient că ai să ajungi acolo, eu neîncrezător. Lectura «Huliganilor» m-a făcut să nu mai fiu neîncrezător.”

Romanul “Huliganii” marca în creaţia lui Mircea Eliade o răscruce. Înseamnă, aşa cum îi scria şi Noica, o alegere a literaturii. Un alt drum... În Memoriile sale, scriitorul nota în vara în care lucra la roman gândurile despre povestea pe care voia s-o scrie. “Ca în fiecare vară, am urcat cu grupul de prieteni Bucegii şi ne-am instalat pentru zece zile la Casa Peştera. Ne-am întors la începutul lui august şi m-am apucat îndată să scriu «Huliganii». Cunoşteam subiectul în liniile lui mari, dar îmi rămânea de precizat un număr considerabil de amănunte. Numai reacţiile, ideile şi aventurile lui Petru Anicet îmi erau limpezi, de la scena cu care se deschidea romanul lecţia de pian în Vila Tycho Brahe  ­- până la ultima scenă, la cimitir, după înmormântarea mamei. Acţiunea se concentra de altfel în jurul lui Petru şi al prietenului lui, Alexandru Pleşa. Fiecare dintre ei ilustra, în felul lui, un mod de a fi în lume, pe care-l numisem huliganic pentru că implica în acelaşi timp o inconştienţă împinsă până la cruzime şi o încredere absolută în ei înşişi. Sensul curent al termenului huligan se referea la grupurile de tineri antisemiţi, gata să spargă geamuri sau capete, să atace, să jefuiască sinagogi, să ardă cărţi. Nimic din toate acestea nu se întâmpla în romanul meu. Contextul politic, adică mai precis antisemit, al huliganismului era cu desăvârşire  absent.

Povestea lui Petru Anicet începe cu o lecţie de pian la care tânărul ajunge cu o jumătate de ceas întârziere...”