Autorităţile au ignorat 200 de informări SIE înainte de criza din Italia

Jurnalul Naţional: De ce nu există cazuri de angajaţi, cu atât mai puţin de şefi ai unui serviciu de informaţii, sancţionaţi public în vreun fel?
Mihai Răzvan Ungureanu: Asta înseamnă fie că nu s-a ajuns la încălcarea absolută a legii...


… Ceea ce e, totuşi, greu de presupus în 20 de ani.
Nu. Aceasta înseamnă că există o bună activitate de prevenţie în interiorul instituţiei, şi înainte ca problema să apară în mod real, ea este eli­minată. Pe de altă parte, acolo unde cazurile sunt evidente şi există un probatoriu care dovedeşte încălcarea legii, nu instituţia este cea chemată să facă ordine. Ea are propriul regulament. Cel chemat să aplice legea este Ministerul Public...


Parchetul...
Diferitele unităţi de Parchet.


Există angajaţi ai SIE cercetaţi, anchetaţi, urmăriţi penal sau trimişi în judecată?
În momentul de faţă nu avem pe nimeni.


Dar au existat?
Au existat acţiuni de prevenţie care au fost foarte bine conduse în aşa fel încât nu s-a ajuns la scurgeri de informaţie pentru care Parchetul să fi trebuit sesizat.


Iată, în context, o altă supoziţie sau legendă urbană: împreună cu alte servicii, SIE l-a făcut scăpat pe Omar Hayssam.
Este un mare neadevăr. Nu avem nici o legătură cu acest aspect.


Operaţiunea Răpirea din Irak a fost un succes pentru SIE?
Rezolvarea problemei, da. Şi nu a fost singura operaţiune de acest fel. Am mai avut cazuri de cetăţeni români răpiţi.


Unde? Tot în Irak?
Nu. În Africa, în Egipt, în Sudan. Sunt cazuri publice.


Cei răpiţi de piraţii somalezi?
Nu doar. Au fost cetăţeni români răpiţi la graniţa de sud a Egiptului. Sunt operaţiuni de succes.


Au fost şi cazuri care nu au fost făcute publice?
În situaţia asta, nu. Dacă un ce­tăţean român este răpit, cazul devine foarte repede public. Aici, gradul de cunoaştere al media se suprapune perfect pe gradul de cunoaştere al Serviciului. Nu există cetăţean român care să fi fost răpit, despre care să nu ştie nici publicul, nici serviciul. Aşa ceva este imposibil.
Apropo de media, altă supoziţie urbană: la fel ca şi SRI, care a re­cu­noscut public, aveţi agenţi acoperiţi în presă.
Încă o dată: nu ţine de competenţa SIE. Nu ne interesează presa românească.


În presa străină?
Eu am să vă răspund altfel la întrebare: orice, în afara graniţelor ţării, este permis. Media străină este, evident, o ţintă pentru serviciul de spionaj. Oriunde în lume.


E mai bine plătit un informator decât un angajat?
Ce înţelegeţi prin informator?


De exemplu, un ziarist care lucrează la un cotidian sau televi­ziune din afara ţării, dintr-o zonă de interes maxim, poate fi mai bine plătit decât un angajat al SIE?
Asta nu e un secret. Depinde de tipul de operaţiune. Există situaţii în care nici nu ai nevoie să plăteşti. Aici se ascunde şi o parte din arta unui ofi­ţer de informaţii: cum poţi obţine fruc­tul râvnit cu cât mai puţină re­sur­să. Şi dacă resursa e doar o masă la restaurant şi poţi obţine informaţia doar aşa, şi fără să angajezi resursă lo­gis­tică, ci cel mult timp, e foarte bine. Există situaţii în care informaţia de care ai nevoie costă foarte mult, sigur că da. Există situaţii în care nu e suficient să ai o sursă, ci este nevoie de mai multe surse. Există situaţii în care sursa intră într-un contract cu angaja­to­rul, care se numeşte ofiţer de infor­ma­ţii, şi atunci devine agent. Şi, evident, primeşte ceva. Poate să pri­meas­că bani, poate să primească fa­vo­ruri sau poate să primească orişice îl interesează şi se află în disponibi­li­tatea unui serviciu de spionaj. Nu se re­zumă totul la bani, dar regula peste tot e aceeaşi: eficacitatea se măsoară după raportul între  valoarea muncii şi cantitatea de resursă angajată. Felul în care obţii in­for­ma­ţiile nu cunoaşte li­mite. Aici, creativi­tatea ofiţerului de informaţii şi a felului în care este pi­lotat din centrală sunt determinante. Nu banii re­pre­zintă întotdeauna vulnerabilitatea esenţială a unei ţinte.


Legendă: îi datoraţi numirea lui Traian Băsescu. Veţi fi întotdeauna un fidel al lui Traian Băsescu.
Eu sunt fidel interesului naţional.


Mă aşteptam să spuneţi asta. Dar aveţi un sentiment de îndatorare faţă de Traian Băsescu?
Am un contract moral nu cu preşedintele ca atare, ci cu tot ceea ce înseamnă clasa politică reprezentativă pentru România. Eu sunt ca şi directorul SRI: un mandatat prin votul Parlamentului...


Propus de Traian Băsescu.
Propus de CSAT. Indiferent câte nume sunt aruncate pe masa CSAT, conivenţa nu poate fi decât a tuturor. În momentul în care se face o nomina­lizare de CSAT, nu poţi fi şef al unei asemenea structuri decât dacă treci prin votul Parlamentului, cu majoritatea cerută pentru o lege organică. În momentul acela, contractul de fidelitate pe care îl are un şef de serviciu este evident cu supra­structura politică a României, şi prin extensie, cu statul ca atare. Despre relaţia personală nu doresc să vor­besc.


V-aţi simţi jignit dacă preşedintele v-ar cere ceva extra-curicular?
N-am fost pus în situaţia asta.


Niciodată?
Niciodată. Atâta vreme cât acest contract între directorul SIE şi serviciul ca atare şi administratorii acestei ţări este respectat de ambele părţi, nu există fisură.  Iar ceea ce până în momentul de faţă administratorii ţării, indiferent unde se află, au respectat esenţialmente reprezintă garanţia morală a prezenţei mele aici. Adică litera Constituţiei, spiritul Constituţiei, legile în vigoare. Contractul funcţionează. Nu văd cum aş fi putut fi pus într-o situaţie de incompatibilitate morală sau profesională.


Nici invers, de exemplu nu aţi simţit ranchiuna fostului premier Tăriceanu, de care v-aţi despărţit din Guvern în termeni conflictuali?
Eu nu amestec în nici un fel raporturile personale cu ceea ce înseamnă prezenţa mea aici. N-am ce să-i reproşez domnului Călin Popescu Tăriceanu. A fost premier în guvernul din care am făcut parte, am lucrat cu el şi nu ştiu să fi avut vreun reproş la adresa mea. Episodul demisiei este produsul unei lipse de comunicare şi probabil al unei incompatibilităţi. Nu de natură morală sau etică, ci o incompatibilitate de proiect: ceea ce vedeam eu că ar fi trebuit să se întâmple şi ceea ce vedeau alţii şi, probabil, şi domnia sa. În momentul în care ajungi la o asemenea situaţie în cadrul Executivului, nu îţi loveşti primul-ministru. Constatând dizar­mo­nia vederilor, ministrul este în mod natural obligat să îşi cedeze portofoliul. Aici nu vorbim de in­com­pa­tibilităţi etice sau de umori. Îi respect pe cei cu care am lucrat. Episoadele de natură emoţională rămân închise în inima mea, ele nu sunt de natură publică.


Există episoade pentru care SIE a fost printre cei învinovăţiţi. Fie gafe diplomatice, cum s-a întâmplat în cazul domnului Cioroianu, când s-a pomenit cu un presupus infractor în anturajul public, fie lucruri mai grave, cum a fost criza româ-nilor din Italia. A fost SIE vinovat că nu a prevenit autorităţile?
Nu, în nici un fel. În ceea ce priveşte situaţia românilor din Italia, mi-e la îndemână să vă spun că în urmă cu doi-trei ani, o comisie din Parlament cu atribuţii de control asupra serviciului a cerut răspuns exact la această întrebare. Adică ne-au întrebat de ce nu ne-aţi informat până acum? Fuseseră trimise, într-un interval de timp de aproape şase luni, peste 200 de informări. În momentul în care răspunsul a venit, discuţia s-a închis, pentru că era limpede că primii autori ai întrebării căutau un profit politic şi de ima­gine, ceea ce era detrimental pentru cre­dibilitatea lor.


Cele 200 de informări fuseseră trimise către Parlament?
Către beneficiarii legali.


Deci către Parlament, Guvern şi Preşedinţie.
Da. Beneficiarii legali.


Şi a fost un consens al tăcerii lor sau a fost o neglijenţă comună?
Mi-e greu să spun dacă a fost neglijenţă. Unii citeau, alţii nu citeau. S-a întâmplat ca întrebarea să fi venit fără să fi existat un minimum efort de onestitate asupra propriei infor­mări. Cu alte cuvinte, pui întrebarea, dar de fapt ar fi trebuit să ştii răspunsul, pentru că îl aveai. Ei fuseseră sesizaţi asupra cazului, asupra creşterii tensiunii în ceea ce priveşte comunitatea românilor din Italia, deja de foarte mult timp.
Va urma