x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Instrumente şi tărâmuri magice

Instrumente şi tărâmuri magice

de Costin Anghel    |    05 Dec 2008   •   00:00
Instrumente şi tărâmuri magice

Întotdeauna, în basme, personajele sunt ajutate de fiinţe binefăcătoare, de instrumente magice ori călătoresc spre tărâmuri magice, iniţiatice.



Basmele, legendele, poveştile, snoavele... Toate acestea umpleau, şi încă umplu lumea copiilor, uneori şi pe cea a adulţilor. Oamenii mari intrau pe neştiute în pielea personajelor din poveştile spuse copiilor, să fie treaba bună, iar povestea spusă frumos. Uneori însă, întâlnim oamenii ce-au rămas în suflet copii. Oameni mari cu inimi de turtă dulce... Din poveştile lor, din amintirile lor se hrănesc copiii. Nu-i de colo să-ţi poţi educa copiii cu poveşti meşteşugite, cizelate de generaţii şi generaţii de povestitori. Rămâne esenţa. Rămân lucrurile cu adevărat importante. E chiar un lucru mare!

BLAJINII
Într-o magică lume trăiau românii! Viaţa satului, ritualizată, plină de simboluri, includea şi un panteon bogat de poveşti, de basme, de personaje, de lucruri magice..., de... tărâmuri magice. Obişnuiţi să vedem în viaţa satului doar simplitate, nu realizăm, de fapt, multitudinea obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor satului. Multe dintre acestea erau împărtăşite copiilor de către părinţi cât erau încă mici, sub formă de poveşti. În viaţă, copiii nu puteau intra nepregătiţi! Aşa au apărut "Gheonoaia", "Zmeul", "Baba Dochia", "Ciuma Pădurii", "Dragobetele" etc.

Poate că acum, pentru dumneavoastră, blajini sunt doar nebunii... Pentru românul satelor însă erau personaje aparte, după cum îi descrie profesorul Ion Ghinoiu de la Institutul de Etnografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu". "Enigmatice reprezentări mitice a oamenilor primordiali, ale moşilor şi strămoşilor." Ce de gânduri şi ce de idei îşi făceau probabil copiii, când bunii le povesteau despre aceşti oameni deosebiţi, ce trăiesc la hotarul dintre lumea de aici şi cea de dincolo, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea ei în Sorbul Pământului. "Undeva departe, departe"... Nu era de ajuns că le spuneau de blajini copiilor, îi mai şi trimiteau să caute cu puterea imaginaţiei şi Apa Sâmbetei! Şi dă-i şi caut-o. Dar oare, când îi trimiteau după Apa Sâmbetei, povestitorii îi rugau pe copii să le aducă şi Apă Vie? Cum îi trimitea împăratul din poveste pe fiii lui să-i aducă Apă Vie? Căci tot la margine de lume, pe-un tărâm neumblat, oamenii se spune că ar da de Apa Vie. De-ar fi apa asta de găsit... Ce de oameni ar mai salva, ce de dureri ar alina... În poveste, cât ar fi eroul de mort... dai cu-n pic de Apă Vie... şi trece! Gata, se scoală din braţele morţii Făt-Frumosul ori Cosânzeana!

TOIAGUL SFÂNTULUI
Nu poţi trimite copilul în călătorie fără să-i dai măcar puţin ajutor. Îl îndrumi, îl ghidezi spre personaje bune, spre cei ce-l pot ajuta, ori îi indici obiecte, instrumente magice ce-l pot ajuta în călătoria lui prin lumea basmelor, tot aşa cum le ajută şi pe personajele basmelor. Îl pui să ia mârţoaga din grajdul împăratului, dar nu cumva să plece la drum înainte să-i dea o găleată de jăratic... Nu de alta, dar în ce armăsar se transformă căluţul... N-ai văzut nici...în basme! De-o întâlni pe drum(-ul poveştii) vreo furnică, vreun peştişor de aur ori vreo lighioană de-i vorbeşte, să nu le omoare, mai bine să le dea pace şi ele, dându-i câte o aripioară fermecată ori vreun solzişor de aur, sigur îi vor sări în ajutor la ananghie, de le va chema micul erou! Unde mai pui că-l înveţi pe copil să fie şi ecologist, aşa cum se cade! De bătrâni iar să nu se ia, că poate o fi Sfântul Petru ori Dumnezeu, când umblă pe pământ deghizaţi în bătrâni şi cu toiege, ori Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, şi numai cu Sfinţii n-ai vrea să aibă duşmănie! Că de-o da peste vreo Ghionoaie, ori peste vreun zmeu, numai sfinţii îi ajută! Ce se face micul erou, dacă dă peste Tartacot? Nu-l ştiţi pe Tartacot? În cartea "Mică Enciclopedie de Tradiţii Româneşti", a profesorului Ion Ghinoiu, ni se explică: "Tartacot este un demon înfiorător, conducător al dracilor, numit popular Tartor, metamorfozat în pitic malefic. Cu barba de un cot, el vine grăbit, «Prin lanuri, prin păduri/ Din copite sfârâind», şi produce durerile de burtă. În descântecul de izgonire a suferinţei, se descrie printre altele înfăţişarea lui fizică: «Fugi Tartacot/ Cu barba d’un cot./ Cu mâinile/ Cât prăjinile,/ Cu picioarele/ Cât răşchitoarele,/ Cu ochii/ Cât caierele/ (...)»". Deci, dacă sunteţi din Oltenia sau Muntenia şi pe copilul dumneavoastră îl doare burtica... Tartacot e de vină! Ori îi daţi pastile moderne... ori îi descântaţi cum se făcea odată! Cale de mijloc nu prea există!

Tata Noe
De când e omul lăsat pe Pământ, el îşi pune întrebări. Copiii mai ales îşi pun întrebări. Şi oamenii mari trebuie să le răspundă. Ei, dar cum să le explici de ce broasca sare şi nu merge, de ce vrabia doar ţopăie şi nu păşeşte? Cum explicaţii ştiinţifice nu erau, nişte mici povestioare... picau numai bine, la ceas de seară... Tot în cartea prof. Ghinoiu aflăm explicaţia de "gura sobei" a românului pentru întrebările mai sus puse...

"Pe când Noe se afla în corabie, având cu sine câte o pereche din toate vieţuitoarele Pământului şi când corabia s-a oprit pe Muntele Ararat, văzând că apa a scăzut, a despicat şi a dat drumul la toate animalele. Numai pe broască şi pe vrabie a uitat să le despice. Văzând că numai ele au rămas împiedicate, broasca s-a lăţit pe mare, iar vrabia s-a urcat deasupra. Aşa au putut scăpa de la înec, căci apa nu scăzuse de tot. De atunci şi până astăzi broasca şi vrabia au rămas sărind, împiedicate."

Frumoasă lume cu basme şi poveşti mai au românii! Unde pui că mai sunt şi educative. Cum lumea parcă se reinventează, vechile poveşti devin tot mai actuale. Că paloşul este acum vreo sabie laser... Ei, este o altă poveste!

Iarba ierburilor, iarba lacătelor

Plantele nu puteau fi trecute cu vederea de iscusiţii povestitori din vatra satului. Ierburile au fost dintotdeauna considerate "magice", "ajutătoare". Unele ierburi au devenit adevărate vedete!

Iarba fiarelor! Prima în top! În "Mica Enciclopedie de Tradiţii Româneşti" stă scris: "Iarba fiarelor este o plantă imaginară invocată de răufăcători să înmoaie metalul şi să deschidă lacătele de fier. Ea ar creşte pe terenuri greu accesibile, de obicei în locuri bântuite de incendii. Noaptea străluceşte ca Soarele (ca aurul, ca lumânarea aprinsă), iar peste zi este tristă şi înnourată. Dimineaţa, la răsăritul Soarelui, picură sânge din ea, lăsând pete roşii pe pământ. Iarba fiarelor are trăsături umane: dacă este aruncată în apă cade la fund, ca omul, sau dacă pluteşte ca celelalte plante, merge împotriva curentului. (...) Oamenii care intră în posesia ei capătă puteri miraculoase: deschid lacătele, nu sunt atinşi de săgeţi şi gloanţe, înţeleg limba animalelor şi plantelor (...)".

Mătrăguna, altă plantă intrată în galeria vedetelor populare româneşti, are o poveste aparte. Spre deosebire de iarba fiarelor, ea chiar există. Pentru că are foarte multe întrebuinţări, ei i s-au dedicat tot soiul de poveşti, a fost personificată. Prof. Ion Ghinoiu, descrie mătrăguna ca fiind personificare a unei plante miraculoase din familia Solanaceae, utilizată din antichitate şi până astăzi în medicina empirică şi în practicile magice. Românii i-au dat diferite denumiri, de la mătrăgună, la cireaşa lupului – Braşov, marea doamnă, floarea pădurii – Gorj. Conform credinţelor şi poveştilor populare, mătrăguna este o plantă cu funcţie bivalentă: poate fi invocată pentru dragoste, căsătorie, să aducă bogăţie şi fericire sau, dimpotrivă, să despartă dragostele, să semene ură, duşmănie, sărăcie, moarte.

Iarba lui Baboi este în cultura populară personificarea unei plante înrudită cu mătrăguna, invocată de românii basarabeni în farmecele de dragoste. Planta, care ar avea rădăcina în formă de faţă de drac, este scoasă marţi seara de o persoană care nu trebuie să privească înapoi, nici la dus, nici la întors, să poarte cămaşă curată, să-i ducă în dar pâine şi un capăt de pânză şi să-i propună cu respect, schimbul: "Eu vă dau pâine şi sare/ Voi să-mi fiţi folositoare!".

Trebuie însă să fiţi atenţi! Nu e chiar aşa uşor. Nici să dai de Apa Vie, nici de Apa Sâmbetei, nici de sfinţi. Să fie mai uşor cu ierburile? Nici vorbă! Românul a pus până şi ierburilor o pavăză! Brehnele sunt spiriduşi ai pădurii, urâţi şi pociţi, având corpurile compuse din membrele amestecate ale mai multor animale, păsări, broaşte şi insecte. Locuiesc în tufişurile şi scorburile copacilor şi se amuză speriind oamenii fricoşi care merg noaptea prin pădure, prin Moldova şi Bucovina, după cum afirmă profesorul Ghinoiu.

Copiii trebuie să înveţe că dragostea nu este uşor de câştigat!

"Zburătorul este o reprezentare mitică cu chip de om sau de balaur, care coboară în zbor, noaptea, în casele oamenilor, unde chinuieşte fetele şi nevestele pricinuindu-le, prin neodihnă, oboseală şi prin frământare în timpul somnului, vânătăi pe corp. Poate fi împiedicat să intre în casă numai dacă se ung intrările cu untură de zmeu pleznit"
Profesor Ion Ghinoiu

"Ştima Apei este reprezentarea mitică feminină a apelor, care se face văzută şi simţită numai pe timp de noapte. Poate să apară şi ca sirenă: jumătate femeie şi jumătate peşte. Pe vreme rea şi în nopţile cu Lună iese la suprafaţa apei, se scaldă, se scutură şi umblă pe pe uliţele satului ca un nor"
Profesor Ion Ghinoiu

×
Subiecte în articol: ediţie specială iarbă ghinoiu magice