x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Lucia Hossu-Longin: Mi-am asumat misiunea de a fi călăuză prin infernul concentraționar

0
Autor: Sabina Iosub 13 Aug 2015 - 14:25
Lucia Hossu-Longin: Mi-am asumat misiunea de a fi călăuză prin infernul concentraționar


Stând de vorbă cu Lucia Hossu-Longin m-a şocat ceva. 80 de mii de minute. 1.333 de ore. 55 de zile de înregistrări cu cei care au suferit în temniţele comuniste s-au adunat în cei 25 de ani de Memorial. Lucrez în televiziune, ştiu care este valoarea unui minut. În 60 de secunde poate intra povestea unui an.

80 de mii de minute pot însemna la fel de mulţi ani în Infern. Ne era greu să ne uităm la Memorial. Nici nu ne putem închipui cât de greu i-a fost doamnei Longin să trăiască fiecare viaţă distrusă în temniţele roşii. Eu îi mulţumesc nu numai pentru că ne-a fost ghid în Infern, ci pentru că ne-a vorbit despre Infern atunci când toţi voiau să-l uite şi să-l ascundă.

ÎMI ESTE INSUFICIENTĂ ACEASTĂ PRESĂ


Sabina Iosub: Să începem discuția noastră de la felul în care vedeți Dvs presa din România.
Lucia Hossu-Longin: Dacă n-ar exista cele câteva televiziuni private aș spune că presa seamănă cu presa ciuntită și blocată de după anii '45-'46. Ar fi prea crudă și prea sângeroasă imaginea. Totuși, simt nevoia presei scrise. Eu sunt un om care are drept fundament al pregătirii mele cartea. Am terminat o facultate de limbă și literatură română, îmi plac cărțile, în jurul meu acasă sunt ziduri pline de cărți și nu mă pot împăca cu presă electronică. Și, bineînțeles, cele câteva televiziuni la care eu mă uit constant - Antena 3 și TVR. Pentru că și TVR-ul are momente foarte bune de jurnal. Dar pentru lucrurile spectaculoase mă uit pe Antena 3. Mie mi se pare că este o presă ciuntită, o presă împărțită în două mari tabere o parte dintre televiziunile la care mă refeream continuă să fie cum le numim noi paradoxal într-un mod aboslut straniu să fie băsiste și să nu recunoască ce s-a întâmplat în acești ultimi doi ani – să trăiești într-o țară și să nu vezi că s-au produs schimbări uimitoare și că nu poți să mai adopți aceeași atitudine pe care ai avut-o până acum... Îmi este insuficientă această presă. Aș dori presă scrisă, Jurnalul Național mare așa cum a fost, Cotidianul lui Nistorescu, Evenimentul Zilei în edițiile vechi nu în astea noi ticluite de copiii lui Udrea și ai lui Băsescu. Și bineînțeles că mai am Dilema, Contemporanul, Ideea europeana. Deci nu-mi este de ajuns ce este la ora actuală!

Sabina Iosub: Cum s-a ajuns aici?
Lucia Hossu-Longin: Cred că s-a ajuns aici prin puterea asta de nuanță totalitară a regimului Băsescu. Regimul lui Băsescu a determinat aceste instituții de forță de care vorbiți și voi la Antenă și care sunt creația lui și cred că tot lui i se datorează și acest monopol asupra presei pe care l-a pus echipa lui. A luat din presa adevărată și a preschimbat niște ziare cum erau România Liberă – pe care acum nici nu pot să o mai citesc – cum este Evenimentul, cum sunt și alte publicații. Întotdeauna o putere politică influențează inevitabil și presa, iar pe de altă parte găsesc că și opoziția din vremea aceea și cei de la Putere de acum nu se străduiesc, nu fac niciun efort să reconfigureze presa. De exemplu, faptul că premierul urăște foarte mult instituția asta publică a televiziunii, că nu-l agreează pe Stelian Tănase e de neînțeles.Televiziunea publica are și ea rol de educație, de informare, de cultură, nu poți să o renegi. Nu poți să o sugrumi, să o termini. Adică să spui că nu dai niciun ajutor pentru că nu mai vrei să fie Stelian Tănase. Nici cei care sunt la Putere nu-și aruncă ochii pe câmpul ăsta al presei. Își vor da seama cu o lună înainte de alegeri, dar o să fie prea târziu. Adică să crească numărul publicațiilor care sunt echidistante, care încearcă să fie independente, care încearcă să aibă demnitate și să nu se lase plătite pentru orice serviciu pe care-l fac. Dacă nu construim o asemenea presă, vom avea câmpul ăsta care-i plin de cadavre. Cândva a fost un câmp de luptă, dar acum este plin de morți, iar acești morți sunt fostele ziare puternice de altă dată.

Sabina Iosub: Nu cumva asta s-a și dorit? Din teama de a nu se arăta ce au făcut?
Lucia Hossu-Longin: Într-un regim de nuanță, de sorginte totalitară, întodeauna se dorește asta. Așa socotesc eu că a fost regimul lui Băsescu și cum mi se pare într-un mod ciudat că alunecă și regimul lui Iohannis – necomunicare cu presa, după părerea mea nu are o prezență necesară în presă, în televiziune, mi se pare absent din evenimentele care sunt la ora actuală și probabil nici lui nu-i pasă de soarta presei. Așa a găsit presa, așa o va lasă, poate și mai rău decât acum. Noi întotdeauna am crezut că momentul de dinainte de alegeri este un moment de renaștere, de revigorare aparentă a presei. Dar cred că nu va fi. Împărțirea asta, taberele, baricadele care s-au construit în timpul lui Băsescu rezistă. Așa cum rezistă Daniel Morar, așa cum rezistă doamna de la DNA, așa rezistă și baricadele astea din presă. Pe o parte Antena 3 pe care eu o apreciez foarte mult pentru curajul, dârzenia și lupta asta care uneori pare că nu are niciun rezultat – când te lupți cu adevărat nu trebuie să te uiți nepărat la finalitate pentru că s-ar putea să nu vină, dar trebuie să-ți menții condiția de luptător. Ticu Dumitrescu, fie-ei țărâna ușoară, spunea că libertatea se câștigă în fiecare zi prin gesturi spectaculoase, zilnice. Gesturile de curaj cotidiene întrețin aerul de libertate, și de asta apreciez că lupta asta a lui Mihai Gâdea și a echipei lui de a menține acolo o fortăreață care rezista este de admirat. Deși Băsescu nu a fost chemat, iată din noiembrie până acum nu a fost chemat măcar la Procuratură să dea o declarație, nimic – ne zbuciumăm în zadar, ceva se întâmplă acolo și cu toate astea ei continuă să lupte. Eu îi apreciez foarte mult pentru că asta e condiția jurnalistului. Și eu în anii când am făcut Memorialul, timp de 25 de ani, i-am îndemnat și pe colegii mei mai tineri să nu se dea bătuți. Ziceau, noi nu putem să fim ca dvs și le răspundeam că nici eu nu am putut la început. Această consolidare s-a produs în ani, dar ea este constituită pe baza actelor mele de curaj și de libertate interioară, de demnitate - am apelat la presă imediat, am sărit când eram atinsă, nu am stat…

Sabina Iosub: ...cu capul plecat
Lucia Hossu-Longin: …da, nu i-am lăsat să se așeze pe capul meu. Imediat am reacționat. Trebuie să reacționezi, nu poți altfel. Eu nu cred că PSD sau PNL și-au propus să îngroape presa. Doar să o supună, asta da. Dar nu au oameni care să facă asta. Bine, poți să supui presa prin modalități financiare. Asta se poate practica. Dar oameni care să se ia la luptă, la înfruntare cu jurnaliștii, nu au.

Sabina Iosub: Jurnalismul de investigație pare aproape dispărut în România. De teamă, din cauza presiunilor?
Lucia Hossu-Longin: Ai văzut că noi la APTR premiem investigații în fiecare an, dar mai sunt foarte puține. Dăm premiile “Jean Louis Calderon”, dăm premiul de curaj pentru emisiuni de sociale. Ei și-au construit sistemele de protecție, prin legi, prin codul penal, prin tot ce au făcut. Un ziarist este îngrădit astăzi. El nu mai are acces la documente. Ați văzut ce greu primiți câte un răspuns începând de la Palatul Cotroceni - nu există o comunicare cu presa corectă si colegială, să poți să dai niște informații, darămite în alte instituții care-și închid porțile. Voi ați filmat ziariști care au fost înjurați, loviți, aruncați pe scări. Asta-i condiția. Pentru că sistemul ăsta și-a construit baricade de apărare. Acum sunt liberi să-și facă legi interne, nu ai voie în primării, nu ai voie nu știu unde. Păi cum este posibil asta? În anii de după revoluție cu o legitimație de jurnalist aveai voie să intri oricunde. Cu o legitimație de jurnalist și chiar cu o cameră de luat vederi aveai acces oriunde. Acum nu se mai poate, e foarte greu. E munca cea mai greu de efectuat, iar teritoriul investigației este cel mai lipsit de evenimente pentru că oamenii nu se încumetă să vă ajute. Voi o aveți acolo pe Oana Stancu, pe Adrian Ursu, îl aveți pe Ionuț Cristache, dar foarte puțini. Am văzut la alte televiziuni că anchetele de investigație sunt după ce a fost cercetat un fapt. Pseudo Investigații! După ce s-a petrecut anchetarea prin procuratură, apare și jurnalistul care povestește, rezumează, ce s-a investigat. Asta nu este investigație! Investigație este să pătrunzi primul pe frontul celălalt și să obții niște informații, să ai surse, trebuie să ai și bani mulți aici. Să nu ne amăgim. Unele informații trebuie să fie și plătite. Sunt oameni care cunosc, știu dar nu-ți dau informația și trebuie să o obții în acest chip. Dar, sper că nu este un gen pe cale de dispariție atâta vreme cât noi îl premiem, îl recunoaștem.

MI-AM ASUMAT MISIUNEA DE A FI CĂLĂUZĂ PRIN INFERN

Sabina Iosub:
Aș vrea să vorbim despre Memorialul Durerii. Cum vă amintiți începuturile?
Lucia Hossu-Longin: Începuturile au fost extrem de dramatice. Noi am intrat în presa libera în 1990, generația mea. Înainte făceam teatru și film la Televiziune. La teatru mai făcusem niște interviuri, nu aveau experiență de investigații pentru că pe vremea lui Ceaușescu nu voia să se vadă din ziarist decât amorsa și un umăr. A fost o sarcină venită de la etajul 11, în sensul că venea o echipă de jurnaliști elvețieni care realiza un material despre detenția politică în România și trebuia să fie însoțită și de o echipă a TVR. Mergând o săptâmănă cu ei am stat de vorbă cu deținuții politic. Și atunci am aflat ce știam din familia mea că și noi am avut în casă un om care a făcut detenție politică. Atunci am aflat cât de mare a fost opresiunea, cum au fost chinuiți oamenii și atunci mi-am asumat această misiunea grea de a fi o călăuză prin Infern. A fost extraordinar de greu pentru că s-a dorit inițial să fac câteva episoade. După ce au realizat elvețienii... era o falsă emisiune în care ziceau câte drepturi au deținuții politici de la noi, nu aveau după 1990, cât de sănătoși sunt și cât de puternici sunt, nu erau, erau epave mulți săracii de ei, și că i-au primit cu covor roșu la Sighet. Aiurea, astea erau situațiile de conjuctură, i-au primit după metoda comunistă cu covorul roșu și cu mese festive. Dar, această săptămână m-a determinat să cred că o să pot să fac câteva filme. Am făcut inițial primele 6, dar nu mai doreau la televiziune, îmi spuneau - când termini cele șase? După ce le-am terminat, m-am apucat să fac 12. Și așa am început serialul. Și primele reacții erau: Dar nu mai termini o dată cu morții aștia? De parcă morții erau opera mea și nu opera societății pe care o lăsasem în urmă. Și vreau să spun că am avut aici o echipă foarte bună, aleasă de mine. Trebuie să mărturisesc că în instituție existau oameni care făcuseră parte din sistemul represiv al comunismului. Erau oameni în diferite compartimente care luptaseră cu arma în mână împotriva partizanilor.

Sabina Iosub: Îi descopereați vorbind cu oamenii…
Lucia Hossu-Longin: Da, am aflat nume de oameni și i-am indetificat

Sabina Iosub: I-ați mai putut privi în ochi?
Lucia Hossu-Longin: Erau neveste de generali care țineau mapa prezidențială și ai căror soți în 21 decembrie au tras cu arma la Universitate. Soția generalului era aici, la TVR, ținea toată arhiva lui Ceaușescu. Pur si simplu mi-am dat seama că politica de cadre a lui Ceaușescu voia ca principalele instituții de propagandă să fie blindate cu acești oameni pe care-i aveau la mână. Era foarte dureros pentru mine pentru că eu am venit la TVR prin concurs și chiar și-n perioada comunistă am căutat să nu fac ceva care să-mi păteze imaginea și încercam să-mi păstrez demnitatea și onoarea. Și când am văzut ce colegi am... O parte din colaboratori i-am ales eu și erau oameni de cea mai bună credință și de cea mai bună calitate, dar erau și oameni care l-au făcut pe Stelian Tănase să zică acum câteva zile că-n zidurile din blocul turn se mai aude “Ceaușescu-România”. Mă rog, era cam dur, dar și eu am resimțit la început că erau plasați. Mă rog, nu-i cunoșteam noi, erau cu nume schimbate. Treptat-treptat am întâlnit și persoane care și-au trădat colegii de generație. Sunt oameni care i-au băgat în pușcărie și erau aici șefi de departamente. Nu vreau să dau numele, dar erau două sau trei persoane cu funcții mari aici în televiziune. Ei, în condițiile astea știam că nu o să fiu binecuvântată că incep Memorialul, dar l-am făcut. Și la orice lovitură mă duceam la ziare. Și erau ziare atunci care publicau. Eu am profitat de această libertate pe care ne-a dat-o nouă 1989. Am fost un om nebun după libertate și de fiecare dată când eram lovită și simțeam că e în pericol Memorialul, imediat reacționam. Nu stăteam să-mi ceară nimeni riposta. La început au vrut să-mi vizioneze filmele și să facă tăieturi. Mi s-a spus de ce să-l bagi pe Iliescu acolo că zicea la un moment dat Drăghici, fostul Ministru de Interne, că “atâta vreme cât e Iliescu la putere mie nu mi-e frică”. M-am jurat dupa 1989 că nu mai scot nimic. Și așa mi-am construit piedestalul libertății mele de a nu admite, de a nu îngădui să tai, să cenzurez. Îmi aduc aminte când am plecat la Sighet – astăzi pare incredibil – am deschis prima închisoarea de la Sighet, era plină de ziare Scânteia calcate in picioare și mi s-a spus de către un parlamentar al României: Cum vă duceți să faceți film despre Maniu? Păi ce, țărăniștii sunt la Putere? Domnule președinte, scrie undeva că nu am voie asta? Nu era voie să pronunți numele regelui… Cum am spus, mi-am construit fărâmă cu fărâmă, fotogramă cu fotogramă, această libertate și pe urmă nu au mai putut să-mi facă nimic pentru că lumea iubea atât de mult Memorialul. În seara când s-a oprit sunetul la Memorial au fost zeci de ecouri, s-au făcut liste în favoarea filmului, am fost foarte susținută.

MEMORIALUL S-A NĂSCUT DIN TRESĂRIREA CONŞTIINŢEI

Sabina Iosub:
Sufletește, cum ați dus toate poveștile Memorialului?
Lucia Hossu-Longin: Am făcut o dată o mărturisire că eu iubesc această lume prigonită. Mulți nu m-au înțeles. Da, adică urgia din acei ani a născut niște sfinți. Eu cunoșteam niște oameni pe care nu-i văzusem niciodată în România și aveam și eu deja o vârstă. Nu cunoscusem asemenea figuri. Era o bucurie pentru mine fiecare înregistrare pentru că erau niște personaje pe care nu-i mai văzusem niciodată în alcătuirea aia de bunătate, de omenie, de verticalitate, credincioși unul altuia. Țineam foarte mult la acești oameni și tot timpul mi-am făcut reproșuri cum să trăiesc atâția ani și să nu știu că pușcăriile erau pline, chiar și-n perioada lui Ceaușescu erau pline de dizidenți politici. Fac o mică paranteză. Eram cu serialul Ochii care nu se văd, la Brașov. Și se întâmplase în 1987 revolta de acolo, Și ne-am dus la câteva zile după revoltă în oraș să vedem dacă se curățau ziduri. Ei bine, în echipă au fost oameni care au spus vrem să ne întoarcem, ne este frică, întoarceți mașina. Unii dintre noi eram disperați să vedem ce s-a întâmplat, pe câți i-au arestat, cum i-au terorizat… Ne-am dus să vedem și am văzut zidurile de pe care se șterseseră inscripțiile. Eram impresionată. Când am stat față în față cu acești oameni care au suferit pentru țara asta și au făcut pușcarie în loc să se lepede de crezurile lor – astăzi pentru o sumă de bani trec de la un partid la altul, pe vremea aia țărăniștii, liberalii au suferit în închisori pentru crezurile lor - și mă gândeam unde este lumea asta care ne-a fost răpită pentru că noi în școală, în liceu nu am învățat decât ce au făcut eroii sovietici, după aia am început să pătrundem în facultate în literatura adevărată. Unde erau acești oameni? Am avut așa un tremur de conștiință. Fiind totuși un om matur, aveam peste 35 de ani, cum de nu am știut cât de mare a fost represiunea, câți oameni au căzut, erau pușcăriile pline. Acum am refăcut dizidenții din anii 80 sunt o mulțime! Cum de nu am știut de ei? Cel care se plimba cu mașina pe care scria “Ceaușescu, Călăule”, l-au oprit, l-au arestat. Cum de nu am știut? Imediat erau arestați, șterse urmele, cum au făcut în 21 decembrie când au spălat piața de sânge. Oamenii au fost ridicați și aruncați în pușcării. Din această tresărire a conștiinței s-a născut Memorialul, că am o datorie față de acești oameni. Mă gândeam la câți oameni au murit în pușcării și că nimeni nu va reface suferința lor. Nu cred că există la ora actuală personalitate mare a detenției politice care să nu fie în Memorial. Avem peste 80 de mii de minute cu persoane care au supraviețuit și nici aceia nu mai sunt că după 25 de ani aproape toți eroii din aceste filme au murit. Toți cei din rezistența Făgărașului cu care am făcut eu 10 filme - nu mai trăiește niciunul, sau cel mult unul sau doi. Și ca să revin la ce m-ai întrebat. Eu, în echipa mea am avut un sunetist care a și murit săracul. Maestrul de Sunet Ion Holtea și care la un moment dat mi-a spus “părăsesc serialul”. De la mine vreme de 24 de ani nu a plecat nimeni. Singurul caz a fost al sunetistului care mi-a zis “doamnă, mă simt ca un vierme în fața acestor oameni. Nu mai pot să ascult, ce au făcut ei și ce am făcut noi ?!” Dacă veneam la bar aici, îmi aduc aminte că nu era nimic de mâncare, și am cerut un iaurt mi-au spus “da nu avem iaurt” ”nu aveți nimic, stăm aici și răbdăm de foame” am răbufnit eu. După o jumătate de oră m-a chemat redactor-șef. “Ce, v-ați apucat să comentați la bar? Aveați o plecare la Praga. V-am tăiat!” Așa era! Colegul acesta s-a retras de la Memorial, a rămas la procesare, dar nu a mai venit niciodată la înregistrare. Cei din munții Făgărașului erau șefi de promoție la Cluj. Aveau 20-25 de ani când au intrat cu arma-n mână în munți. Și noi ce făceam? Ne plângeam aici dacă nu ne trimiteau la Praga. Vărsam lacrimi de crocodil pentru orice chestie ce ne împresura, cedam ca să nu-ți pierzi postul, să nu te dea afară. Acești oameni nu mai există. Nu știu când va naște România o altă generație precum a fost cea interbelică sau cea care a avut 20 de ani în 1945-46 și care a suportat la 8 noiembrie 1945 în Piața Palatului mitinguri, suferință, închisori. Nu știu când se va mai zămisli această generație. Pentru această generație am făcut eu filmul. Pentru acești oameni care sunt niște repere morale. Din toamnă chiar am zis că vreau să aleg din Memorial o serie numită Caractere - adevărații oameni care au suportat 10, 15, 17 ani de închisoare, au intrat tineri și și-au pierdut tinerețea, nu s-au mai căsătorit, unii și-au continuat universitățile după ce au ieșit din închisoare. Niște oameni extraordinari și pentru ei mi-am zis că nu trebuie să renunț. De multe ori le vorbeam băieților mei Emil și Tudor care au fost cei mai buni confidenți ai mei și le spuneam că am sufletul încârcat cu durere și noaptea mă trezeam cu coșmaruri după poveștile pe care le auzem. Când a început să povestească Elisabeta Rizea cum i-au smuls părul din cap cum au înfășurat-o în jurul lămpii... lucrurile astea îți pătrundeau în suflet și te gândeai cum Doamne-Dumnezeule au îndurat ce au îndurat. Lucrurile astea îți rămân în suflet, dar pe mine nu m-au schimbat și nu m-au făcut să dau un pas înapoi și am hotărât să rămân călăuză în acest infern. Nu renunț la acestă misiune extrem de grea pentru mine pentru că niciodată în televiziune eu nu am contat. După părerea mea Memorialul ar fi trebuit să fie un canal de istorie și memorie la Televiziunea Publică. Mai mult de 3 oameni nu au lucrat la film, nu am avut o instituție cum sunt alte emisiuni care au câte 30 de angajati. Eu, producătorul, un redactor, un operator care din clipa în care venea la Memorial nu ne mai părăsea. Pentru că toți iubeau ideea de libertate și de demnitate chiar așa încătușați în acestă instituție. Nu am fost o emisiune de prim-plan, am devenit cu timpul pentru că lumea a iubit această istorie. Cea mai mare bucurie am avut-o la Chișinău, unde ambasadorul nostru, un bărbat extrem de pregătit și de școlit care a început interviul cu mine, avea altă temă, spunând vreau să vă spun ceva doamna Longin, “eu am devenit anticomunist cu ajutorul Memorialului Durerii. Vă rog pentru generațiile care vin să continuați să difuzați filmul pentru că nu știu prin ce am trecut și că suntem o țară care, așa cum scria Pintilie “Nu am fost o țară de Mitici”. Am fost țara care a avut cea mai puternică rezistență anticomunistă dintre țările din jur. La noi s-a murit în munți până în anii 60, Grupul Arnăuțoiu. Noi am avut luptători în munți vreme de un deceniu tot așteptând să se înegrească cerul de avioanele americane. Cerul nu s-a înnegrit, iar ei au murit la zidurile de la Jilava.

SE CERE UN MOMENT DE PENITENŢĂ

Sabina Iosub:
Acum, abia acum a început și justiția din România să se uite cu alți ochi la această istorie. În foarte puține cazuri însă! Vișinescu, Ficior…
Lucia Hossu-Longin: Praf în ochi. A fost un proces, va mai fi încă unul. Justiția, după părerea mea, nu va face un lucru serios. Eu am spus de multe ori că noi nu trebuie să procedăm cum au procedat comuniștii, să bage la 70 și la 80 de ani oameni în carcere. Pe de altă parte însă trebuie făcute procese ca să știm, ca să recunoască ce au făcut. Se cere un mea culpa, un moment de penitență! Nu vreau să fie băgat Vișinescu la pușcărie, dar să treacă printr-un proces care să ajute opinia publică să vadă cum s-a suferit prin închisori. Chestia asta că-i dă 20 de ani… El o să stea câteva luni, dacă o să le stea și pe alea, măcar să audă o dată în urechi cum e să se închidă zăvorul, iar el să fie înăuntru. Oroarea care s-a petrecut în comunism a fost atât de mare încât nu poate să fie nici ierarhizată și nici judecată corect în instanțe. Institutul de Cercetare a Victimelor Comunismului a făcut un pas, dar o să vedeți că pașii doi-trei nu mai există. Imediat după 90, dacă nici eu nu m-am luptat! Am făcut adrese, hârtii. Fișe. Niciun fost deținut politic nu a cerut să fie condamnat cineva. Au cerut doar să cunoaștem cum a fost la Aiud, cine au fost ofițerii, care au fost tratamentele. Eram la institut (IICCR), eram secretar-general și a refuzat Ministerul de Interne să ne dea fișele acestor oameni. Cu greu s-au obținut, cu foarte mare greutate și de asta nu am încredere că vor fi făcuți pașii doi și trei. De asemenea, gestul lui Băsescu de condamnare a comunismului a fost tot de fanfaronadă. Praf în ochi. Atunci m-am bucurat, am fost acolo și am stat, dar apoi mi-am dat seama că totul a fost făcut de ochii lumii, de ochii Europei.

Sabina Iosub: A fost de fapt condamnat comunismul în România până în momentul ăsta, cu adevărat?
Lucia Hossu-Longin: Nu. N-a fost. O condamnare trebuie să fie prin cei responsabili. Eu nu pot să condamn o ideologie. Trebuie să-i condamn pe cei care au realizat-o, au pus-o în practică, marii torționari. Când eu am făcut prima interviu cu Draghici de România, cu nevasta lui Drăghici, la câteva luni i-au dat drumul să plece din țară și nu l-au chemat la procuratură, nimic. Pe Alexandru Nicolschi l-au chemat și a doua zi a fost mort. Că l-au omorât, ce i-au făcut nu știu, că a murit el... Știu că pe mine m-au chemat la procuratură și m-a întrebat un procuror dacă nu mi-e frică că din cauza mea mor torționarii. De ce, zic eu? De adevăr se poate muri? Păi nu le cer decât să spună adevărul. Nu am venit la ei cu, s-a și mirat Nicolschi: nu ați venit cu poliție la mine, cu procurorul? Nu, m-am dus singură, cu operatorul și cu Doina, redactorul meu. Nu ne-am dus să îi facem nimic. Am vrut doar să știm adevărul, adevărul lor, că există adevărul victimelor și adevărul călăilor. Voiam să știu de la ei dacă recunosc că au făcut abuzuri îngrozitoare. Atunci procuratura m-a chemat tot pe mine să-mi zică: nu vă e teamă că din cauza dvs mor? Nu murise până atunci nimeni. Făcusem interviul cu Borcea, cu Silaghi, cu o mulțime făcusem, și la două zile a murit Nicolschi. Nu se știe cum a murit, de ce a murit, ce s-a întâmplat.

„ȘTIAM NOI ÎN 1950 CĂ VINE 1989? ”

Sabina Iosub:
A recunoscut vreunul dintre ei ce a făcut?
Lucia Hossu-Longin: Nu, nu, nimeni n-a recunoscut. Nu. Nimeni n-a recunoscut. Două mărturii pentru mine există. A lui Nicolschi care spune, la întrebarea mea câte crime s-au produs în perioada aceea el a răspuns: „știam noi, presupuneam noi în 1950 că vine 1989?” Frază celebră. Și a doua, aparținea lui Liviu Borcea, unul din marii călăi de la canal care a zis, la presiunea mea de a spune uite câți morți, aveai normă pe zi... Și el s-a uitat la o poză care era pe perete cu el în uniforma de locotenent de securitate și a spus: de când am îmbrăcat uniforma aia nu mai sunt om. Și asta a fost mărturia care pentru mine a reprezentat chintesența vieții lui. Deci de când îmbrăcase uniforma de ofițer de securitate. Ei depuneau un jurământ, jurământul conținea fraze îngrozitoare – să izbești, să lovești fără milă în dușman, să faci... Și ei erau niște oameni cu patru clase primare, aduși în funcții mari de răspundere...atât îi ducea mintea. Erau și recrutați după zelul lor criminal. Atâta îi ducea mintea, atâta făceau.

NICIODATĂ NU AM PUTUT SĂ ÎNȚELEG CUM AU PUTUT SĂ FIE ATÂT DE CRIMINALI

Sabina Iosub:
Ați înțeles vreodată cum puteau niște oameni să trateze în acel fel alte ființe umane?
Lucia Hossu-Longin: Nu. Niciodată nu am putut să înțeleg cum au putut să fie atât de criminali. Cruzimea făcea parte din natura lor criminală. Erau selecționați. De exemplu Ciolpan a fost selecționat, era tăietor de pădure, pentru criminalitatea din el. Deci înainte de asta, înainte de a li se încredința o pușcărie din asta cu lume bună cum era pușcăria de la Râmnicu Sărat care avea toată elita țărănistă acolo, oameni cu studii, oameni cu platforme intelectuale, și Sighetul la fel și Aiudul și Gherla, erau testați. Îmi aduc aminte că am făcut interviu cu un fost șef de cadre al securității care povestea, l-am întrebat care erau criteriile după care îi selectați și el spunea: ferocitatea, cruzimea lor. Și a exemplificat:” M-am dus o dată la o închisoare și ăla ca să îmi facă demonstrația, directorul de penitenciar i-a ținut pe ăia în zăpadă în poziție de drepți vreo câteva ceasuri. Până mie mi s-a făcut milă de ei și i-am zis dă-le domnule drumul că îngheață, sunt sloiuri de gheață”. Ăștia erau. Să nu spună că îndeplineau regulamente. Regulamentele conțineau și ele la rândul lor rele tratamente, dar nu ce făceau ei la Râmnicu Sărat, de exemplu, bătăile...îi băteau până îi terminau. Unde erau cuprinse astea? Nicăieri. Ținea de natura lor criminală pe care astăzi la bătrânețe, sigur, au nepoți, au urmași, le e rușine să o recunoască. Eu asta aș vrea să se obțină. Căința, rușinea, care sunt sentimente creștinești. Să recunoști că ai greșit față de țara asta. Nu te mai costă nimic, gata, dar să recunoști că ai greșit. Acest lucru nu se va putea obține cu nicio sentință din lume. Eu nu sunt adepta să îi băgăm la pușcărie și să îi trecem prin procese, să îi condamnăm cu suspendare și să vadă și ei ce au făcut și să își reamintească...poate nu-și amintesc. Că am zis de multe ori că oamenii ăștia trăiesc sub niște globuri de sticlă și când dai globul la o parte... poate se trezesc la un moment dat și își dau seama ce fiare au fost, suboameni cum le zicea Coposu, suboameni.

Sabina Iosub: În toată perioada aceea când făceați interviurile, când aflați poveștile, când aflați detaliile, ați putut dormi? Ați putut fi om?
Lucia Hossu-Longin: Eram condusă așa de o dârzenie, de o voință care depășeau mijloacele mele sufletești și psihice. Dacă aș fi oprit o clipă memorialul ar fi fost tragedie. Eu primeam mii de scrisori, de exemplu de la Tudor Greceanu am primit vreo 8 scrisori până am ajuns la el. Cum puteam eu să îmi plâng de milă sau îmi ascult sufletul și să întrerup memorialul? Nu aș fi putut. Sigur că era dureros. Eu citeam numai literatură memorialistică, jurnale de inchisori, vedeam mii de casete și viața mea se îngustase. Numai atâta făceam. Nimic altceva. Mă duceam numai la sfințirea de troițe, la pușcării. Duceam o viață extrem de austeră. Nu făceam decât asta ca să mă pregătesc sufletește. Nu îmi rezervam nicio altă bucurie. Nu făceam absolut nimic altceva. Nici copiii mei nu puteau beneficia de mine pentru că eram total pornită pe drumul ăsta. Simțeam că cei din pușcării au murit gândindu-se că nimeni nu va mai dezgropa vreodată împrejurările morții lor și, iată, veneam eu și făceam asta. Simțeam că aveam o comunicare cu cei de dincolo, că mă roagă să nu mă opresc. Și nu m-am oprit. A fost extraordinar de greu. M-am trezit după vreo 15 ani că eram ruinată fizic, eram îmbătrânită, terminată... Dar în același timp, faptul că mă iubeau deținuții politici, că mă iubea lumea, că mă recunoștea, că mă duceam în Gara de Nord să iau un ziar și când îmi auzea cineva vocea spunea sunteți vocea de la memorial, nu-mi spunea numele. Deci, erau fani ai Memorialului. Și acum în Grecia, în vacanță, un român acolo în hotel spune: sunteți doamna de la Memorial? Astea erau lucruri care mă susțineau și îmi dădeau putere. Câteodată și dacă faci un proiect și nu ai niciun pic de recunoștință pentru ceea ce faci e foarte greu. Trebuie și o picătură de recunoștință. Și eu spun că am primit-o de la deținuți cu vârf și îndesat. Mi-au făcut scrisori, mesaje, m-au primit în asociația lor, ca membru de onoare, am primit și premii nenumărate pentru Memorial. Poate cea mai importantă descoperire a fost când în urmă cu 15 ani a venit în țară un mare selecționer de filme Pierre-Henri Deleau care face festivalul de la Biarritz și altele, și a vizionat filmul cu Coposu și m-a chemat și mi-a spus că el nu a văzut în viața lui un personaj care 8 ani să nu vorbească în pușcărie și că filmul este extraordinar. Deși era un film foarte simplu așa. Era o discuție cu Coposu, cu două mere bătrânești, crețești în față, obrazul merelor era ca obrazul nostru, la fel de brăzdat de ani și el a selecționat filmul și l-a achiziționat pentru videoteca din Paris. Și filmul Corneliu Coposu se află între comorile Videotecii din Paris. Și ăsta a fost unul dintre lucrurile care m-au determinat să cred că nu muncesc degeaba, că uite, și profesional oamenii se bucură pentru filmele mele. Și apoi arhiva asta pe care am adunat-o acuma când dăm reluări vă spun că uneori stau și plâng la montaj pentru că nu pot să cred că am făcut atâta munte de filmari. Nu pot să cred. Văd câte un episod din ăsta, în munți nu știu unde, eu l-am făcut? Cum am putut să rezist? Cum am putut să-l fac? Stau și plâng așa de cât de actual e comentariul filmului. Iertați-mi momentul de modestie. Este valabil și azi. Nimic nu trebuie să scot din el, la fel este. De incisiv, de adevărat. Că eu m-am mai legat, am mai țintit către putere și am făcut-o foarte bine, nu cred că s-a supărat nimeni.

Sabina Iosub: Ce mai faceți acum?
Lucia Hossu-Longin: Acum lucrez la o serie, o istorie a bravilor, care intră pe post acum, o reluare a Luptei din Munți, care e cel mai important moment al rezistenței anticomuniste din România, cum spuneam, am avut cea mai bună și cea mai lungă rezistență din munți. Și nu am făcut-o în întregime. Mi-au rămas câteva bazine în care nu am putut să ajung atunci, că nici atunci nu erau bani, cum nu sunt nici acum. Deci mi-au rămas câteva masive muntoase unde nu am ajuns unde a fost o rezistență extraordinară și le completez ca să realizez ciclul integral. Apoi, am propus chiar astăzi, voi face un serial de șase episoade despre anii comunismului în cartea de istorie. Pentru că toate cărțile de istorie tratează foarte bine epoca medievală, dar epoca comunistă mai puțin. Și m-a rugat doamna Blandiana ca împreună cu Memorialul de la Sighet să fac această serie de șase episoade-dezbateri în legătură cu cartea de istorie. Pentru că dacă nu vom scrie o istorie adevărată riscăm să se repete ceea ce am trăit. Mai ales cu ultima lege din 27 iulie a.c. care ne banează dreptul la informație și ne ocultează istoria. De parcă în cei 50 de ani de represiune am fost sub legionari, nu sub comuniști. E ridicol. Lucrez pentru TVR2, condus de un om excepțional care încurajează memoria și care se luptă să mențină Memorialul ca o emblemă a postului.

Sabina Iosub:
În final, aveți un mesaj pentru cititorii Jurnalului Național?
Lucia Hossu-Longin: Rog cititorii să determine ca ziarul Jurnalul Național mic să devină mare. Eu iubesc ziarul Jurnalul Național și acolo sunt condeieri de mâna întâi. Jurnalul a fost o școală de jurnalism care a dat țării oameni excepționali. Aș vrea să îi urez succes acestei doamne care conduce acum, Elena Cristian, și să îi doresc să fie puternică și să construiască Jurnalul pe care țara asta îl merită, cum a fost odinioară și chiar mai bun decât în acei ani.

 
Citeşte mai multe despre:   Lucia Hossu-Longin

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

O inculpată pentru corupție, votată pentru a prelua șefia Parchetului European

O inculpată pentru corupție, votată pentru a prelua șefia Parchetului European
Galerie Foto O persoană urmărită penal în două dosare în care sunt investigate infracțiuni de corupție, de represiune nedreaptă și de mărturie mincinoasă dată în fața unei unități de Parchet a fost votată, ieri, de...

“Afaceristul sportiv” Victor Ponta, asociat cu apropiații lui SOV, Niro, Cocoș și Stelu

“Afaceristul sportiv” Victor Ponta, asociat cu apropiații lui SOV, Niro, Cocoș și Stelu
Galerie Foto Pe vremea când Victor Ponta era președintele tinerilor social-democrați, cu mult timp înainte să devină ministru, prim-ministru sau președinte de partid ori de coaliții politice și de guvernare, deținea...

Reconstituire și în cazul Luizei. Procurorul general confirmă un dosar penal cu privire la INML

Reconstituire și în cazul Luizei. Procurorul general confirmă un dosar penal cu privire la INML
Procurorul general interimar Bogdan Licu a dezvăluit, ieri, că pe rolul PÎCCJ a fost deschis un dosar penal “in rem”, pentru abuz în serviciu, față de modul în care specialiștii Institutului Național de...

Coordonare suspectă la CSM între ministrul Birchall și cei care vor desființarea SIIJ

Coordonare suspectă la CSM între ministrul Birchall și cei care vor desființarea SIIJ
Plenul CSM nu a reușit nici ieri, la cea de-a cincea întrunire pentru validarea concursului din perioada mai-iunie 2019, să o numească pe Adina Florea în funcția de procuror-șef al Secției pentru Investigarea...

Boxul feminin românesc ajuns la majorat în 2019. Propunere: Lecţii de autoapărare predate în şcoli, la orele de sport, în loc de tumbe

Boxul feminin românesc ajuns la majorat în 2019. Propunere: Lecţii de autoapărare predate în şcoli, la orele de sport, în loc de tumbe
Galerie Foto  “Dacă Alexandra și Luiza ar fi știut tehnici de autoapărare, ar fi avut șanse să scape”  ADRIAN LĂCĂTUȘ, antrenor, coordonatorul lotului olimpic național de box feminin   “O...

Plan diabolic. Dincă vrea să scape cu 6 ani de pușcărie

Plan diabolic. Dincă vrea să scape cu 6 ani de pușcărie
Galerie Foto Gheorghe Dincă a fost scos, ieri, din arest, pentru a face reconstituirea evenimentelor povestite de el, în prima fază a urmăririi penale, a evenimentelor petrecute începând cu dimineața zilei de 24 iulie 2019 și...

Osul trebuie să lucreze mereu sub sarcina a numeroase forţe

Osul trebuie să lucreze mereu sub sarcina a numeroase forţe
Osul este un organ spectaculos, viu. Prin urmare, la fel ca şi muşchii, oasele nu trebuie lăsate să lenevească, pentru că se şubrezesc. Astfel că piesele metalice care consolidează osul în urma unor fracturi...

Parchetul Caracal, la judecata CSM. Dosare închise, altele nelucrate și rechizitorii făcute în batjocură

Parchetul Caracal, la judecata CSM. Dosare închise, altele nelucrate și rechizitorii făcute în batjocură
Galerie Foto Test important în această săptămână pentru Secția de Procurori de la CSM, în cazul unității de Parchet care a dat dovadă cel puțin de incompetență în identificarea monstrului Gheorghe Dincă și pentru...

Familia Blaga-Rudeanu, încă un contract de 200.000 de euro, din bani publici

Familia Blaga-Rudeanu, încă un contract de 200.000 de euro, din bani publici
Galerie Foto Fiica proaspătului europarlamentar PNL Vasile Blaga a mai pus mâna, recent, pe un contract de peste 200.000 de euro de la stat, pentru transportul sanitar nemedicalizat al pacienților dializați, de la domiciliu...

Procurorii Popescu și „Veverița” sunt cercetați disciplinar pentru fake news în dosarul „Caracal”

Procurorii Popescu și „Veverița” sunt cercetați disciplinar pentru fake news în dosarul „Caracal”
Galerie Foto Amănunte incendiare rezultă din audierea judecătorului Constantin Cristinel Măceșeanu, de la Judecătoria Caracal, căruia procurorul Ovidiu Cristian Popescu i-a solicitat emiterea mandatului de percheziție pentru...

Listarea la Bursă a industriei României, o gogoriță

Listarea la Bursă a industriei României, o gogoriță
Vizita de stat a lui Nicolae Ceaușescu în SUA, din 12-17 aprilie 1978 a avut, prin prisma rezultatelor în domeniul economic, un efect direct și rapid în deblocarea unor domenii cheie, de interes strategic pentru...

„Profesioniștii” din Procuratura Caracal și de la Poliția Dobrosloveni, urmăriți penal în cazul Alexandra

„Profesioniștii” din Procuratura Caracal și de la Poliția Dobrosloveni, urmăriți penal în cazul Alexandra
Galerie Foto Procurorul #rezistent de la Caracal, care s-a opus categoric cererii polițiștilor de a descinde în curtea și în casa lui Gheorghe Dincă înainte de ora 6.00, și care i-a ascuns judecătorului, la momentul în...

Laura Nureldin: Nu mai putem gândi cu mintea noastră, așteptăm să vină un influencer ca să ne spună ce să credem

Laura Nureldin: Nu mai putem gândi cu mintea noastră, așteptăm să vină un influencer ca să ne spună ce să credem
Pe Laura o cunoașteți de la ştiri dar şi datorită poveştilor cu regi ai timpului şi vampiri. S-a apucat de publicat romane de câţiva ani şi de atunci nu s-a mai oprit. A părăsit presa pentru a se dedica mai...

Înalta Curte pregătește rejudecarea dosarului în care Sebastian Ghiță a fost achitat

Înalta Curte pregătește rejudecarea dosarului în care Sebastian Ghiță a fost achitat
Galerie Foto Premieră la Completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Vicepreședintele instanței supreme, celebrul judecător Iulian Dragomir, care coduce completul învestit cu judecarea recursului...

Calculii biliari se scot împreună cu vezica

Calculii biliari se scot împreună cu vezica
Cei care suferă din cauza vezicii biliare speră să poată dizolva calculii şi cu medicamente și că înlăturarea acesteia nu este unica metodă de a scăpa de pietre. Dacă fără vezica biliară se poate trăi,...
Serviciul de email marketing furnizat de