x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Magdalena Popa Buluc în dialog cu Dr. Diana Turconi-Bubenek, ministru plenipotențiar pe lângă Sfântul Scaun și Ordinul de Malta, despre: Virtutea speranței

0
Autor: Magdalena Popa Buluc 09 Apr 2020 - 11:33
Magdalena Popa Buluc în dialog cu Dr. Diana Turconi-Bubenek, ministru plenipotențiar pe lângă Sfântul Scaun și Ordinul de Malta, despre: Virtutea speranței
Vezi galeria foto


Este jurnalistă și scriitoare. E și diplomat de carieră, cu gradul de ministru plenipotențiar. În prezent lucrează la Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun și Ordinul de Malta. Pentru activitatea depusă, Vaticanul și Ordinul Suveran de Malta i-au acordat distincții importante: Comandor al Ordinului „Sfântul Grigorie cel Mare” și Crucea cu Coroană a Ordinului Pro Merito Melitensi, asimilată tot cu gradul de Comandor. Diana Turconi-Bubenek a fost director a.i. al Academiei României din Roma. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

 

 

1.      Viața ni s-a schimbat peste noapte. Am urmărit, nu demult, slujba Papei Francisc, ținută în Piața Vaticanului și ne-a rămas pe retină Roma, cetatea eternă, acum un oraș-fantomă. Roma respiră imagini dezolante, tărâmuri ale morții. De altfel, Papa Francisc declara în aceste zile că omenirea pare că se află în cel de-al treilea Război Mondial. În calitatea ta de diplomat român la Vatican, care sunt problemele ce te preocupă în aceste momente atât de învolburate? Impresionantă, și o scenă de neuitat, care îți rămâne întipărită în memorie, traversând istoria, Piața Sfântul Petru, goală, într-o mizanscenă studiată cu inteligență, asemănătoare unei scene din filmul La grande belezza, al lui Sorentino. Bergolio, singur într-o metropolă fantasmagorică, așa cum nu a mai fost văzută. Papa, mesagerul lui Dumnezeu, se roagă pentru planeta violentată de acest virus blestemat. Îl caută pe Dumnezeu: „Doamne, trezește-te, nu ne lăsa în furtună”, cere Sfântul Papă. Cinema și istorie.

 

Seara de 27 martie a fost ploioasă și rece, semăna mult cu aceea a alegerii Papei Francisc, în 13 martie 2013. De această dată însă, marea Piață Sfântul Petru era pustie – o pustietatea istorică, aș zice, pe care nu a mai cunoscut-o probabil niciodată de-a lungul secolelor, nici măcar în timpul celor mai grave molime sau a conflictelor belice. L-am urmărit cu toții pe Pontif, străbătând singur, alb și mărunt, ovalul vast al Pieței, mărginit de colonadele lui Bernini, arcuite în îmbrațișarea lor uriașă.  A urcat treptele esplanadei, cu pasul puțin inegal, sprijinit de ceremonierul său, îndreptându-se către Icoana Salus populi romani și Crucifixul lui San Marcello, căruia i se atribuie izbăvirea Romei de ciuma din secloul al XVI-lea. Pașii Papei, ezitanți și solitari, au căpătat în acea seară o valență cu totul specială: erau o asceză, o traversare a deșertului purificator. De aceea aveau și atâta forță, păreau că sunt ai întregii Biserici, ai omenirii însăși, în acest moment tragic. Nu de multe ori, în acel mirabil spațiu sacru, o mare de suflete din toate colțurile lumii s-a aflat unită cu rugăciunea unui Suveran Pontif, indiferent de confesiunea, de religia, de credința sau de necredința fiecăruia în parte.  Aproape instinctiv te alăturai invocației Papei pentru oprirea pandemiei, lângă Crucifix și Madona octotitoare a Romei. Vreau să amintesc cuvintele încredințate lumii de un alt Papă, Ioan Paul al II-lea, cu o lună înainte de moarte, în ultima sa carte, Memorie și identitate: Singurul care poate impune o limită definitivă răului este Dumnezeu însuși. E un îndemn la încredere, de care astăzi avem atâta nevoie.

 

 

2.   Poți să îmi spui cum curge timpul pentru tine acum?

 

În această perioadă de puternică pandemie în Italia, ca să evităm contaminarea și să nu nesocotim dispozițiile ferme ale autorităților italiene, a fost stabilit că personalul diplomatic să lucreze mai degrabă de la domiciliu. Las de-o parte grijile casei și cumpărăturile, care ridică, în aceste zile, destule probleme; încerc să mă concentrez pe consultarea materialelor de informare și pe redactarea zilnică a lucrărilor.

Particip însă cu durere intensă la tragedia acestor săptâmâni, la efortul eroic al celor care sunt în prima linie – medici, personal ajutător, preoți, forțe de ordine, autorități. Citesc, notez. Sunt multe exemple de eroism, ca și cum răul ar fi scos la lumină și tot ce e mai bun în ființa umană. Ați auzit, poate: medici care au acceptat să lucreze fără protecție - și au murit, desigur; infirmiere care rostesc ultima rugăciune cu muribunzii și îi ajută să își mai vadă o dată familia, pe ecranul telefonului mobil; preoți care renunță la respiratoare, pentru a lăsa locul unor oameni mai tineri, cu mai multe șanse; carabinieri care strâng prin case buteliile cu oxigen, le umplu și le duc celor contaminați, riscându-și la rândul lor viața. Nu e timp  pentru anxietăți personale, pentru disperări vane. Alfred de Vigny are o poezie extraordinară despre demnitatea durerii și acceptarea sacrificiului: La mort du loup, Moartea lupului. În registrul credinței, socotesc că trebuie să îi acordam destinului răgazul ca să creeze binele, pe care îl extrage întotdeauna din greutăți sau suferință - nu spune Biblia că astfel s-a petrecut și Învierea, pe care lumea creștină o sărbătorește, în această perioadă?

 

 

3.      Știu că sunt multe probleme care te preocupă. Între altele, faptul că soțul tău, Prof. Dr. Șerban Bubenek, Președintele Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă, se află tot timpul în prima linie, la datorie, la Spitalul Fundeni. Mă mai gândesc și la faptul că mama ta are o anumită vârstă.

 

Aș prefera să nu mă refer la familie, îmi place să îmi protejez viața privată, cred că e decent să procedăm astfel.

Ne asumăm riscurile și ne trăim responsabilitățile, inclusiv fiica mea, încă foarte tânără, care  studiază aici, la Roma. Pentru persoanele în vârstă - mă refer și la mama mea - este, într-adevăr, extrem de greu: anii sunt deja o povară, tot ce se adaugă peste devine aproape de nesuportat. Trebuie să avem, acum, multă înțelegere și compasiune pentru părinții sau bunicii noștri.

 

 

4.      Categoric, dincolo de criza medicală - în Italia este o spirală a morții, sunt sute de morți în fiecare zi - se observă și o criză filozofică. Spune-mi un lucru frumos care îți trece prin cap. Am văzut în aceste zile, în La Repubblica, o rubrică intitulată Una cosa bella. Care crezi că ar fi aceasta pentru tine?

 

Aleg Bazilica San Pietro. Nu o cunoști niciodată îndeajuns:  ascunde tezaure neștiute, o întreagă lume de simboluri, de frumusețe și fast, de iubire și speranță; de tăceri rodnice. Iată, mă gândesc acum la celebra sculptură Pietà din dreapta intrării: cu ocazia restaurării grupului statuar, după daunele suferite în urma atentatui din mai 1972, a fost descoperită, în liniile din palma Madonei Îndurerate, semnătura lui Michelangelo. Numai harul unui geniu a putut imagina o astfel de asumare a unei creații. E uimitoare și întâmplarea dramatică de care s-a folosit destinul, pentru a revela nouă, după cinci secole, o mărturie unică.

 

Mă consider o privilegiată: am putut lucra pe lângă Sfântul Scaun, ca diplomat român – cu intermitențele de rigoare, desigur - în arcul de timp a trei pontificate: de la Ioan Paul al II-lea până în prezent. Trei Pontifi extraordinari, cu o firi deloc asemănătoare, cu vederi și programe foarte diferite, dar uniți de afecțiunea și compasiunea paternă pentru întreaga omenire. Am cunoscut și echipele de colaboratori ale acestor mari Pontifi: diplomați de valoare, cu renume internațional, cu o pregătire și o cultură inegalabile, dar și suflete nobile, pătrunse de misiune pe care o îndeplineau: munca smerită, umilă chiar, în folosul păcii, al înțelegerii interumane, al binelui comun.

 

5.      Ce mai scrii? Îmi aduc aminte de o carte semnată de tine, Eu sunt ținta, un document remarcabil, în care, alături de scriitorii Geo Bogza și Radu Tudoran, sunt evocați alți autori, precum Nichita Stănescu, Petre Țuțea, Gala Galaction sau Mircea Eliade. Emoționant și Poemul invectivă, sau evocarea scrisorilor trimise de Constantin Noica lui Geo Bogza. Un alt volum remarcabil semnat de tine, A doua zi după moartea cailor, un volum cu trei piese de teatru montate într-o splendidă bijuterie. Pot să te întreb de ce nu ți-ai adus personajele din acest volum pe scena teatrelor?

 

În contextul de-acum nu scriu literatură, lucrez mult pentru a îndeplini exigențele postului. În rest, notez. E important să nu pierdem memoria faptelor. Dacă o rătăcim, totul devine simplă informație, sau numai mărfuri de schimb care se așează într-un spațiu atemporal, sau a-istoric – nu e afirmația mea, ci a unui filozof sudcorean.

Cred că autorii nu ar trebui să vorbească deloc despre cărțile lor; ei și-au consumat cuvintele în scrierea acelor pagini. Pe urmă, opera își urmează destinul, ca un copil care a crescut și pleacă pe drumul lui. Voi spune numai că A doua zi după moartea cailor a fost cumva o premoniție a lui Geo Bogza: citise în manuscris prozele mele scurte, pe care le-am strâns ulterior în volumul Mica prăvălie cu orori și mi-a spus că locul acelor personaje e pe scenă. În sinea mea am ridicat din umeri, nu aveam de gând să scriu teatru. În acel context, al  prozelor menționate, a venit propunerea lui cu totul neașteptată pentru dialogul din Eu sunt ținta. Meritul meu este modest, de fapt Geo Bogza a dialogat cu mine, eu mai degrabă l-am ascultat și l-am ajutat, cu mici gesturi cotidiene de solidaritate, să își regăsească amintirile. Adevărat, când asculți pe cineva cu atenție intră în joc și sufletul tău, după cum afirmă Kari Kotakainen într-un roman minunat, Legea naturii.

 

Așa, personajele din Mica prăvălie... au rămas uitate; ani în șir m-am dedicat profesiei pe care o practic și acum, cu pasiune. Într-o zi - mă întorsesem din misiune și se vede că încercam să mă adun - am început deodată să le văd pe scenă, prinzând viață. Nu s-ar fi întâmplat însă nimic fără încurajarea Ginei și a lui Sorel Vieru, prieteni dragi ai lui Geo Bogza, rămași apropiați mie. Aceștia au citit piesă după piesă și m-au îndemnat să le dau drumul, să aibă un destin, cum spunea Sorel, profesor strălucit de logică și filozofie, pe care l-am cunoscut bine în anii cât am lucrat la Revista 22. După o vreme, am plecat din nou în misiune, iar acele personaje au mai rămas o dată părăsite între pagini. O fi tocmai acesta destinul lor, nu am ce să le fac. Acea scriere și rescriere – teatrul impune alte abilități decât proza – mi-a dăruit însă amintiri cu adevărat prețioase: conversația și schimburile susținute de mesaje cu soții Vieru, cărora le port o amintire vibrantă, o afecțiune fără margini.

 

6.      Te rog vorbește-mi despre marii scriitori pe care i-ai cunoscut bine, ca prieteni de familie – Radu Tudoran și Geo Bogza. Și alții – evocă-i tu. Erau cumva diferiți de cei de astăzi?

 

Nu, nu cred că scriitorii deceniilor trecute erau foarte diferiți de cei de astăzi; doar că traversaseră infernul, adunaseră multe pagini de sertar, iar aceia care nu au pactizat cu regimul practicaseră cu demnitate renunțarea, chiar și foarte dificila renunțare la scris. Radu Tudoran e un exemplu, Dan Deșliu, după ce a devenit dizident, începând cu 1980, când și-a depus carnetul de partid, este un altul; și sunt destui care s-au comportat exemplar. Și între scriitorii de astăzi cunosc mulți care nu își vând talentul pe tarabă; muncesc din greu și nu vânează osanale. Am un mare respect pentru Uniunea Scriitorilor, nu mă voi dezice niciodată de acest for de cultură care a rezistat dictaturii, cu demnitate, cu pumnii strânși.

 

Nu îmi este deloc ușor să vorbesc despre persoanele publice pe care le-am cunoscut bine, mi se pare că e un fel de lipsă de decență și poate fi interpretat ca un mod nepotrivit de a mă pune   sub reflectoare. Mă consolez, gândind că lui Geo Bogza i-ar fi făcut plăcere să fie evocat, măcar din când și când.

 

Mă întorc așadar la ultima iarnă, în apartamentul din Știrbei Vodă: ninge uşor şi la nivelul etajului şase vântul spulberă zăpada de pe solbancuri şi de prin colţurile unde se așează. În micul spațiu de două camere este cald, însă nu suficient pentru ca Bogza să renunţe la pulovărul   închis cu fermuar până în eşarfa liliachie şi la pătura în carouri care îi acoperă genunchii. Silueta lui şi-a pierdut masivitatea de odinioară, subțiindu-se treptat, cum l-a imaginat în  schița Geo Bogza ca o cometă pictorul Jules Perahim. Ocupă totuşi în întregime marele fotoliu bergere, albastru-electric, aşezat pieziş, în dreptul ferestrei triple, cu vedere spre parcul Ateneului. Acolo, pe piedestalul statuii lui Eminescu, se pot încă vedea, dacă ai concentrarea necesară, cercurile suprapuse ale coroanelor de garoafe roșii pe care le-a adus omagiu poetului, decenii în șir.

 

Sonorul televizorului a fost închis. Va fi activat la intervale orare precise, pentru ştiri, pentru vreun eveniment muzical, sau teatru tv. A lăsat de-o parte, pe colţul mesei alăturate, caietul şi lupa, iar peste ele a pus volumul de Borges, Cartea de nisip - sau poate o altă scriere a autorului de căpătâi, singurul capabil să îi transmită seninătatea - o stare exersată mult prea rar, după cum mărturisește.

În fața Maestrului, sprijinit de perete și întrutotul asemănător, ca un alter ego, stă ceasornicul zvelt, pendulul de doi metri înălțime. Marchează rituos orele: bang! și inima aurie bate rar, dreapta-stânga, în pieptul de cristal. Bang! îi răspunde Bogza, în trup am mai murit puțin, dar nu e mare lucru...

 

Dacă ai privilegiul să îl vizitezi pe Bogza, te vei aşeza desigur pe canapeaua sau într-unul din fotoliile Bidermeier, tapisate cu ecru și ruginiu: în felul acesta vei sta faţă în faţă cu gazda şi vei putea urmări cum se schimbă lumina pe fundalul cenuşiu-luminos al ferestrelor. Vei susţine câteva clipe privirea scriitorului - mai mult este greu, te măsoară direct, cumva avid de adevărul tău. Îți spune pe nume. Aruncă fraze scurte, cu sprânceana ridicată, curios să-ți audă glasul, părerile; să știe dacă ai o inimă confuză. Încerci să răspunzi la întrebările abrupte şi în acelaşi timp îţi rectifici ţinuta, tragi de haină, îți treci o mână prin păr. Vrei să pari inteligent, arăți că ești citit, evaluezi. Bogza observă cu o lumină jucăușă în privire, fără să intervină; nu te ajută, ba dimpotrivă, te împinge să greşeşti, să te întorci de unde ai plecat. Doamne ferește să-l aprobi așa, din dorința de a fi amabil – te întrerupe imediat: de ce nu îl contrazici, a spus ce-a spus doar ca să te încerce, iar tu l-ai luat pe da-da în brațe și gata, ai omorât conversația. Vorbește rar, ca o bătaie de clopot, cu accente neașteptate, cu suișuri și coborâri de intensitate care surprind. Și când scrie, sau mai ales atunci, are un alt fel decât tine, decât mine, de a concepe frazele, de le elabora: o face cu trudă, muncește cu smerenie să potrivească fiecare cuvânt, își notează consoanele și vocalele, caută rima, sunetul, dar rezultatul este uimitor. Pentru Cartea Oltului, a căutat timp de zece ani un singur cuvânt, care să definească surâsul. Așa era Bogza.

 

Pe Radu Tudoran îl cunosc din totdeauna, adică din prima copilărie. La șapte ani, mi-a adus un teanc de caiete cu foaie velină și mi-a spus: du-te pe balcon, uită-te în stradă și scrie tot ce vezi. Pe urmă dă-mi să citesc. Deși avea câțiva ani mai mult decât tatăl meu – au fost prieteni foarte apropiați - l-am considerat întotdeauna un frate. Nu e momentul să scriu astăzi despre el. Doar atât: a fost chinuit, sfâșiat, împătimit de scris; a fost singura lui iubire deplină, nu a avut o alta pe potrivă.

 

Când nu locuia la Snagov, ci la București, adică toamna, iarna și până la mijloc de aprilie, lucra așezat în pat sau pe canapea, cu spatele drept și caietul deschis pe planșeta subțire de lemn, cu latura de vreo patruzeci de centimetri, sprijinită pe genunchi. Scria cu disciplină cazonă, opt ore istovitoare, zilnic, mai puțin duminica. Nu bea nici apă și nu răspundea la telefon. Cine se încumeta să intre în atmosfera încărcată de tensiune pe care o crea în jurul lui, ca un generator de tensiune, risca mult, putea să-i devină definitiv antipatic. Nu respingea direct apropierea cunoscuților, dar privirea, încărcată de un fel de ostilitate, trebuia să te pună în gardă: te aflai pe un teritoriu interzis, înaintai pe răspundere proprie și ți se puteau întâmpla neprevăzute. Era mereu în lipsă de timp, paginile se cereau scrise zi de zi, ca săpatul în mină. După-amiaza, la ora cinci precis, după ce în sfârșit mânca, își începea plimbarea în oraș. Locuia în poarta parcului Cișmigiu, lângă Conservator, dar se îndrepta întotdeauna spre cartierele îndepărtate; mergea zece, cincisprezece chilometri, cu pas susținut, zvelt ca un ogar. Culegea imagini, întâmplări, crâmpeie de viață; intra în vorbă cu oamenii, era prietenos.  Apoi, la planșeta de lucru, începea alchimia: chipurile, alteritatea, unicitatea, exprimarea, dialogurile, totul era prefăcut în literatură. Îmi spunea: am sumedenie de personaje aici – și își atingea fruntea – trebuie să le dau chip, nu au deloc răbdare, mă presează, înțelegi?

 

Două cuvinte despre Florin Mugur și Iulia, pentru că astăzi am văzut un tekel auriu care semăna cu Fix, câinele lor, apoi al meu – și îl ducea de lesă un bătrân cu pălărie, care șchiopăta puțintel. Poet valoros și excelent redactor de carte (a lucrat la editura Cartea Românească) Mugur Leon Legrel adăuga semnăturii lui, ca pe un titlu de onoare, poet evreu. De aceea l-am îndrăgit: erau anii dinaintea lui 89 și însemna un curaj adevărat să te prezinți astfel; el și-a asumat riscul. Îmi plăcea să merg la ei acasă: Iulia își punea rochia albastră de la mine și pregătea o ciocolată caldă; Mugur o privea încântat și îi făcea complimente, iar Fix îmi rodea vajnic tocul pantofului, ceea ce mă dispera. Pe urmă plecam la plimbare pe Dealul Mitropoliei. De la etaj, prietena mea Iulia, devastată de dializa zilnică, îmi striga fă-i să alerge, s-au lenevit și s-au îngrășat amândoi!. Când ne îndepărtam puțin, Mugur, care șchiopăta tot mai tare, în modul acela aproape elegant, ca o plecăciune, lăsa să-i cadă zâmbetul, nu își ascundea de mine disperarea : ai văzut-o, oare cât mai rezistă? E încă atât de frumoasă... Când Iulia nu a mai rezistat, a cedat și el, foarte curând. L-am luat pe Fix acasă la mine, rămăsese orfan.

 

 

  1. Acum o zi, Roberto Russo, Președintele rețelei internaționale FISPMED ONLUS, vorbea despre faptul că lumea culturală este într-o criză înspăimântătoare. Acesta a dat un Decret pentru a salva cultura, unul dintre sectoarele cele mai lovite. Să ne amintim faptul că, în această perioadă, marile muzee ale Italiei sunt închise, la fel și galeriile. Expoziția dedicată maestrului italian renascentist Rafael, la , din Roma, care a presupus costuri imense, este, de asemenea, închisă, chiar de la vernisajul ei. Încasările în cinematografie au scăzut cu peste 95%. La fel, cele teatrale. Cultura a fost și este punctul forte al Italiei. Intelectualii gândesc că după ce acest „maladetto” (blestemat) virus va dispărea, efectele sale nefaste se vor observa mai ales în economie, după care va urma și criza geopolitică. Crezi că această insulă, care este cultura în Europa, ar putea să revină la normalitate?

 

Întrebarea este într-atât de vastă, încât un răspuns decent ar necesita multe pagini - pagini profunde, de specialist. Eu nu am căderea să mă exprim asupra întregului domeniu al culturii. Sigur, sunt temeri pe care în parte le împărtășesc, cu privire la evoluția spiritualității noastre, a lipsei de idealuri, de modele valoroase sau de lideri, însă am și multe speranțe.  Rămân optimistă și în privința Italiei: cultura acesteia reprezintă amprenta unui mare popor, cu o tradiție extraordinară, dar și plin de sevă, de resurse; un popor cu frica lui Dumnezeu. Uriașul său patrimoniu cultural, între care cel mai mare număr de locații UNESCO, reprezintă o mare responsabilitate, desigur, dar și o resursă importantă.

 

Cred că momentul acesta de cumpănă mondială confirmă posibilitatea noastră, a tuturor, de a  redescoperi valențele unei colaborări adevărate, salvatoare. Ar fi interesant, pasionant să vorbim despre cum vede Sfântul Scaun geopolitica, dar nu este momentul. Doar atât: Papa Francisc opune globalizării indiferenței, globalizarea fraternității. A cerut Bisericii Romei să meargă către periferiile lumii (conceptul de biserică în ieșire) și în același timp încearcă să aducă periferia în centru. E o strategie foarte bună.

 

În privința șanselor intelectualului astăzi, redau un fragment dintr-un text al lui Radu Tudoran, publicat în anul premergător morții sale – îl păstrez acasă, în olograf. Cred că e mai concludent decât orice comentariu al meu, deoarece însumează experiența unui scriitor profesionit și de mare succes, care a traversat timp de opt decenii infernul totalitar, fără cedări și compromisuri:

 

…. apoi uriașele schimbări petrecute pe pământ, în politică, în tehnică, în gândire, le deschid în față un câmp de inspirație nu doar inedit, ci și fără limită, să tot scrii, slavă Domnului! Secolul trecut a fost mult mai sărac în această privință. Să socotim un privilegiu că am trăit în secolul nostru, chiar dacă am avut o viață mai grea, războaie, asupriri, împilări, nedreptate, epoci de plumb, numite de aur.... Și întrepătrunderea țărilor și continentelor, care înseamnă universalitate.

 

Cineva m-a întrebat dacă am încredere în viitorul literaturii. Da, hotărât, nici nu s-ar putea altfel, literatura fiind singura mea credință care n-a scăzut cu trecerea anilor, nici când a fost întuneric. (Radu Tudoran, 1990)

 

 

  1. Cum apreciezi tu, nu ca diplomat, dar ca om, situația medicală de la Roma? Pentru că la Milano o cunoaștem. Ar putea colapsa spitalele? În acest context, cum funcționează solidaritatea interumană?

 

Italia se luptă cu toate puterile să iasă la liman - un efort titanic în confruntarea cu un inamic atroce, un virus necunoscut, selectat pe lilieci, așa cum apar ucigașii în basmele populare - jumătate om, jumătate animal, călare pe un iepure șchiop. Am însă certitudinea că sistemul medical italian nu va colapsa. Cel mai eficace tratament aplicat a fost impunerea carantinei. De fapt, Italia are o tradiție multiseculară de lazarete - construcții anume, ridicate în marginea porturilor și a  orașelor cu mare trafic de mărfuri, unde erau izolați bolnavii de lepră, de ciumă sau de holeră. Acestea erau răspândite pe mai tot teritoriul Peninsulei – la Ancona, Livorno, Messina, Genova, Veneția, Milano, Palermo, Roma - pe Insula Tiberină și nu numai. Să ne amintim de romanul lui Giovanni Bocaccio, Decameron, care evoca ciuma de la 1348 și izolarea în care se retrag cei zece tineri. Sau de  Logodnicii, romanul istoric al lui Manzoni, unde e descrisă epidemia de ciumă de la 1630 și lazaretul de la Milano, aproape de Poarta Orientală. Quarantena (quarantina, în pronunție venețiană) - de unde vine și termenul de carantină - indică tocmai izolarea obligatorie de 40 de zile, impusă pentru prima oară celor infestați cu ciuma neagră, în secolul al IVX-lea, la Veneția. Primul lazaret a fost înființat în 1403, pe o mică insulă din Lagună, în apropierea Veneției, unde erau izolați bolnavii de ciumă; în caz de molimă, Serenissima interzicea și accesul navelor străine în port, în special al celor venite din Orient sau din Africa. 

 

Revenind la zilele noastre, pandemia de coronavirus a luat întreaga lume prin surprindere. Un sistem medical național, oricât de performant ar fi el, poate suporta un număr finit de îmbolnăviri care necesită spitalizare și tratament de vârf, adică reanimare; nu e un sac fără fund. Nordul Italiei excela ca densitate a spitalelor și ca performanțe ale acestora, în special în privința tratării afecțiunilor pulmonare. A fost un noroc pentru Italia și implicit pentru toată Europa, în ansamblul acestei tragedii, că virusul a lovit mai întâi acolo. Sigur, au fost tatonări, nu s-a înțeles de la bun început ce tip de infecție – și cât de virulentă! -  se abătuse peste populație; medicii nu aveau protecția necesară, nici personalul ajutător. Ca să facem o comparație, alte țări au avut timp mai mult să se pregătească, au putut trage învățăminte din experiența dramatică a Italiei – și totuși, iată că Franța, Spania, Marea Britanie, Elveția și chiar Statele Unite nu se descurcă mai bine. Germania este, din pornire, într-o situație net superioară deoarece a investit permanent în secțiile de terapie intensivă. Am ascultat  comentarii pertinente: a pornit de la un număr de aproximativ 28 de mii de ventilatoare pulmonare (prin comparație, România are vreo 1.800), pe care l-a majorat, în prezent, spre 40 de mii, dacă nu mai multe. Ca urmare, Germania e capabilă să primească pacienți infectați cu Covid-19 și din alte țări, din Italia, Franța și Spania, de exemplu. Ceea ce nu înseamnă că pandemia nu supune și acolo sistemul sanitar unei presiuni enorme.

 

Din perspectiva solidarității, trebuie subliniat sprijinul generos primit de Italia din partea Bisericii Catolice, dar și a comunității internaționale. România a participat la acest ajutor.

 

Conferința Episcopală Italiană (CEI) a alocat spitalelor italiene din zonele cele mai afectate de pandemie, până la sfârșitul lunii martie, 16,5 milioane de euro, la care s-au adăugat sutele de inițiative la nivel local ale Episcopatelor regionale, contribuția diecezlor, organizațiilor și comunităților, mișcărilor și asociațiilor. În mod suplimentar, CEI a pus la dispoziție și alte sume -  3 milioane de euro, provenind din fondurile pe care cetățenii îi donează anual Bisericii Catolice, în beneficiul Policlinicii Gemelli, a Spitalului din Mestre, a Spitalului din Acquaviva delle Fonti (Bari). Anterior, CEI alocase tot 3 milioane de euro Institutului Poliambulator din Brescia, spitalului din Cottolengo și altor spitale. Arhiepiscopul Eparhiei de Köln, Card.  Woelki, a oferit șase locuri de terapie intensivă în spitale diecezane germane pentru cetățeni italieni. Ajutoarele lumii catolice sunt orientate și în alte două direcții: 21 de Eparhii sprijină   persoanele fără adăpost (o masă pe zi și cazare peste noapte); 23 de Eparhii au pus la dispoziție structurile ecleziastice pentru cazarea personalului medical, a reprezentanților Protecției civile și a celor în carantină.

 

Papa Francisc a donat personal, prin dicasterul pentru Dezvoltarea Umană Integrală,100.000 de euro pentru Caritas Italia, pentru „sprijinirea celor mai vulnerabili”. A donat și 30 de respiratoare pentru spitalele din zonele afectate de pandemie, iar zilele trecute a dăruit 60 de mii euro spitalului Papa Ioan al XXIII din Bergamo, oraș devastat de Covid-19. La rândul lor, membrii de vârf ai Curiei Romane, respectiv 250 de prelați de rang înalt, vor dona cuantumul unui salariu pentru bolnavii de coronavirus.

 

Și la nivel internațional, statele își dau mâna în lupta cu pandemia. China și Rusia au sprijinit Italia cu medici și materiale. Ambele au oferit ajutor și Statelor Unite. Spania a cerut sprijinul  NATO, iar Italia s-a adresat UE. Albania a impresionat Europa, trimițând treizeci de medici și asistente pentru a întări diferitele activități medicale de urgență din spitalele italiene. Gestul se dorește a fi un răspuns la ajutorul primit de la Roma, cu ocazia recentului cutremur și cu ocazia războiului civil albanez din anii '90. Turcia a trimis recent (1 aprilie) ajutoare pentru Italia și Spania: o aeronavă militară a adus rechizite - măști, dezinfectanți, costume și ochelari de protecție. Șase landuri germane au primit în secțiile de terapie intensivă 47 de pacienți italieni în stare gravă. Președintele Donald Trump a acordat Italiei un ajutor în valoare de 100 de milioane de euro, în materiale medicale chirurgicale, precum și ventilatoare/respiratoare produse în Statele Unite; la Rimini a fost pus în funcție primul robot american, care vizitează bolnavii la toate orele și strânge probe complexe. Administrația Trump apreciază colaborarea dintre ministerele de apărare ale SUA, Italiei și Spaniei, care dovedește legătura solidă dintre aliații NATO, echilibrând inițiativele umanitare.

 

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a trimis o scrisoare cotidianului La Repubblica, prin care cerea scuze Italiei pentru atitudinea dură și greșită a UE, care a refuzat anterior ajutorul, în situația creată de pandemie.

România s-a implicat în aceste demersuri: o echipă de 11 medici și 4 asistenți medicali, specializați în ATI și urgențe, a fost trimisă la spitalul din Lecco/Lombardia. Premierul italian și vicepreședintele Regiunii Lombardia au mulțumit țării noastre pentru solidaritatea arătată – respectiv ambasadorului României în Italia, domnul George Bologan.

 

 

9.      Cum încearcă să își petreacă în casă „timpul liber” italienii?  A' propos de filme, am văzut în aceste zile Contagion, de Steven Soderbergh, în care planează o pandemie planetară a unui virus necunoscut și mortal. Filmul are un cast stelar: Kate Winslet, Marion Cotillard, Jude Law... Matt Damon afirma: „Nu e un film, e viața reală.” Parcă ne sună în urechi cuvintele lui Kate Winslet: „Nu atingeți pe nimeni. Nu vorbiți cu nimeni. Stați departe de toți.”

 

O mare parte a suferinței acestor săptămâni vine tocmai din izolarea la care trebuie să ne supunem, pe care e necesar să o respectăm în mod riguros, dar a cărei apăsare asupra psihicului este considerabilă. Ne confruntăm cu o experiență deloc ușoară: izolarea la domiciliu. O zi - două, merge, apoi devine opresant, pare chiar imposibil să reziști. Cele mai afectate sunt familiile numeroase, care dispun de un spațiu de locuit restrâns. În astfel de condiții nervii se întind, conflictele apar din nimic. Cel mai mult suferă copiii și bătrânii.

Îmi amintesc de o conferință susținută de președintele Consiliului Pontifical pentru Cultură (ministrul vatican al Culturii), biblist și scriitor de renume mondial – câteva din cele peste 130 de volume de autor semnate de acesta au fost publicate și în România - care îl cita pe Jorge Luis  Borges. Marele scriitor latinoamerican avea obiceiul să se plimbe zilnic pe străzile capitalei, observând câte se petreceau în jur. Într-o carte de poezie, Fervoare la Buenos Aires, acesta s-a referit la tainele ascunse de zidurile blocurilor: în spatele lor, scria el, familiile ard în flăcări: sunt acolo vieți izolate în singurătate tristă, familii unite în dragoste adevărată, sau sfâșiate de discordie; familii cu bunăstare, sau altele, încovoiate sub lipsuri. La rândul lui, André Gide scria, cu frustrare: Familiilor, vă urăsc! Focolare închise, uși zăvorâte, posesie geloasă a fericirii!  Biblia îndeamnă însă la deschiderea ușilor, la comunicare, la depășirea singurătății prin apropierea generoasă de celălalt.

 

Ce sentiment extraordinar a trezit prezența a mii de italieni pe balcoanele caselor, cântând, la șase seara, Imnul național, Azzurro sau Il cielo è sempre più blu; imaginile au făcut înconjurul  planetei, ca o exorcizare a panicii, a răului general.  Acum înțelegem importanța unor gesturi  mici, cotidiene: să te poți plimba într-un parc, să mergi în voie pe stradă; să vorbești cu vecinii, să privești copiii care aleargă voioși. Aceste bucurii mărunte, care ne echilibrează interior, capătă astăzi gustul libertății, al normalității, al fericirii. Iată ce ne-a răpit, tuturor, această pandemie.

 

Ca să închei, amintesc de un roman al lui Garcìa Màrquez, Dragostea în vremea holerei. E în acele pagini o anumită frază, pe care vreau să o citez  – nu mă refer la aceea celebră, simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei, care sintetizează întreaga tramă a cărții – deoarece conduce spre sărbătoarea Paștelui: Nu există glorie mai mare pe lume decât să mori din dragoste. Din această perspectivă, mă gândesc la toți cei care și-au pierdut viața în aceste două luni, în Italia și oriunde în lume unde pandemia a lovit, îngrijindu-i pe cei afectați  cu infinită dăruire. Mulți dintre ei nu au vrut să fie eroi sau martiri, dar, puși în fața unei alegeri, nu s-au dat înapoi de la datoria lor.

 

 

10. La ce visezi? Care ar fi primul lucru pe care l-ai face la ieșirea din această criză? 

 

Visez pur și simplu la o lume normală; nu una ideală, ci obișnuita noastră existență, cu bune și rele, unde toate se amestecă și poți extrage ceea ce simți că ți se potrivește, sau exprimi ce  în liniile destinului din palma ta. Acum, prin filtrul măștilor, respiri ca un alt fel de virus: tensiunea, neîncrederea în cel de lângă tine, pe care înveți să îl consideri un potențial transmițător de boală. La rândul tău, ești privit tot așa, cu un fel de atenționare, de surdă ostilitate: să menținem distanța, domnule! E atroce, ajungi să te ferești instinctiv de aproapele tău și e bine să procedezi astfel, nu doar pentru propia sănătate, dar și pentru a celorlalți. Să îmi placă acest neobișnuit de proaspăt cântec al mierlelor, în rigolele neprăfuite de trafic? O zambilă din balconul meu, la etajul întâi, a fost vizitată de doi fluturi, iar pe Bruno Buozzi, o arteră importantă și foarte aglomerată, au înflorit pentru prima oară, parcă uimiți de ceea ce li se întâmplă, șiruri de copăcei subțiri, albi ca niște firișoare de fum. Dacă merg către supermarket sau farmacie, pot auzi, pe străzi, susurul firului de apă în fântânile de bronz, răspândite în tot orașul. Mai straniu, pe seară, dacă vântul bate în mod potrivit, dinspre Grădina Zoologică din parcul Villa Borghese, ajunge, puternic și neliniștitor, răgetul leilor. Să fie acesta prețul plătit de cei ajunși sub căștile de oxigen, de femeia de 46 de ani care cerea o gură de aer, atât,  de bătrânii care pot fi exceptați de la respiratoarele mecanice? Ați aflat că sunt state în lume care vor să instituie ca regulă în această perioadă, neacordarea asistenței pentru cei cu handicap psihic sau neuromotor. Am ascultat declarațiile medicilor din zonele de pandemie acută, unde spitalele nu mai aveau loc sau posibilități de asistență: spuneau că sunt nevoiți să aleagă între pacienți, ca în vreme de război, pe aceeia cu mai multe șanse. Nu uit nici șirurile nesfârșite de camioane militare, încărcate cu sicrie, pe care le duceau în orașe îndepărtate, unde incineratoarele nu ajunseseră la roșu, lucrând douăzeci de ore în șir, zi de zi. E cumplit să alăturăm viața pământului, care își reintră fermecător în drepturi, acestor tragedii zguduitoare: nu trebuie și nu e admisibil să facem o astfel de legătură, tocmai din respect pentru acea lume normală, cu norme etice și morale, în care vreau să am și chiar am încredere. Nu putem iubi lumea din jurul nostru fără să iubim oamenii, răi sau buni, cum sunt. O iubire deplină, fără dacă și poate, cum spunea Papa Francisc, în omilia sa din ziua Floriilor catolice.

 

 

11.  Mai e puțin și va fi Paștele, în care ușile bisericilor vor fi închise...

 

Nu, în Italia ușile bisericilor au rămas deschise în tot acest timp, doar că nu se mai oficiază slujbe și nu sunt preoți în scaunele de spovadă. Poți intra oricând în biserică, poți aprinde o lumânare și spune o rugăciune. Bazilica Sfântul Petru este însă închisă pentru a nu încuraja afluxul de vizitatori. Ceremoniile oficiate de Papa sunt transmise la televizor, pe Vatican Media și în streaming, pe site-ul Vatican News. Televiziunea italiană le preia, toate posturile transmit fragmente. În fiecare dimineața, la ora 7,00, Pontiful celebrează o slujbă, la capela reședinței Sfânta Marta, unde știm că a ales să locuiască. Faptul că a refuzat să locuiască, de la bun început, în fastuoasele apartamente papale, este un aspect caracteristic pontificatului său, a fost mult discutat și analizat: modestia spațiului pe care îl ocupă, cafeaua pe care și-o pregătește singur și uneori o oferă gărzii de la ușa sa, plăcerea pe care o are să mănânce în tovărășie, invitând, adeseori, persoane simple, nevoiașe. Grija pe care o arată acum celor fără adăpost, bătrânilor din aziluri, celor în prima linie în îngrijirea bolnavilor nu sunt simple gesturi de comunicare, este felul său de a fi, empatic, apropiat. La slujbele de la Santa Marta, astăzi difuzate de media, dar în trecut absolut private – era greu să ajungi să participi, personal – pornește de la un fragment de Evanghelie, pe care îl discută și îl aplică vieții cotidiene; extrage o învățărură, o încurajare, un îndemn. De aceea are o audiție atât de largă, oricare dintre noi simte nevoia unui cuvânt bun.

 

 

12. Un mesaj pentru cei de-acasă, acum, în prag de sărbătoare.

 

România este o țară cu destin – un destin bun, aș spune eu. A traversat momente de mare cumpănă, dar nu a rămas înfrântă de istorie. Să fim și acum încrezători, dar și foarte responsabili. Destinul, care poate sta ascuns, precum semnătura lui Michelangelo în palma Mariei, se cere simțit și asumat. Între virtuți, speranța ocupă un loc aparte. După cum știm, ea a rămas pe fundul cutiei legendare, după ce toate relele s-au năpustit peste lume. Să nu o zădărnicim, ci să-i facem loc în inimile noastre, ca să fie un Paște luminos pentru noi toți.

 

 

 

Citeşte mai multe despre:   Diana Turconi-Bubenek

 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Delta Bucureștiului, locul unde paradisul a venit singur

Delta Bucureștiului, locul unde paradisul a venit singur
Înainte ca Bucureștiul să se extindă la nivelul la care a ajuns astăzi, zona Lacului Văcărești reprezenta o margine neinteresantă și lipsită de importanță pentru Ceaușescu. Faptul că acolo erau câteva...

Fântânile din Timișoara, întreținute de compania condusă de un fost coleg de-ai lui Grindeanu și fost patron al firmei unde a lucrat Orban

Fântânile din Timișoara, întreținute de compania condusă de un fost coleg de-ai lui Grindeanu și fost patron al firmei unde a lucrat Orban
Galerie Foto După ce, în plină stare de urgență, Primăria Municipiului Timișoara a contractat lucrări de proiectare și construire a unei fântâni arteziene, în plină stare de alertă, aceeași instituție condusă de...

Judecătoarea Dana Gîrbovan face „praf” decizia CEDO în cauza Kovesi contra România

Judecătoarea Dana Gîrbovan face „praf” decizia CEDO în cauza Kovesi contra România
Galerie Foto Președinta Uniunii Naționale a Judecătorilor din România (UNJR), judecătoarea Dana Gîrbovan, desființează, cu argumente logice, juridice și constituționale, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului,...

„Petrov”, surclasat de „Traian”. Document din 1989 al Securității care arată cum Băsescu îl fila și turna pe George Pădure

„Petrov”, surclasat de „Traian”. Document din 1989 al Securității care arată cum Băsescu îl fila și turna pe George Pădure
Galerie Foto Documente incendiare sunt scoase la lumină cu privire la notele informative scrise de Traian Băsescu și ajunse la Securitate, la 31 de ani de la întocmirea lor. O astfel de notă informativă, semnată de sursa...

Agricultura românească intră în zodia cactusului. Clima africană s-a mutat în țara noastră

Agricultura românească intră în zodia cactusului. Clima africană s-a mutat în țara noastră
Galerie Foto Problemele generate de criza sanitară, peste care s-a suprapus o secetă extremă, readuc în atenţie aspecte mai vechi legate de agricultura românească. Este ea pregătită să facă faţă unor crize majore, în ce...

Artrozele sunt cele mai frecvente suferinţe reumatismale

Artrozele sunt cele mai frecvente suferinţe reumatismale
Bolile reumatismale sunt fie de uzură, cum sunt artrozele, fie inflamatorii. În artroze, se roade cartilajul, compoziţia lichidului sinovial de ungere în articulaţii se strică. Afecțiunile reumatismale...

MAGDALENA POPA-BULUC, în dialog cu actorul EMIL BOROGHINĂ, director-fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare: „Iubirea de Shakespeare şi Teatrul Poesis”

MAGDALENA POPA-BULUC, în dialog cu actorul EMIL BOROGHINĂ, director-fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare: „Iubirea de Shakespeare şi Teatrul Poesis”
Galerie Foto Recent am celebrat ziua nașterii, dar și a morții celui mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, William Shakespeare. Televiziunea Română a programat recitalul dumneavoastră „Recitindu-l pe Shakespeare…...

Gata de drum? 19 ore cu masca pe față. Starea de alertă impune restricții draconice pentru transportul de călători

Gata de drum? 19 ore cu masca pe față. Starea de alertă impune restricții draconice pentru transportul de călători
Galerie Foto Intenționați să călătoriți, în următoarea perioadă, cu trenul, cu avionul, cu taxiul, la bordul navelor sau al mijloacelor de transport de pasageri? Vă veți gândi de două ori înainte de a o face,...

HG-ul prin care a fost declarată starea de alertă și anexele cu restricții, atacate în justiție

HG-ul prin care a fost declarată starea de alertă și anexele cu restricții, atacate în justiție
Galerie Foto Cunoscutul avocat Gheorghe Piperea cere Curții de Apel București suspendarea executării Hotărârii Guvernului României nr. 394, din 19 mai 2020, prin care a fost declarată starea de alertă la nivel național,...

Denunțătorul Sorinei Pintea, recompensat de Guvernul Orban cu peste 3,5 milioane de euro, în stare de urgență

Denunțătorul Sorinei Pintea, recompensat de Guvernul Orban cu peste 3,5 milioane de euro, în stare de urgență
Galerie Foto Compania de furnizare a produselor farmaceutice și a echipamentelor medicale controlată de omul de afaceri Octavian Niculescu, denunțătorul principal din dosarul DNA în care este judecată Sorina Pintea, a primit,...

Ex-ofițerul SRI Daniel Dragomir, despre procurorii DIICOT: “Niște mafioți, golani și infractori”

Ex-ofițerul SRI Daniel Dragomir, despre procurorii DIICOT: “Niște mafioți, golani și infractori”
Galerie Foto Colonelul Daniel Dragomir, fost ofițer SRI, îi acuză pe procurorii DIICOT care instrumentează dosarul “Black Cube” că au săvârșit infracțiunea de rupere a sigiliilor de pe o probă de la dosar. Acesta...

Avertismentul OMS „Vine pandemia”, ignorat o lună de Ludovic Orban

Avertismentul OMS „Vine pandemia”, ignorat o lună de Ludovic Orban
Ignoranță, neglijență sau decizie deliberată de a ascunde un mare pericol care amenința și România? Acestea sunt variantele în care poate fi înscrisă trecerea sub tăcere de către Guvernul României a unui...

„Cine are coronavirus în nas, îl are şi în ochi”

„Cine are coronavirus în nas, îl are şi în ochi”
Coronavirusul surprinde mereu lumea cu aspecte nebănuite privind cruzimea lui, căci colţii cu care muşcă din sănătatea oamenilor sunt numeroşi. Cercetările au arătat că la 4% din cazurile de coronavirus...

Furnizorul tabletelor pentru prezidențialele din 2019, contractat de Casa de Pensii cu o zi înaintea prelungirii stării de urgență

Furnizorul tabletelor pentru prezidențialele din 2019, contractat de Casa de Pensii cu o zi înaintea prelungirii stării de urgență
Compania care a furnizat, în toamna anului trecut, Serviciului de Telecomunicații Speciale, celebrele tablete folosite pentru scanarea cărților de identitate la alegerile prezidențiale, a fost contractată, cu o zi...

Criza, văzută de George Soros: “Este un eveniment fără precedent care nu a mai avut loc niciodată în această combinație. Și într-adevăr pune în pericol supraviețuirea civilizației noastre”

Criza, văzută de George Soros: “Este un eveniment fără precedent care nu a mai avut loc niciodată în această combinație. Și într-adevăr pune în pericol supraviețuirea civilizației noastre”
În contextul pandemiei, George Soros a răspuns întrebărilor lui Gregor Peter Schmitz, redactor-șef Augsburger Allgemeine.   GREGOR PETER SCHMITZ: Ați trecut în viață prin multe crize. Se compară...
Serviciul de email marketing furnizat de