Ileana Vulpescu: La această vârstă, nu ştiu ce e viaţa

Ileana Vulpescu mi-a deschis larg uşa casei sale şi cu un zâmbet cald şi multă bucurie m-a primit printre cărţile ei de suflet. Doamna Vulpescu face parte din elita intelectualilor din România. Cu toate acestea, n-am simţit barajul cultural sau al vârstei. Am vorbit deschis despre dragoste, pierdere, iubire de ţară şi fericire. Nu crede în fericire, şi-ar schimba cu totul viaţa dacă s-ar întoarce în timp, însă nu este supărată pe soartă.

În ultima carte pe care aţi scris-o, Preludiu, Lidia şi Vladimir se îndrăgostesc la prima vedere. Credeţi în dragoste la prima vedere?

O, dar cum să nu. Sigur că da. Sunt absolut convinsă. De fapt, marile iubiri, în general, se declanşează la prima vedere.

Pentru dumneavoastră cum a fost?

Pentru mine, n-aş putea să spun. Sunt mult prea raţională ca să mă îndrăgostesc de la prima vedere. Adică trebuie ca cineva să-mi demonstreze că ar merita.

Cred că multe persoane v-au întrebat, care este secretul pentru 60 de ani de căsnicie?

Este toleranţa. Atât cât reuşeşti să-ţi apreciezi propriile defecte şi cât reuşeşti să le înghiţi pe ale celuilalt. Asta este.

Credeţi că un om se schimbă radical de-a lungul anilor? Ne putem trezi că omul de lângă noi nu mai este acelaşi pe care l-am cunoscut?

Se poate foarte bine, ca dovadă atâtea căsătorii care se destramă după 25-30 de ani. Şi, în general, apare întotdeauna o înlocuitoare mult mai tânără. Ceea ce este firesc. Un prieten spunea cuiva care îşi luase o nevastă foarte tânără: „Domnule, dar nu te gândeşti că asta e prea tânără pentru tine?

Prefer să mănânc o puicuţă cu alţii decât o găină bătrână singur.”

Omul în general se agaţă de ideea de fericire. Există fericirea sau alergăm după iluzii?

Nu cred că există fericire! Fericit eşti cu adevărat numai când eşti îndrăgostit pentru că îţi canalizezi toată fiinţa către o singură fiinţă, dar în rest fericire am putea numi nişte momente frumoase în viaţă pe care le adunăm şi apoi spunem că am fost fericiţi. Apoi fericirea o apreciezi retrospectiv. Când te gândeşti, anul ăsta, că anul trecut era foarte bine că puteai să mergi 10 kilometri şi nu oboseai şi vezi că nu mai poţi să mergi nici măcar un sfert de kilometru fără să oboseşti, dintr-o dată spui „uite ce fericit am fost şi nu am ştiut să preţuiesc”.

Aveţi 85 de ani. Dacă e să vă uitaţi în urmă, aţi schimba ceva în viaţa dumneavoastră? Aveţi regrete?

Aş schimba-o complet. Da, complet aş schimba-o, dar cum să vă spun, n-am remuşcări, pentru că nu o mai pot schimba. Şi atunci zic să fiu consecventă cu mine şi să zic că asta e. Eu mai bine ca la 60 de ani nu m-am simţit niciodată în viaţa mea.

De ce la 60 de ani?

Nu ştiu. La 60 de ani mi s-a părut că e cea mai echilibrată perioadă dintr-o viaţă. Şi acum judecând retrospectiv tot aşa consider. La 60 de ani, nu ştiu, parcă ceva mi s-a luminat, parcă mi s-a luat ceva de pe cocoaşă. Am simţit o eliberare. Nu ştiu de ce. Nu ştiu, că nu s-a întâmplat absolut nimic spectaculos în viaţa mea la 60 de ani.

Tot în ultima dumneavoastră carte, Preludiu, un doctor o întreabă pe Lidia ce a înţeles din această lume. Lidia îi spune că nimic, doar un haos programat şi organizat de oameni. Aşa să fie?

Eu sunt convinsă că aşa este. Sunt convinsă. Pentru că prea reuşesc toate iniţiativele proaste ca să nu fie deloc programate. Este un haos, dar foarte bine programat. Nu-i cunoaştem pe cei care manevrează, că nu sunt la vedere, dar ei există în orice caz.

Viaţa v-a dat multe şi din păcate v-a luat aproape tot. De unde forţa interioară de a merge mai departe?

Domnişoară, ştiţi, consider că viaţa asta ţi-a fost dată de undeva şi programată de undeva. Cred foarte mult în destin. Cred că te duce aţa acolo unde erai programat să ajungi. Mi-a luat tot, pot să spun. Am zis că dacă mi-a mai lăsat mie zile, trebuie să le trăiesc. Şi am încercat în aceste zile să fac ceva pentru bărbatul meu, de exemplu. A lăsat ceva neterminat şi m-am ocupat. Am reuşit să scoatem trei cărţi, deci aveam o datorie de îndeplinit. Ceea ce mi-a dat.. mi-a motivat existenţa.

Credeţi în destin. Deci nu sunteţi supărată pe destin, pe viaţă.

Nu pot să fiu supărată pentru că nu ştiu ce este viaţa. La această "fragedă" vârstă eu nu ştiu de ce este viaţa.

Oare ştie cineva?

S-ar putea să ştie, s-ar putea să nu ştie. În orice caz aici pe pământ dintre noi, fără să fac eu pe grozava, cred că nu ştie nimeni de fapt. Nu ştie nimeni. Nu ştie de ce ne aflăm aici. Nu ştie ce reprezintă viaţa.

Ce v-a legat de România?

De România m-a legat întâi România. Defectele pe care le avem noi le are absolut toată lumea în diverse proporţii. Nu mi-ar fi plăcut niciodată să trăiesc printre străini. Asta a fost ceea ce m-a legat. Şi după aceea m-a legat mama mea care era o persoană singură, văduvă. Nu aş fi lăsat-o pe mama mea pentru nimic pe lumea asta. Şi sunt legată de limbă, sunt legată de popor, orice aş fi făcut... dacă mă duceam în America, deveneam cetăţean american, dar niciodată n-aş fi fost americancă sau franţuzoaică sau englezoaică. Tot româncă aş fi rămas. Nu-mi place să mă aflu într-un loc în care să fiu în mod sigur tolerată.

Aţi prins multe perioade importante din istorie. După căderea comunismului, a venit democraţia. V-a dezamăgit această schimbare?

Da, m-a dezamăgit profund. M-a dezamăgit. Să vii să furi dintr-o ţară ca-n codru nu m-am aşteptat. Nu m-am aşteptat ca o ţară să devină consumatoare. De fapt domnul Paul Thompson care a fost primul trimis al FMI a spus, l-am văzut şi l-am auzit, „dumneavoastră trebuie să deveniţi o ţară consumatoare”. Eu nu găsesc că acesta trebuie să fie idealul unei ţări care are cu ce să se hrănească, slavă Domnului. Are destul pământ cultivabil care nu are nevoie să devină neapărat consumator al altor produse care nici nu sunt de calitate.

Dăm drumul la televizor şi vedem suferinţă, sărăcie, educaţie precară. Vă invit să faceţi o previziune: încotro ne îndreptăm? Mai avem vreo şansă?

Eu nu sunt optimistă de felul meu. E bine cine a zis că un pesimist este un optimist bine informat. N-aş zice că sunt bine informată, mai mult decât mă informează mass-media nu am alte posibilităţi să mă informez şi, drept să spun, nici nu aş vrea. Este foarte greu să presupui ceva bun din ceea ce se întâmplă. Ideea de a deveni consumator, de a deveni mereu dependent, nu cred că duce la ceva bun. Erai dependent de gaze de la ruşi că nu aveai suficiente resurse să le scoţi la suprafaţă pe ale tale proprii, că avem slavă Domnului rezerve destule de gaze. Nu se poate să devii consumator la ceva ce produci tu. Nu se poate să ajungă ţăranii să dea laptele la purcei şi să nu poată fi comercializat laptele nostru.

Vorbim şi aici de ceva programat?

Da, bineînţeles. Nu pot să cred că nu e programat. Mi se pare chiar naiv sau ipocrit să te faci să crezi că nu e programat. Nu ştiu. Să dea Dumnezeu să mă înşel!

De ce liderii noştri acceptă aşa ceva?

Domnişoară, este atâta lume care este preocupată de propria existenţă şi nu-i interesează de existenţa altora. Altminteri mi-e greu să cred că îţi iei vilă în Hawaii, că nu mai poţi să-ţi pui dinţii în România că nu mai există niciun dentist şi te duci nu ştiu pe unde să ţi-i pui. Eu admit că sunt lucruri care nu se pot face aici, nişte operaţii foarte complicate, dar pentru orice se duce lumea ca şi când ţara asta ar fi un pustiu. E adevărat că sănătatea este foarte neglijată. Numai cine a fost într-un spital poate să spună ce puţin personal are un spital. Într-o secţie în care majoritatea oamenilor nu pot să mănânce singuri, nu se pot da singuri jos din pat, noaptea sunt numai două infirmiere. Dacă sună 10 persoane în acelaşi timp, unde să se ducă mai întâi? Vedeţi, lipsa de preocupări. În primul rând, trebuie să dai o mare importanţă învăţământului dacă vrei să progresezi. Fără învăţământ, fără disciplină, nu se poate face nimic. Învăţământul e lăsat aşa la coada cozii. Sănătatea, de asemenea.

Din păcate, statisticile arată că nici nu prea se mai citeşte în România. Nici copii, nici adulţi. De ce credeţi că s-a ajuns aici şi cum putem remedia această situaţie?

Foarte multă lume care are posibilitatea este cu laptopul, tot timpul e cu nasul acolo. Copii care încep de la 2 ani să fie cu nasul acolo. Pe urmă oamenii care spun că dacă vor să citească ceva, citesc pe tabletă. Eu nici nu ştiu să umblu cu aparatele astea. Sunt nişte condiţii care favorizează această situaţie. În primul rând locuinţele foarte mici. Oamenii nu mai au unde să-şi pună o bibliotecă. Ştiu pe cineva care a vrut să ofere unei şcoli unde a fost profesoară cărţi, clasici români, şi au zis că nu au ce face cu cărţile. A trebuit să umble la trei şcoli ca una din ele să primească aceste cărţi. După aceea, au fost nişte mici biblioteci de cartier care erau foarte bine venite, aveau întotdeauna cititori, aveau cititori copii care împrumutau clasici şi aveau cititori bătrâni care nici nu mai cumpărau, îşi luau şi citeau, aduceau înapoi. Spaţiul strâmt şi scund este alt factor. Acum clădirile au în jur de 2,5 m. Unde să mai pună omul bibliotecă şi pat şi masă? Toate lucrurile converg spre descurajarea omului de a-şi face o bibliotecă. Şi a venit moda asta cu tabletele şi spun ce-mi mai trebuie mie bibliotecă, am aici bibliotecă în tabletă.

Spuneaţi că nu umblaţi cu astfel de obiecte. Cum scrieţi cărţile?

Eu scriu pe caiete cu pixul. Nu pe foi, că foile se încurcă. Pe caiet dictando sau de matematică pentru că sunt incapabilă să scriu un rând drept dacă nu am linie pe dedesubt. Chiar dacă aş şti să umblu cu sculele astea performante, nu aş umbla pentru că orice zgomot cât de mic între ce e în cap şi ce vrei să pui pe hârtie te conturbă . N-aş putea. Cine scrie îşi dă seama câtă diferenţă e între ce gândeşte şi ce pune pe hârtie. Câteodată refac de 10 ori o frază pentru că aş vrea să spun ce gândisem, dar nu-ţi iese. De multe ori nu iese nici din prima încercare, nici din a doua, nici din a cincea.

Trăim într-o societate împărţită. Sunt „ei" şi „noi". O să fim vreodată toţi la un loc?

Nu se ştie niciodată. În istorie sunt atâtea lucruri. De pildă în primul Război Mondial nimeni nu se mai aştepta după toate eşecurile pe care le avusesem, nu se mai aştepta că va apărea o Românie unită după asta. Nimeni nu se mai aştepta. Gândiţi-vă că nemţii şi cu aliaţii lor turci erau în Oltenia, Muntenia. Guvernul şi familia regală s-au refugiat în Moldova. Din Moldova s-au temut că vin şi acolo. Au plecat unii în Crimeea, s-au refugiat acolo. Nimeni nu se mai aştepta. Poate că s-ar putea să li se arate Sf. Duh în somn conducătorilor şi să facă ceva. Pentru că împărţirea asta între „ei" şi „noi" este foarte rea pentru un popor. Conducătorii ar trebui să facă efortul să se asimileze celorlalţi, nu să se deosebească, ci dimpotrivă, să se asemene şi atunci cred că ar câştiga mai mult respectul oamenilor care îi votează. Adică vreau să văd că mi-am investit încrederea în cineva care merita. Asta vrea să vadă omul obişnuit.

O să închei cu ce spunea unul dintre personajele dumneavoastră, mai exact Antonina: Domnule doctor, grea meserie viaţa.

Da, e cea mai grea meserie. Cea mai grea meserie este viaţa.

Noi suntem oameni obişnuiţi, nu avem niciun cuvânt nicăieri de spus. Vorbim şi noi. Noi vorbim, noi auzim. Această clasă politică, ea trebuie să ia iniţiativa de a arăta că este ceea ce ar merita poporul să fie. Nu este niciun popor atât de demn de depreciere, demn dacă se poate spune, ca tu, conducător, să nu vrei să faci ceva bun pentru el.

Aveţi un sfat pentru românul obişnuit?

Eu pentru românul obişnuit am un sfat pe care l-aş avea pentru oricine pe lumea asta: să muncească cu credinţă. Pentru că şi în comunism, şi în capitalism, e foarte important să munceşti cu credinţă. Să fii convins că guvernele, sistemele politice, vin şi trec. O ţară rămâne. Şi ceea ce ai făcut acolo în ţara aia rămâne