În adâncul fiecărei Elene zace o Lenuţă / Doamna şi autistul

Elena croşetează fulare în prime-time. Elena dă cu mopul. Elena-şi cumpără cizme de la second-hand (fiţe). Elena Udrea plantează pomi, sub reflectoare, îmbrăcată cu haine Dolce & Gabbana. Elena, poştăriţa de bileţele galbene, e cocoşată de greutatea dosarului unui copil bolnav. O femeie simplă şi tristă i-a cerut ajutorul pentru nepoţelul ei, autist. E bu­cu­reşteancă, exact din colegiul pentru care candidează blonda preferată a pre­şe­dintelui. I-a înmânat dosarul copilului şi Elena Udrea i-a promis că o va ajuta. Peste câteva zile, femeia a fost sunată de un om, care găsise dosarul aruncat pe stradă. Câh, Elenei i se strica manichiura dacă, Doamne fereşte!, îşi atingea unghiuţele de acte. Apoi, a mimat cinic uitarea. "Care copil?", "care dosar?". Pentru Elena, viaţa asta mize­rabilă pe care o ducem într-o ţară ce ne apasă ca un destin e doar un simulacru de platou hollywoodian. Ea joa­că. E actriţa politică perfectă. Zâmbeşte frumos, ca zâna măseluţă, în faţa ne­căjiţilor care-i cerşesc o clipă de atenţie. Apoi, se întoarce pe tocurile pan­tofilor Vivier Roger şi-i arată plebei mărinimia. Mă rog, ce are ea mai mă­ri­ni­mos pe sub haina Michael Korse… Nu ne aşteptam ca Elena Udrea să-şi asume mitocănia gestului. Nu ne aşteptam să recunoască, sincer şi uşor graseiat, că a durut-o în mânerul genţii Louis Vuitton sau în portiera de la Q7 de suferinţa băieţelului şi că i s-a rupt în acul ceasului Cartier de lacrimile bunicii. Dar ameninţarea ei oribilă, că o va da pe femeie în judecată, a în­trecut toate aşteptările... Elena, ai devenit reală! Eşti, în sfârşit, naturală... Mai tu însăţi decât cea care dădea din andrele în faţa camerei de filmat. Unu’ pe faţă, unu’ pe dos... Mai adevărată decât acea Elena Udrea care uda pomişorul zâmbind pentru shooting şi care empatiza cu victimele inun­da­ţiilor încălţată în balerini. Ţi-a reuşit, în cele din urmă: poporul te vede fix aşa cum eşti. Până în străfundul ultimei tale celule aromate cu Chanel...

Printre zâmbete şi promisiuni electorale, Elena Udrea a dat-o în bară. Cu vorbe consolează o bunică ce-i cere ajutor pentru ca nepotul ei autist să poată face terapie ABA, cu fapte, o ameninţă pe femeie cu datul în judecată, “dacă continuă să profite de campania electorală pentru a strânge bani”. Bunica susţine că Elenei Udrea i-a înmânat dosarul copilului. Candidata se jură că nu a primit nimic în mână, deşi dosarul cu actele şi fotografiile copilului a fost găsit, la numai câteva zile, aruncat sub o bancă, cu nisip şi urme de tălpi pe el.

Nu vorbea. Copiii îl întrebau: “Vrei să te joci cu mine?” El nu le răspundea. Pe-atunci avea 3 ani şi jumătate. Iar îngrijorarea părinţilor că ceva e în neregulă cu copilul lor creştea la fel de mult precum se lărgea lumea pe care R. şi-o construia în jurul lui. “Copilul este autist!” Vorbe dure, fără noimă la început pentru părinţii lui R. Verdict pus de medici abia târziu, după drumuri de luni întregi la mai toate spitalele pentru copii. Mama a renunţat la serviciu. Şi de mai bine de 3 ani construieşte în jurul fiului ei realitatea pe care cel mic, de multe ori, o ignora. Cu grijă multă şi ore lungi de terapie, copilul cu ochi negri şi păr ondulat a ajuns acum să fie de nerecunoscut. “Se îmbracă singur, mănâncă, merge la toaletă, este un copil extrem de inteligent”, îl laudă bunica.

POVESTEA UNUI BĂIEŢEL ÎN SUFERINŢĂ
“Nici nu ştiţi cât de mult s-a sacrificat nora mea. 24 din 24 petrece cu el, toţi banii îi investim în acest copil. Dimineaţa lucrează cu două pedagoage, la prânz cu alte două. Iar vinerea vine o coordonatoare care lucrează cu el, îl verifică. La grădiniţă are însoţitor care stă în permanenţă cu el, iar după-amiaza continuă lecţiile. Toate astea costă enorm”, se plânge femeia şi arată mormanele de materiale didactice, cărţi de poveşti, pensule, acuarele, recompensele pe care cel mic le primeşte imediat ce rezolvă corect sarcina ce i se dă. În camera mică a lui R., mama a aranjat ca la expoziţie zeci de dosare cu fişele copilului, grămezi de jucării, toate supravegheate de camera de luat vederi. “Am înregistrat toate lecţiile pe care cel mic le face. Avem mii de casete. Supervizoarea se uită la toate, le analizează şi aşa stabileşte unde mai trebuie lucrat”, explică mama băiatului. “Am întâlnit într-o zi, în piaţă la Moghioroş, o femeie care vindea roşii. Lângă ea era un copil micuţ, pipernicit. Bunica lui vorbea cu el, copilul nu zicea nimic. Am întrebat-o pe femeie: “este cumva autist?” Mi-a zis că cel mic aude, dar nu scoate un sunet. Eu cred că şi el era autist. “De ce nu vă duceţi să-l trataţi?”, am întrebat-o eu. Când a auzit că noi plătim peste 40 de milioane pe lună, mi-a zis: “cu ce doamnă, când noi trăim de pe o zi pe alta? De unde să avem noi atâţia bani?” Copiii ca R. sunt foarte mulţi. Din cauza banilor ei rămân pe veci autişti”. Vocea bunicii capătă ecouri triste. Mama intervine: “Am fost pe la multe fundaţii. La una dintre ele ni s-a spus să trecem în fişa pe care o completam că R. ar avea nevoie de transplant de celule stem. Aş fi obţinut 17.000 de euro. Cum să fac aşa ceva, dacă copilul meu nu are nevoie? M-ar vedea Dumnezeu. Eu nu pot să mint. Au fost oameni care m-au ajutat. Pe fiecare în parte i-am invitat să vină pentru a-l vedea pe R., să vadă progresele pe care le-a făcut. Dacă aş fi putut, le-aş fi dat chitanţă, dar trebuie să recunoaştem, terapia asta se face la negru, de-asta e foarte greu. De mai bine de trei luni ne chinuim fără nici un ajutor”.

SPERANŢA UNEI BUNICI NECĂJITE
Imaginea băieţelului slab, cu privire pierdută i-a rămas în minte bunicii. Şi-a spus atunci că nimic nu e prea mult pentru a-şi ajuta nepotul. “Când văd că tot ce câştigă părinţii lui folosesc pentru copil, cât de mult se chinuiesc, mi se rupe inima-n mine. Mă frământ rău. Nu suport gândul că din cauza banilor, copilul nostru poate să rămână pe veci un handicapat”. Femeia n-a mai stat pe gânduri. A adunat într-un dosar toate documentele şi actele medicale, fotografiile băiatului, conturile pe care părinţii le-au deschis la bancă şi a luat drumul Ministerului Sănătăţii. Un drum inutil. “Nu ţine de noi, nu avem cum să vă ajutăm!” Răspuns sec şi josnic. «Nu e de competenţa noastră.» Aşa mi-au răspuns printr-o scrisoare sosită acasă. Dacă nici Ministerul Sănătăţii nu se preocupă de aceşti copii bolnavi, atunci cine? Încotro să o iau, unde să mă duc să cer ajutor? Terapia, într-o lună, poate ajunge şi la 1.500 de euro. Sunt lucruri adevărate. Nu vreau să mă pricopsesc, ce-mi mai trebuie mie la vârsta mea? Tot ce îmi doresc, cât oi mai avea zile, e să îmi pot vedea şi eu nepotul sănătos, că vorbeşte, că se poate descurca”. Ochii bunicii se înroşesc. În mâini ţine strâns fotografia celui mic. De pe hârtie, băiatul o priveşte serios, de parcă ochii lui ar trece dincolo de chipul bunicii.

ÎNTĂLNIREA CU ELENA UDREA
“Într-o zi, acum două săptămâni, a venit soţul meu şi mi-a spus că afară, în Parcul de la Moghiroş, este Elena Udrea. Într-o clipă m-a străfulgerat o idee. «Şi dacă aş încerca?», mi-am spus hotărâtă. Mi se părea că am găsit scăparea. Am luat dosarul la subraţ şi am ieşit în stradă. Elena Udrea era cu zâmbetul pe buze, înconjurată de oameni. M-am apropiat şi i-am spus în câteva cuvinte povestea lui R. I-am dat şi dosarul. I-am arătat pozele. Mă gândeam că o vor sensibiliza. Mi-a zis: «Staţi liniştită. O să se rezolve». Câtă bucurie am putut să trăiesc în acele clipe”, poveşteste bunica lui R. A aşteptat răspunsul. Doar Elena Udrea îi promisese că o va suna. Familia N. locuieşte în Drumul Taberei, colegiu în care ea candidează pentru alegerile parlamentare. Peste câteva zile însă, mama lui R. avea să primească un alt telefon: “Doamnă, v-am găsit pozele copilului dumneavoastră pe nisip, lângă o bancă”. Dosarul despre care bunica credea că o va impresiona pe doamna Udrea zăcea aruncat pe pământ. Chipul serios al copilului de pe hârtiile aruncate se zărea printre firele de nisip. Închipuiţi-vă ce am simţit când am auzit vorbele omului aceluia.” Mama lui R. tace. Ochii i se umezesc. Spune că îi e greu să vorbească. Parcă şi ea încet, încet se cuibăreşte într-o lume, alta decât cea reală. O lume în care a învăţat să lupte pentru micuţul ei singură, fără să mai creadă în minunile pomise de politicieni sau de “oameni fără suflet”. Bunica însă nu a avut linişte până ce nu a mers din nou în parc, la următoarea întâlnire pe care doamna Udrea o avea cu alegătorii. La cea care, cu atâta compasiune, îi spusese cu câteva zile înainte: «totul se va rezolva. Am studiat dosarul. Cât de curând mă voi ocupa personal de soluţionarea cazului», mi-a spus cu seninătate, de jurai că vorbele ei sunt adevărate. Mă podideau lacrimile şi în acelaşi timp simţeam cum clocoteşte sângele în mine. «Care dosar, doamna Udrea? Ăsta?» Şi am scos foile din sacoşă. «L-am găsit aruncat la gunoi». S-a uitat la mine liniştită şi îmi zice: «I-am făcut fotografii, ştiu despre ce este vorba». Nu-mi venea să cred. Nu mai aveam stare. Am început să vorbesc, eram agitată, mi-a căzut şi dosarul din mâini. Cum să găseşti dosarul la gunoi? Numai uitându-se un om cu suflet în el, când vezi pozele acelui copil, cum să nu îţi pese?”, se revolta bunica copilului. “Nu ne aşteptam să ne dea bani Elena Udrea. Ştim cât de grea e viaţa şi nu cerşim la nimeni. Ne gândeam doar că poate are mai multe relaţii, că poate reuşeşte să ne pună în legătură cu anumite persoane, instituţii care ne pot ajuta”, spune mama cu voce scăzută. Dupa câteva zile, mama lui R. a primit un telefon. Asistenta Elenei Udrea o anunţa că “problema e rezolvată” şi că “cel mai bine ar fi să venim la sediul partidului”. Bunica povesteşte: “Mi s-a spus că doamna Udrea a contactat o fundaţie care ne oferea două milioane de lei (nr. vechi) pe lună până la sfârşitul anului sau cinci milioane de lei pe loc”. Vocea i se aprinde. “Eu nu cerşesc. Cu banii ăştia nu fac nimic, sunt ca un vârf de lingură într-un butoi cu varză. Eu din pensia mea amărâtă îi dau copilului două milioane. Dumnezeu ştie dacă mai mănânc, ce îmbrac, dar eu îmi ajut nepotul. Am cerut ajutor pentru că ne descurcăm greu, dar nu avem nevoie de bătaie de joc. Am vândut şi locul de veci, copiii au făcut împrumut pentru a avea bani, nu cerem milă. Cerem ajutor”, spune bunica. “Dacă nu am fi găsit dosarul aruncat pe stradă, cu siguranţă aş fi acceptat banii. Aş fi achitat 4 şedinţe de kinetoterapie. Dar mi s-a părut bătaie de joc. Mi-a răscolit sufletul”.

“EU POT SĂ FAC PLĂNGERE PENALĂ!”
“Doamna Udrea, vă spune ceva numele R.N.?”, o întreb la telefon.

“Nu”, îmi răspunde prompt. “Este un copil autist. Bunica lui v-a căutat pentru a vă cere sprijinul. V-aţi adus aminte?”, continui cu detaliile, doar-doar memoria îi va reveni. “Vag… parcă m-a căutat, avea nevoie de bani. Am pus-o în legătură cu o fundaţie. Dar din câte am înţeles, nu a vrut să accepte banii”, încearcă candidada PD-L să încheie subiectul. “Aţi primit vreun dosar de la doamna N.?”, insist. “Nu, niciodată, eu nu dau bani pe stradă şi nici nu primesc dosare sau alte lucruri. Am înţeles însă, de la colegii mei de partid că doamna N. foloseşte astfel de practici pentru a aduna bani, merge pe la partide, ba chiar a venit de câteva ori şi pe la sediul nostru, la primar pentru a cere bani”, spune doamna Udrea pe un ton afectat. Şi s-a spălat pe mâini. “E.U., apăr cauza ta” s-a adeverit încă o dată că este doar un simplu slogan. Mincinos, ipocrit. Jenant. Ce-i pasă domniei sale de soarta oamenilor din colegiul în care candidează? Soluţia doamnei Udrea în cazul lui R., un copil autist, care, în lipsa fie şi a unei singure zile de terapii, poate să regreseze enorm, este ameninţarea: “Dacă această doamnă se foloseşte de campania electorală, eu tot ce pot face este să depun o plângere penală”.

VORBE GOALE, BUNE LA TELEVIZOR
Aseară, pe o planşă imensă, R. a desenat cartierul în care trăieşte. În mijloc a aşezat, sub forma unei spirale, patinoarul. A creionat, cu mână tremurândă şi un om de zăpadă lângă el. În partea de jos a foii şi-a desenat blocul în care locuieşte şi şi-a numerotat etajele cu cifre de la 1 la 9. În stânga, a aşezat scena de la emisiunea “O-la-la”, care îi place atât de mult. În dreapta, mall-ul. Peste toate a scris cu litere de tipar, strâmbe, de toate culorile “Cartierul Drumul Taberei”. Mama priveşte desenul cu mândrie. “Este foarte talentat. Aproape că excelează în tot ce ţine de cifre. A învăţat singur adunarea, scădearea, înmulţirea, împărţirea, iar în două zile alfabetul”. Ochii îi rămân pironiţi pe desenul băiatului.

Acum, cele două femei tac. Şi-au spus necazul. Nu mai cred în ajutor. Şi nici în oameni făţarnici. Animale cu chip de om. Bunica aşteaptă lună de lună pensia şi trăieşte cu mulţumirea că face tot ce îi stă în putinţă să îşi ajute nepotul. În vremea asta, doamna Udrea plantează copăcei încălţată în cizme ce costă poate cât terapia pe o lună a unui copil autist, croşetează fulare la televizor, la fel de bine precum ţese minciuni şi imagini ipocrite cum că “ei cu ei, noi cu voi”, sau “facem ce trebuie”. Stăm şi ne întrebăm. Ce trebuie pentru cine, doamna Udrea?

Mama poate fi contactată pe e-mail: polb21a@yahoo.com

“Dacă această doamnă se foloseşte de campania electorală, eu tot ce pot face este să depun o plângere penală”
Elena Udrea

“Copilul a învăţat singur adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea, iar în două zile alfabetul, fără să-l ajute nimeni”
Mama copilului