În intimitatea Elenei Ceauşescu

În exclusivitate pentru Jurnalul Naţional: confesiunile Violetei Năstăsescu, interpreta de limbă engleză a To­va­ră­şei şi primul ei sfetnic în regulile de ţinută şi protocol

La 92 de ani de la naştere şi peste alţi 21 scurşi după trecerea spre cele veşnice, despre Elena Ceauşescu toate par a se fi spus, rămânând, în acelaşi timp, necunoscute. Şi naş­terea-i, şi moartea au născut în jurul lor legende, dovedite în timp banale născociri. După Revoluţie s-a pus în circuit versiunea – neadevărată – că de fapt se născuse în 1916, şi nu în 1919, şi că era aşadar cu doi ani mai în vârstă decât ilustrul soţ.

Deşi ima­ginile-martor ale împuş­cării soţilor Ceauşescu au făcut în­con­jurul lumii, publicului iubitor de sce­narii şi mistere i s-a livrat din de­cembrie 1989 până la finalul anului trecut ce-a vrut să audă despre traiul lor incognito în China sau în Cuba. Recentele rezultate ale analizelor efectuate asupra cadavrelor exhumate au confirmat că soţii Ceauşescu îşi dorm totuşi somnul de veci în ţărâna Cimitirului Ghencea Militar.

În timp, "misterele" şi grozăviile s-au mai decantat, iar prin lichidul încă tulbure nu puţini întrezăresc un Nicolae Ceauşescu dacă nu chiar simpatic, măcar nu rău de-a binelea. Documente de arhivă, fotografii şi bucăţi de film ipostaziind scene oficiale şi de viaţă privată lasă să se întrevadă câte ceva din omul Ceauşescu, aşa cum puţini au avut ocazia să-l vadă. Dacă aceia care l-au cunoscut, publicul larg şi chiar specialiştii înclină spre un portret ceva mai nuanţat al ultimului şef de stat comunist din România, nu de acelaşi tratament se bucură şi cea care a fost cândva "întâia femeie a ţării". Stăruie încă "imaginea" de persoană rea, invidioasă, capricioasă şi incultă, "geniul rău" din spatele tuturor deciziilor "de partid şi de stat".

O noutate reprezintă astfel volumul memorialistic "Elena Ceauşescu. Confesiuni fără frontiere" al Violetei Năstăsescu, mai multe decenii interpreta de limbă engleză a Elenei Ceauşescu, tipărit la finalul anului trecut de Editura Niculescu. Fără să-i răstoarne cu 180 de grade portretul, memorialista îi adaugă mai multe şi fireşti nuanţe. Până la urmă, Elena Ceauşescu a fost şi ea un om, a spus doamna Năstăsescu într-o discuţie pentru Jurnalul Naţional prilejuită de apariţia pe piaţă a volumului amintit, cu bune şi cu rele. Unele impresii lăsate contemporanilor au fără doar şi poate o bază reală, altele sunt doar exagerări.

Violeta Năstăsescu a tradus pentru Elena Ceauşescu aproape două de­cenii, în zeci de vizite efectuate de cu­plul prezidenţial român în străi­nă­tate. Profesor de Limba engleză la Academia de Studii Economice din Bucureşti în tot acest timp, soţie de diplomat bună cunoscătoare a re­gu­lilor de protocol, se poate spune că interpreta de limbă engleză a jucat pe lângă Elena Ceauşescu rolul unei doamne de companie. I-a fost sfă­tuitoare, confidentă, a făcut servicii de natură personală, asupra căreia prima doamnă voia să păstreze discreţia. Violeta Năstăsescu a cunoscut-o bine pe Elena Ceauşescu, atât de bine cât poate fi "pătruns" un om obişnuit să poarte zilnic "masca pute­rii". Pentru mama lor, Valentin, Zoia şi Nicu reprezentau centrul universului, subiect de zilnice meditaţii şi principalul punct pe agenda discuţiilor particulare. Deşi pare greu de crezut, în viaţa privată, spune memorialista, Elena Ceauşescu era o persoană rezonabilă.

De obicei suspicioasă în privinţa colaboratorilor, încrederea soţiei preşe­dintelui în interpreta de engleză s-a do­vedit de o sur­prin­ză­toa­re longevitate. "Ea, spre deosebire de el, lă­sa mâ­nă liberă în traducere, spune Violeta Năstăsescu din de­­ta­­lii­le co­­laborării cu Elena Cea­u­şes­cu. De pil­­dă, l-am auzit odată pe el in­ter­­ve­nind atunci când se traducea, co­­­­rec­tând «nu am spus asta». Pe la fran­­­­ce­ză, mai înţelegea. Translatorul se apă­­­ra – «am spus, dar la sfârşit», iar el replica «da, dar eu am spus la în­­­ce­­put», pentru că nu avea noţiunea to­­­pi­­­cii care se poate schimba într-o altă lim­­­bă. Ea niciodată nu m-a controlat."

În privinţa sfaturilor, Elena Ceau­şescu s-a arătat mereu foarte receptivă, îşi aminteşte Violeta Năstăsescu.
"Accepta sugestii, întreba, se informa, totul întreba, nu făcea un pas fără să întrebe. Şi «prindea imediat». Cel puţin cu mine aşa proceda. Întreba care este protocolul, ce trebuie să îmbrace, ce trebuie să facă, dacă e prea mult, dacă e prea puţin, se interesa de doamnele cu care urma să se în­tâlnească, le ştia biografia. La întâl­niri, le studia atent, să vadă cum se comportă, cum sunt îmbrăcate. De pildă, când a venit la Bucureşti Reza Pahlavi, şahul Iranului, împreu­nă cu soţia, ea s-a uitat să vadă ce face Farah. Farah nu era o aristocra­tă, dar era o femeie educată şi extrem de ra­fina­tă, de stilată. Şi ea, devenită îm­pă­ră­teasă, era ca de acolo. Am mai vă­zut unele care s-au încadrat, nu toate, chiar dintre occidentale. Farah avea o doamnă de companie care era soţia ministrului de Externe de atunci. Din punct de vedere ierarhic, soţia era pe un plan mai sus ca mi­nistrul, pentru că era doamna de companie a împărătesei. Ea s-a uitat să vadă ce face doamna de companie şi ce face Farah. Farah fuma, când şi-a scos ţigara, doamna de companie, cu multă graţie, i-a oferit să aprindă."
Receptivitatea la nou se manifesta şi în zone prohibite publicului larg, re­me­morează interlocutoarea. "Fără să abuzeze, era chiar extrem de cumpătată, de curiozitate încerca din când în când câte o băutură. Ea ştia că doamnele beau gin tonic. Cred că eram într-o vizită în Irlanda şi fiecare şi-a luat ce a vrut. Eu am luat un sherry, ea şi-a luat ginul ei, dar m-a întrebat: «Ce bei tu acolo?». Din clipa aia a băut şi ea sherry. Ea era o femeie care îşi controla foarte mult şi ce mânca, şi ce bea. Lua puţin şi spunea «mie îmi ajunge». A avut şi ea pro­bleme de sănătate, cu ficatul."

Relaţia foarte strânsă dintre soţii Ceauşescu este confimată şi de Violeta Năstăsescu. "Ceea ce se spune că ea îl influenţa este adevărat. Ea a par­ticipat în mod activ alături de el la luarea deciziilor. Decizia era a lui, dar până atunci ea era acolo. El o consulta permanent. Am fost odată martoră la o asemenea împrejurare, când ea m-a invitat într-o problema personală la Institut, în timp ce discutam noi două într-un cabinet, a sunat el şi i-a cerut părerea într-o problemă de stat, şi ea i-a dat-o."

Discuţii particulare au mai purtat şi în alte ocazii, şi-a amintit interpreta de engleză a Elenei Ceauşescu. Una dintre principalele ei griji erau copiii. "Era foarte ambiţioasă cu co­piii, copiii o preocupau, viaţa lor, cariera, avea ambiţii mari pentru ei. Cu studiile, cu doctoratele, mereu spunea că pot mai mult, «ei pot mai mult, pot, pot», era foarte ambiţioasă. Îmi spunea «Violeta, mie mereu mi-a plăcut să îi văd curaţi, cu lecţiile făcute şi cu capul sus», aşa le spunea, să stea cu capul sus, că altfel nu te respectă nimeni.
Îmi spunea că ea ştie să facă de toate: să împletească, să coasă, să facă mâncare. «Curăţenie aşa cum îmi fac eu nu îmi face nimeni, eu prin toate-am trecut, nimic nu mi-a venit de-a gata. Cât am avut copiii mici, noaptea făceam cu rândul cu to­va­răşul, până au crescut nu am fost la un restaurant». Valentin era un ti­mid şi ea spunea că a greşit, că i-a în­vă­ţat să fie aşa de timizi şi rezervaţi. Mi-a povestit într-o împrejurare cum i-a spus Zoia, care era studentă în pri­mul an de facultate, că stătea pe hol cu nişte colegi, a trecut un profesor care i-a spus «săru-mana», iar Zoia a răspuns «mulţumesc». Că nu ştia ce se răspunde în asemenea si­tuaţie."

A rămas celebră vizita cuplului prezidenţial român la Londra în 1978. Mai puţin cunoscut este faptul că Elena cunoştea bine oraşul. "Ea cunoştea Londra, explică Violeta Năstăsescu, Valentin, fiul cel mare, şi-a făcut studiile acolo şi venea nu foarte des, dar destul de des, să vadă ce face. Era plimbată prin lo­cu­rile de interes din Londra – muzee, catedrale, parcuri. Venea în vizite particulare, fără Ceauşescu, se caza la ambasadă, venea să vadă ce face băiatul, să vadă ce învaţă. Noi eram la ambasadă pe vremea studenţiei lui Valentin, soţul meu era diplomat în Marea Britanie. Cred că a fost o ma­mă excelentă. Dacă şi cât îi controla, nu aş putea să spun. Ca orice mamă, probabil că nici un băiat nu e destul de bun pentru fată şi nici o fată pentru un băiat. Cu prima soţie a lui Va­lentin nu se plăcea, dar era reciproc, din ce m-a lăsat să înţeleg, nici nora ei nu se străduia foarte mult să-i in­tre în graţii, să se apropie de ea. Îmi mai amintesc un episod, se uita dezaprobator spre o doamnă, se vedea că nu o place, şi m-a întrebat la un mo­ment dat: «Cine e tovarăşa?». «E soţia tovarăşului...» şi am spus a cui soţie era. Ea s-a uitat şi a spus: «Ei, uită-te şi tu ce poate să-ţi facă un copil». Probabil că se gândea la copiii ei."

Elena Ceauşescu a fost un personaj mai complex decât a fost pre­zentat după Revoluţie, este de părere Violeta Năstăsescu. "Ea era o femeiea fără educaţie, dar nu era o femeie proastă, şi asta trebuie să se ştie. O femeia proastă nu realiza ce a realizat ea, inclusiv cu latura male­fică. Era o inteligenţă nativă, dar necultivată. A căutat să se impună ca şi cum ar fi făcut parte din lumea aceea, ca şi cum ar fi fost de acolo. Îi reuşea prin ţările africane, dar în Anglia, bunăoară, n-a putut. Sunt lucrurile care vin cu edu­caţia, sunt nişte etape peste care nu poţi sări, oricât te-ai strădui. Cred că era ambiţioasă, ceea ce nu e un defect. Cred că în mod natural, dacă ea primea de mică o altă educaţie, dacă ar fi trăit în alt mediu, ar fi realizat treptat, firesc, ceea ce a ajuns să aibă până la urmă. Nerealizându-le de această manieră, a încercat să sară peste etape şi să se impună ca atare. Vorbind cu ea, în discuţii private, era cea mai rezona­bilă femeie. Avea şi ea problemele ei de sănătate, de fa­mi­lie, pe care le gestiona cu mult, mult echilibru. Trăgea nişte concluzii absolut normale şi mă întrebam de ce nu le aplică şi în acti­vi­tatea ei publică. Că au fost minţiţi, asta aşa este. În cele mai mici fleacuri, nu i se spunea, ca să fie linişte. Şi cred că ea a fost lăsată să creadă, cu lipsa ei de educaţie, că este ceea ce nu era."

Ştirea despre cutremur i-a bulversat pe cei doi Ceauşeşti
Aflată adeseori în preajma cuplului prezidenţial, Violeta Năstăsescu a avut ocazia să îi observe pe cei doi şi în momente mai puţin fericite.
În martie 1977 se afla cu ei în Nigeria, când la recepţia de rămas-bun a so­sit din ţară ştirea că un cutremur devastator a lovit România. A fost unul dintre puţinele momente, pe larg descris în volum, când soţii Ceauşescu şi-au pierdut cumpătul şi s-au abandonat spaimei. "Am văzut un ofiţer apropiindu-se în mare gra­bă de preşedintele Ceauşescu, scrie memorialista, cu o bucată de hârtie în mână, întrerupând în mod ireve­renţios conversaţia acestuia cu omo­logul lui nigerian, pentru a-i înmâna hârtia respectivă. Mi s-a părut straniu că notiţa nu putea să mai aştepte puţin şi că ofiţerul îşi luase riscul de a-l deranja pe preşe­dinte chiar în toiul unui dineu oficial. Nicolae Ceauşescu a citit nota în linişte, a privit la soţia lui şi, fără să scoată un cuvânt, i-a dat foaia de hârtie care conţinea un text bătut la maşină. În timp ce o citea, faţa i-a devenit dintr-o dată pământie, iar mâna a început să-i tremure îna­poind nota ofiţerului. Apoi se în­toar­se spre mine şi îmi spuse cu vo­cea răguşită de emoţie: «Violeta, chiar acum a avut loc acasă un cu­tremur mare. Este mai rău ca în 1940!» (...). Preşedintele Ceauşescu s-a ridicat apoi de la masă şi, urmat de soţie, s-a îndreptat spre o cameră alăturată. M-am luat după ei, cu Şte­fan Andrei pe urmele mele. (...) În camera alăturată, în care ne aduna­se­răm cu toţii, s-a instalat panica. Singurele cuvinte pe care le-am au­zit de la preşedintele Ceauşescu au fost: «Trebuie să plecăm imediat!», după care l-am văzut mergând prin cameră într-o agitaţie extremă. (...) Elena Ceauşescu arăta ca o persoa­nă lovită de paralizie, scrie memo­rialista, total lipsită de vigoare. Ui­tând de orice convenţii, de rangul şi poziţia pe care le avea, a cerut să mear­gă la toaletă. Când a revenit s-a uitat în jur după mine, a luat un scaun şi l-a aşezat lângă al meu. Simţea nevoia să vorbească cu cineva, bănuiesc, pentru că, frângân­du-şi mâinile neîncetat, şi-a deschis su­fletul: «Vai de mine, ce-o fi făcând Zoe a mea, e atât de sensibilă, se spe­rie de toate alea! Şi cele două bă­trâne, mama şi soacră-mea, sunt atât de fragile şi neajutorate. Închi­puie-ţi că toţi bucureştenii sunt pe străzi. Nu mai îndrăznesc să stea în casă de frică să nu se repete cutre­mu­rul!» (...). În mod surprinzător, cel care, în acel moment de confuzie, a preluat iniţiativa a fost Nicu Ceau­şescu. El a fost cel care i-a convocat pe toţi membrii echipajului şi le-a dat instrucţiuni să plece la aeroport să pregătească avionul în vederea plecării imediate. Tot el a fost cel ca­re, după ce a dat instrucţiuni echi­pa­jului, s-a întors în încăpere şi a spus tare şi apăsat: «Toată lumea să plece în camere şi să-şi facă bagajele. Plecăm acum!». Atunci a înce­put degringolada. Toţi au început să fugă ca de frica morţii în diferite direcţii ale complexului, sub privirile uimite ale gărzilor nigeriene."

Ce s-a ales de valoroasele bijuterii ale Elenei Ceauşescu?
În numeroasele vizite în care a în­so­ţit-o pe Elena Ceauşescu, Violeta Năs­tăsescu a avut ocazia să cu­noas­că garderoba, dar şi bijuteriile To­va­răşei. Care nu erau puţine şi nici lipsite de valoare. Unele piese îi fuse­seră oferite în dar cu ocazia vizitelor în străinătate. De pildă, în Filipine, de la Imelda Marcos a primit un va­loros colier de perle. Altele au fost cum­părate chiar de Elena Ceau­şes­cu din capitalele prin care a trecut. Prin­tre alte sarcini, Violetei Năs­tă­ses­cu îi revenea şi misiunea să se­lec­teze de pe piaţa locală felurite obiec­te cu specific, spre a fi prezentate primei doamne a României spre cumpărare. Vân­ză­torii se pre­zentau apoi la reşedinţă cu măr­fu­rile, mu­sa­fira le examina şi, dacă îi plăcea ceva, începea târ­gu­iala. Din Coasta de Fildeş, bună­oară, a achi­ziţionat câteva bijuterii, dintre care o frumoasă şi totodată costisitoare bră­ţară de fildeş montată în aur. Ce s-a ales de bijuteriile Elenei Ceau­şescu, pe care interlocutoarea noastră a avut ocazia să le vadă în rep­e­ta­te rânduri, nu se ştie. "Avea, de pildă, un foarte frumos set – colier şi cercei, de perle veritabile, nu de cultură, cu diamante. Erau nişte piese vechi, de colecţie, se vedea că nu sunt bijuterii moderne. Avea şi pie­se deo­se­bite, monturi vechi, dar avea şi mo­derne. Cu ce a mai primit, ce a mai cumpărat ajunsese la va­lori conside­ra­bile.
Ce s-a făcut cu ele, şi eu aş fi cu­rioasă să aflu. Auzeam că s-ar afla la Banca Naţională. Mă­car de-ar fi acolo. Dacă le-aş vedea, mi-aş putea da seama dacă sunt chiar acelea şi dacă lipseşte ceva de valoare."