Iulia Ioniţă: „Să scrii e un exerciţiu de actorie”

Trei romane de succes, un roman tradus în limba germană şi încă unul în curs de apariţie. Cam aşa sună bilanţul pentru Iulia Ioniţă, o tânără de 21 de ani, care a impresionat prin scriitura ei încă de la o vârstă fragedă. Iulia a muncit timp de doi ani de zile la noul roman şi spune că este cel mai complex lucru pe care l-a scris.

Iulia, mulţumesc mult că ai acceptat să stai de vorbă cu mine. Ce mai faci? Ştiu că ai terminat încă o carte.

Da. Am terminat volumul 2 de la "Flori în păr”, care a fost romanul meu de debut.

Şi ce ne poţi spune despre continuare?

Este cel mai complex lucru pe care l-am scris vreodată. Are elemente cam din orice. Surprinde în acelaşi timp şi problemele sociale ale adolescenţilor, puţin mai mari decât în prima carte. Este o continuare propriu-zisă, o maturizare a personajelor. În ultimul capitol, în ultimele rânduri ale primului roman sunt nişte goluri de timp. Le-am umplut şi pe acestea în volumul 2. Am muncit foarte mult, aproape doi ani, la cartea asta.

Când o să apară volumul 2 din „Flori în păr”?

Nu ştiu exact. Am trimis-o deja la editură, iar treaba mea este terminată. Aştept răspunsul lor. Este mult de editat. Pentru că am scris aproape doi ani la această carte, după un timp am descoperit că aveam anumite lucruri care erau expirate, anumite glume care se făceau acum doi ani şi a trebuit să le înlocuiesc şi să stau să mă gândesc care e cea mai bună variantă. Cea mai grea parte a fost că am mult mai multe personaje faţă de prima parte. Fiecare personaj este cu punctul său de vedere, cu maturizarea, cu tot.

Aş vrea să mergem cu povestea ta la început. Cand ai început să scrii? Parcă la 17 ani ai publicat primul volum?

18 ani aveam când am publicat prima carte. Aveam 16 ani când am început cu o idee în cap, iar la 17 ani spre 18 ani am început să o scriu.

Cum a fost acel moment? Cum ai zis "Gata! O să scriu o carte”?

Aveam ideea în minte de foarte mult timp. Mulţi autori spun că ei au mai întâi ideea, o tastează şi după aceea vizualizează. La mine a fost invers. Era ca şi cum eram la mine în sufragerie şi vedeam pe un televizor foarte mare toată povestea. Ca un film care nu se termină. Nu mai puteam să dorm, se adunaseră foarte multe idei şi am zis să scriu, să mă eliberez de chestia asta. Eu oricum scriam povestioare, nu era ceva nou pentru mine. Când am văzut că într-o singură seară am scris peste 100 de pagini, am zis "Wow! Hai să le corectez. Sigur sunt gresite, repezite". Şi aşa am rămas prinsă în poveste. Pe la mijlocul cărţii am zis că o public, că încerc. Dau mail-uri la edituri, văd cine mă primeşte, cum mă primeşte. Şi am reuşit.

Mama ta este faimoasa Corina Ozon. A avut vreo influenţă asupra ta faptul că şi ea este scriitoare?

Probabil prin gena ADN, da. Dar noi ne ascundeam una de alta. Ea scria la "Zilele amanţilor”, eu scriam la „Flori în păr” şi nu ne spuneam. A fost o sincronicitate ciudată. Îmi dau seama ca m-a influenţat într-o mare măsură. Eu am de la bunicul meu darul acesta de a scrie. Scria foarte mult cât trăia, avea 50 de carneţele tip jurnal, era foarte interesant. Şi acum mă uit prin ele.

Mama ta este o scriitoare cunoscută, dar tu ai reuşit pe picioarele tale să aduci aceste cărţi la lumină. Adică nu te-ai dus nici măcar la aceleaşi edituri. Ţi-ai ales un drum separat. Ţi-a fost greu?

Nu ştiu dacă mi-a fost greu pentru că în momentul în care îţi place mult ce faci nu mai simţi. Cu toate acestea, după ce trece agitaţia, te simţi epuizat psihic mai mult, dar treci peste. Mereu am vrut să îmi încerc limitele. Niciodată nu mă mulţumesc cu puţin.

"Flori în păr” a fost prima ta carte şi ai abordat nişte teme tabu pentru societatea noastră. Sex, droguri, probleme ale adolescenţilor. Cum a fost primită de public?

A fost primită foarte bine şi chiar m-am mirat. Eram atât de pornită, acesta era visul meu, pe moment nu m-a intersat ce spune lumea şi ce se întâmplă. Bunica mi-a citit cartea şi i-a plăcut mult. Am lăsat nebunia mea să meargă mai departe. I-am dat drumul în lume. A fost bine primită şi n-am primit recenzii negative. Cât despre limbajul vulgar, spuneau unele persoane că puteam să nu folosesc cuvintele acelea, dar după ce citeau cartea, după ce o terminau îmi spuneau "Ah, da. Ei vorbesc aşa şi înjură pentru că sunt produsul societăţii în care trăiesc. Îmi cer scuze pentru remarca precedentă”. În general, cei care citesc "Flori în păr” până la capat nu zic ceva de rău.

A urmat apoi romanul „Percepţii inconştiente” şi te-ai dus într-o zonă fantasy. Cum a fost să scrii această carte?

A fost un test. Am vrut să văd dacă pot să scriu şi altceva. O carte scurtă, repezită, în care personajele să nu fie atât de bine conturate. "Flori în păr” e ca un film, îţi imaginezi personajele. Le descriu nasul, forma gurii, culoarea ochilor.  În „Percepţii inconştiente” m-am jucat puţin cu imaginaţia cititorului. A fost un test, asta a fost. Trebuia să fie cu totul altă carte. Iniţial trebuia să fie despre o sectă de satanişti, despre o tânără care iese din orfelinat la 18 ani, ajunge în acea sectă şi păţeşte tot felul de chestii. Trebuia să fie o carte dură, dar s-a scris singură. Am planificat ceva şi a ieşit altceva. N-am crezut că o să mă prindă povestea şi a apărut şi volumul 2: "Uşa de dincolo de viaţă”.

Ne-am întâlnit la începutul verii la Bookfest unde ai lansat "Uşa de dincolo de viaţă”. Este o continuare la „Percepţii inconştiente”. Ce se întâmplă?

Se întâmplă multe. „Uşa de dincolo de viaţă” este mult mai bine scrisă din punctul meu de vedere. Dacă ar fi sa reeditez "Percepţii inconştiente”, aş mai corecta câte puţin, nu multe lucruri, dar cât să se înţeleagă mai bine.

Şi în tot acest timp ai lucrat şi la "Flori în păr” 2. Cum ai reuşit?

Nu pot să scriu la o singură carte pentru că mă plictisesc. De aceea am şi o mare dilemă, nu pot să citesc romane, poveşti foarte lungi, în timp ce scriu. Dacă citesc, văd o frază, îmi aminteşte de cartea mea şi intru în poveste. Pentru mine cea mai bună variantă este să scriu la cât mai multe cărţi şi să citesc chestii cât mai scurte şi cât mai diverse.

Mai ai o mare realizare. "Flori în păr” a fost tradusă în limba germană. Ştiu că este foarte greu. Am mai întâlnit autori care spuneau că se chinuie să îşi traducă romanele în altă limbă. Cum ai reuşit?

Eu n-am ştiut. La început, când "Flori în păr” a fost publicată, cei de la Editura Datagroup mi-au spus că va fi vorba şi de o traducere în viitor. M-am gândit că în viitor poate fi şi peste 10 ani. Poate nu se vinde. Eu am scris-o din nebunie. Anul acesta la Bookfest am primit şi varianta tradusă. A fost o surpriză uriaşă.

Cât de greu e să scrii o carte? Care e procesul? Ai un ritual, scrii într-un mediu anume sau oricând?

Să fie cât mai linişte şi scriu la mine în cameră de obicei. Nu îmi place să scriu dacă am o stare negativă, pentru că nu mă pot conecta suficient de bine la personajele din cartea mea. Să scrii este un exerciţiu de actorie, mai ales dacă scrii la persoana I, te pui în pielea personajului. E ca la teatru. Joci personajul x care are anumite caracteristici şi acţionezi în funcţie de el. De asta trebuie să am mintea cât mai relaxată. Încerc să-mi planific capitolele, dar nu reuşesc. Mereu iese altceva.

Îţi conturezi personajele dinainte? Le faci o fişă? De exemplu am auzit că anumiţi scriitori fac acest lucru. O fişă cu nume, date de naştere. Sau personajele tale prind formă pe parcurs?

Le am deja în cap. Unele personaje apar pe parcurs. La nume am de multe ori dubii. Încerc să fac totul cât mai natural.

Ai păţit să-ţi visezi noaptea personajele?

Da. În cele mai ciudate conjuncturi. Personajul masculin din "Flori în păr” făcea paste la mine în bucătarie. Chestii din astea.

Şi s-a întâmplat ca anumite scene din vis să le pui în carte?

Da. Foarte mult la "Flori în păr” m-am inspirat din vise. Am nişte vise amuzante şi ciudate un pic la prima vedere, dar pe care le-am pus în carte.

Ce-ţi spun fanii despre cărţile tale. Ce fel de mesaje primeşti?

Primesc de obicei multe mesaje lungi sau poze acompaniate de poveşti. Sunt persoane care s-au lăsat de o facultate şi şi-au ales altă facultate pentru că mi-au citit cartea şi au realizat importanţa vieţii. Toţi îmi spun cât de mult au fost marcaţi de cartea mea.

Simţi că ai o responsabilitate acum când ai văzut reacţia publicului. Când scrii următoarea carte, te gândeşti, ok, cum o să fie primită?

Nu, pentru că naturaleţea mi-a adus admiraţia de care am parte. "Flori în păr” mi s-a părut o carte suficient de bună încât să o public. A fost impulsul. A fost cel mai frumos sentiment din lume, de ce să-l stric pentru public?

Te-ai gândit să scrii şi nonficţiune vreodată?

Am scris mult timp pe blog. Nu mi se mai pare interesant să scriu despre mine. Eu şi acum scriu pe blog. Am mai multe locuri în care sunt eu şi locuri în care nu sunt eu, în care simt nevoia să nu fiu eu. Am anumite gânduri care vin de nicăieri, am o inspiraţie care nu vrea să tacă. Dar niciodată nu spun niciodată.

Acum tu eşti tânără. Te vezi mereu scriitoare? Crezi că o să câştigi bani din asta?

Nu ştiu de bani. Poate nici nu voi publica tot ce voi scrie. Am multe chestii scrise pe care nu le public, dar niciodată n-o să mă opresc din scris.

Ai o schemă atunci când scrii?

La „Flori în păr” 2, spre final, am făcut o schemă pentru că începusem să mă pierd în propria carte. Schimbasem vreo 17 documente de word. Seara de obicei scriu cel mai bine şi ziua corectez.

Cum sunt cei din generaţia ta? Cum îi percepi tu?

Sunt o generaţie foarte incertă, dar nu e vina lor. Nu ştiu ce vor. Sunt nişte tineri foarte creativi, am remarcat că tot mai mulţi tineri îmi scriu că vor şi ei să scrie o carte sau au un blog sau pictează. Mi se pare că e un val artistic printre tineri, în general. Au foarte multe pasiuni, dar pe de altă parte sunt şi foarte nehotărâţi în legătură cu ce drum vor să apuce. Nu e vina lor, probabil e vina sistemului. Ştiu că e un clişeu, dar cam acesta e adevărul.