Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Singura persoană pe care o sunoşteam la Cassel era prinţul Frederick de Hohenzollern (fratele mai mic al regelui Carol al României). Era generalul comandant al acelui oraş care fusese, în mai multe rânduri, musafirul nostru la Coburg, unde îl chemau, uneori, îndeletnicirile lui militare. De atunci, fuseserăm cu totul fermecate de firea lui binevoitoare. Cu toate că avea nasul de acvilă ce deosebeşte familia Hohenzollern din Sigmaringen, acel nas făcea parte dintr-un chip zâmbitor şi prietenos, care nu aminte prin nimic impunătoarea austeritate a regelui Carol. “Unchiuleţul”, căci aşa îl numeam, era cu totul “gemütlich” (prietenos), nici un alt cuvânt nu-l descrie aşa de bine. Glasul lui se prelungea într-o blândă tărăgăneală cât se poate de plăcută, şi cu toate că nu era cu adevărat ironic, avea în ochi o sclipire glumeaţă, care făcea pe cei tineri să se simtă îndată în largul lor.
Tustrele surorile ne îndrăgostisem de-a binelea de “unchiuleţul” şi a fost o mare plăcere pentru noi să dăm de dânsul în această cam înfricoşătoare Curte imperială. Afară de acasta, “mătuşica”, soţia lui, pe care o întâlneam pentru prima oară, era tot atât de încântătoare ca şi soţul ei. Era mică şi subţirică; n-avusese copii şi iubea tot tineretul din familie; ştia cum să-l atragă, căci în trupşorul ei scund sălăşluia o inimă foarte largă. În această pereche nu găseai nimic ţeapăn şi semeţ şi, mai târziu, când făcui şi eu parte dintr-o familie cu legi neînduplecate, şi principii nemlădioase, ei fură adesea ca un adăpost pentru noi, cei obosiţi de formule şi aspre datine politice. Regele Carol al României trimisese pentru câtva timp la acest unchiu şi la această mătuşă pe nepotul şi moştenitorul său, socotind că avea nevoie de o schimbare de atmosferă. Tânărul prinţ putea cu acelaşi prilej să urmeze manevrele imperiale, ceea ce avea să-i fie de folos pentru cunoştinţele sale militare. Regele Carol nu făcea nimic fără cele mai temeinice motive.
Astfel se întâmplă că ne întâlnirăm pentru întâia oară la masa kaizerului. Kaizerul Wilhlem era văr primar cu noi, împărăteasa Fredericka, fostă prinţesă regală a Marii Britanii, mama lui, fiind sora mai mare a tatei. Wilhlem era, bineînţeles, mult mai în vârstă decât noi şi, cu toate că avea o personalitate interesantă, nu-l socoteam printre verii noştri preferaţi. Era, desigur, plin de sentimente bune, dar apucăturile lui faţă de familie erau cam gălăgioase, lipsite adesea de blândeţe. Nu doar că-ţi insufla sfială, dar avea darul să-ţi strice cheful îndată ce intra în vorbă cu tine, prin felul lui mult prea zgomotos şi silit glumeţ. Te simţeai deodată, în prezenţa lui, ţepoasă ca un arici şi plină de împotrivire: căci purta într-însulceva care deştepta vrajba.
Împărăteasa Augusta Victoria, soţia lui, părea de “laptele blândeţii omeneşti”; era o femeie cu principii înalte, o mamă bună şi soţie răbdătoare; însă blândeţea ei era ca ceva voit şi nu se ridica, niciodată, până la înălţimea căldurii sufleteşti. Se simţea într-însa o sforţare şi zâmbetul ei părea, întrucâtva, de porunceală; era un zâmbet oficial. Întovărăşea pe neastâmpăratul stăpân al Germaniei, cu o adevărată uitare de sine, vrednică de laudă, şi-i născu şase băieţi şi o fată. Rămase statornică la postul ei, în zile bune şi-n zile grele, în fericire şi în durere, părăsind totdeauna acel zâmbet care, mai târziu, cu trecerea anilor, părea să fi scăpat din obrajii ei. Era ea vreodată obosită de nesfârşita repetiţie a lucrurilor? Cine ştie? Niciodată nu dădu vreun semn de osteneală şi merse tot înainte vitejeşte, an după an, până la sfârşit... până la tragicul sfârşit...
Cei ce merg tot înainte fără răgaz, fie ei spărgători de pietre, regi sau bucătari, deşteaptă în mine un sentiment de admiraţie, pentru sforţarea neîncetată, vecinicul “tot aia şi iar aia” care are nevoie de cea mai mare răbdare şi putere sufletească. Aceste însuşiri le avea din plin Augusta Victoria.
