Marea Unire, explicată de un istoric pe înţelesul copiilor

Jurnalista Ana Iorga şi soţul ei, istoricul Filip Iorga, au pregătit o surpriză pentru copii în această perioadă de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri. Cei doi au publicat „Marea Unire pentru cei mici”, o carte care spune povestea Unirii din 1918. Cei doi şi-au dorit să povestească o parte importantă din istoria noastră pe înţelesul copiilor. Cartea are ilustraţii viu colorate şi texte atractive.

„Marea Unire pentru cei mici” este un proiect care mie îmi place foarte, foarte mult. Spune-mi, te rog, cum v-a venit ideea, ţie şi Anei.

Ideea de fapt a aparţinut doamnei Silvia Coifescu, directoarea editurii. Ea a venit către noi cu această propunere fiindcă în an centenar nu trebuie să fim doar ceremonioşi, nu trebuie să ne ocupăm doar de solemnităţi sau de comemorări. Sunt importante şi acestea, dar pe de altă parte e nevoie să povestim istoria pe înţelesul publicului larg şi al copiilor. E foarte clar că, dincolo de o ceremonie punctuală, de un an în care ne amintim de momentele naşterii României Mari, trebuie să păstrăm ceva, să lăsăm ceva. Ce putem lăsa mai important decât nişte informaţii şi nişte amintiri în minţile copiilor? Ei vor duce mai departe această poveste. Am plecat de la propunere şi am scris un text istoric. Asta a fost partea mea. Am încercat să selectez informaţiile care mie mi s-au părut cele mai relevante: contextul istoric, politic, rolul Familiei Regale, câteva momente importante din timpul războiului şi apoi deciziile românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a se uni cu vechiul regat. Apoi evocarea câtorva personalităţi care au avut un rol esenţial atunci. Totul este povestit prin prisma unui personaj pe care l-am ales. Un personaj care din păcate este încă puţin cunoscut. Nu e una dintre figurile despre care vorbim foarte mult în 2018, dar vorbim din ce în ce mai mult, ceea ce este îmbucurător, şi anume Samoilă Mârza, un fotograf.

Recunosc că nici eu, până în acest an, nu am ştiut de el. 

Este un om născut într-o familie de ţărani din Transilvania, de pe lângă Alba, care a avut nebunia asta a fotografiei într-o epocă în care nu era uşor să fotografiezi ca acum, cu telefonul, cu aparate compacte. Erau cutii uriaşe, grele. A avut această pasiune de a salva ceva, de a salva imagini, amintiri, o parte a memoriei noastre colective. A învăţat să fotografieze şi a fost pe front în armata austro-ungară, pentru că el era supus austro-ungar. După care a avut şansa de a se afla la Alba Iulia în momentul Marii Adunări care a consfinţit unirea Transilvaniei cu Ţara. Ironia este însă că şi atunci erau probleme în organizare. Poate că ne plângem de felul în care organizăm Centenarul, dar şi acum 100 de ani erau probleme. Fotograful oficial plătit de organizatorii Marii Întruniri de la Alba Iulia nu şi-a făcut apariţia. Fotograful amator Samoilă Mârza, care ar fi putut să salveze pentru noi şi chipurile celor care au semnat Marea Unire, nu a fost lăsat în sală pentru că nu avea acreditare. A rămas afară, a făcut câteva fotografii, destul de puţine, pentru că era greu să faci fotografii atunci. Nici lumina nu a fost bună în ziua respectivă, era înnorat. Au rămas câteva imagini cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu citind actul Unirii, cu oameni bucurându-se. Deci iată şi hazard, şi dezorganizare, dar şi pasiunea şi dorinţa unui om de a-şi duce mai departe vocaţia în cele mai ingrate împrejurări.

O poveste foarte frumoasă.

Cred că şi acesta este rolul Centenarului, să ne ajute să redescoperim oameni, destine, fapte mai puţin cunoscute de care nu ne ocupăm în fiecare an. E o şansă ca aceste poveşti să intre în patrimoniul nostru colectiv. Vreau să mai menţionez două nume fără de care această carte nu ar fi existat. Unul este ilustratorul Octav Ungureanu.

Sunt ilustraţii foarte frumoase.

Sunt foarte adecvate pentru copii, pentru cei cărora cărticica li se adresează şi e o mare bucurie că am putut să colaborăm cu el. Cealaltă persoană este Andreea Chiru, redactor de mare talent de la Editura Vremea, care a avut şi ea o contribuţie la „îmblânzirea” textului pentru urechile şi gustul copiilor. Rolul în privinţa textului şi l-a asumat Ana. A trebuit să se lupte puţin cu textul istoricului. Trebuie să mărturisesc că aş fi inclus mult mai multe detalii, mult mai multe nume, textul la început a fost mult mai stufos.

Chiar voiam să te întreb cât de greu ţi-a fost să te adresezi copiilor. Eşti istoric, scrii cărţi serioase. 

M-a speriat puţin ideea, dar aveam deja experienţa lecţiilor ţinute în cadrul proiectelor Asociaţiei Povestaşii pentru copii. Am avut cursuri despre România comunistă, despre importanţa cunoaşterii propriilor strămoşi, despre ceea ce mâncau românii acum 200-300 de ani. Au fost numeroase prilejuri de a mă întâlni cu copii de la 5 ani până la 15 ani şi de a vedea ce îi interesează mai mult, cum poţi ajunge mai uşor la ei, cum te poţi apropia şi cum poţi să le transmiţi ce-ţi doreşti. La şlefuirea textului Ana m-a ajuta foarte mult, pentru că are altă perspectivă, cea a filologului şi a jurnalistului care simte imediat unde e balastul, unde trebuie să elimini, când trebuie să selectezi, când trebuie să simplifici. Sigur că tentaţia istoricului de a încărca cât mai mult a fost neutralizată.

Că tot ziceai de Asociaţia Povestaşii. Tu şi Ana mergeţi împreună cu ei prin şcoli şi vă întâlniţi cu copiii. Cum îi percepeţi voi? Sunt flămânzi de cunoaştere, de informaţii?

Culmea e că am avut experienţe care contrazic impresia generală. Avem voluptatea de a ne plânge de tineret, de copii. Nu-i mai interesează nimic, stau numai cu nasul în tabletă, nu mai citesc, sunt grăbiţi, n-au răbdare. Ştim acest discurs. Mă gândesc la atelierele de cunoaştere a propriilor strămoşi unde aveam emoţii. Ce pot cunoaşte nişte copii de 8, 10, 12 ani despre propriile familii? Am avut surpriza să vorbesc unor copii care deja începuseră drumul cunoaşterii vieţii bunicilor, a străbunicilor. M-am bucurat să văd cât de mândri erau, dornici să păstreze amintirile şi chiar obiectele sau locuinţele respectivilor strămoşi, şi asta cred că e foarte important. Ca să pornim să salvăm ceva, un monument, o casă, un loc sau o amintire, trebuie să fim legaţi de ceea ce a produs acel loc. Şi atunci cunoaşterea propriilor strămoşi e primul pas. E greu să iubeşti România Mare fără să ai nicio legătură afectivă directă cu persoane din familia ta care au participat la acea mare construcţie. Aici orice român îşi poate descoperi astfel de poveşti. Şi nu numai români, fiindcă spun mereu, o să găsească părinţii şi copiii rolul important al unor străini în naşterea României Mari. Nu trebuie să fim şovini. România Mare o datorăm şi neamţului Ferdinand I, englezoaicei şi rusoaicei Regina Maria, francezului Bertelot. Toţi apar în scurtul text din carte. O astfel de carte e adresată copiilor chiar de la 5 ani şi poate fi citită şi de adolescenţii care poate nu au suficiente noţiuni de istorie. În liceu avem puţine ore de istorie, la fel şi în şcoala generală. Cred că nu se adresează exclusiv copiilor, ci şi părinţilor care le citesc copiilor. Poate că o astfel de carte mai lejeră, mai scurtă are darul de a aminti anumite evenimente şi nume şi celor care nu s-au mai apropiat de istorie de ani buni.

Dar şcoala cum o percepi? Pe profesori? Materia? Copiii cu care mă mai întâlnesc, copii care citesc foarte mult, îmi spun că au probleme cu anumite materii sau cu ce cărţi citesc la Limba Română, pentru că nu înţeleg limbajul greoi. În timpul lor liber citesc altfel de cărţi.

Acum se citeşte foarte mult fantasy, e la modă. Nu vreau să laud neapărat metoda noastră. Mi-a rămas aşa în minte reacţia unui copil la unul dintre ateliere; povesteam şi despre Regina Maria, şi despre Regele Ferdinand. Şi îmi spune copilul: „Aşa mi-ar plăcea să aud istoria...”. De fapt ce i-a atras? Trebuie să strecori şi o glumă, trebuie să-i umanizezi, să umanizezi aceste personaje istorice, să nu fie prezentate ca nişte statui, ci ca nişte oameni care au trăit în carne şi oase, au avut şi ei nişte pasiuni şi dificultăţi, şi victorii, şi drame. La asta se pot raporta copiii. Nu cred că trebuie să eliminăm personajele şi cronologia din istorie. A fost o modă să prezentăm doar marile evenimente, marile structuri ale istoriei. La început, când copiii se întâlnesc cu aceste poveşti din trecut, este esenţial să fie chiar poveşti, nu doar o succesiune de fapte şi de nume, să fie o naraţiune. Nu trebuie să ne ferim nici de legende. Sigur că oamenii, mai târziu, pot alege. Mai ales cei care merg pe calea istoriei. Să aibă un spirit critic ascuţit, să judece cu mai multă acuitate sau ascuţime, dar pentru copii e nevoie de personaje puternice şi de poveşti emoţionante. Trebuie să-i distrezi, să-i emoţionezi sau chiar să-i sperii. Nu trebuie să ne ferim nici de asta. Ei adoră literatura fantasy sau filmele de groază, iar desenele animate sunt cât de violente le ştim, dar să nu fim pudibonzi. Trebuie să folosim şi acest instrument. Până şi basmele din vechime recurgeau la foarte multă violenţă pentru a-i învăţa anumite lucruri pe copii. Acum sigur că nu trebuie să cădem în senzaţionalism, dar nici nu vreau să ascund faptul că s-a suferit, că au murit oameni în războaie pentru ca noi să vorbim astăzi româneşte, să putem circula, să avem un trai relativ decent.

Din păcate, unii profesori adoptă metoda învăţatului pe de rost. Poate de aceea copiii nu sunt atraşi.

Da, acum şi profesorii au problemele lor. Salariile sunt cum sunt, sistemul e cum e. Unii se blazează, devin comozi. E mai comod să-i obligi pe copii să înveţe pe de rost. Îţi simplifică viaţa. Nu trebuie să investeşti foarte mult în fiecare oră şi nu trebuie să duci această muncă de cucerire. Trebuie să-ţi cucereşti interlocutorul. Cred că elevul, oricât de mic ar fi, e un interlocutor, nu e o mobilă asupra căreia îţi exerciţi autoritatea ca să te simţi tu puternic ca profesor. Ai pixul, ai catalogul, totul e în puterea ta, iar ei trebuie să se supună. Nu, adevăratul profesor e cel care se dedică. Noi trăim azi într-o geografie şi într-un prezent foarte influenţate de ce s-a întâmplat acum 100 de ani. Par mulţi şi Marea Unire pare foarte departe. De fapt, nu e foarte departe, pentru că mare parte din vieţile noastre este legată de acel eveniment care a schimbat nu numai România, ci lumea.

E foarte clar că, dincolo de o ceremonie punctuală, de un an în care ne amintim de momentele naşterii României Mari, trebuie să păstrăm ceva, să lăsăm ceva. Ce putem lăsa mai important decât nişte informaţii şi nişte amintiri în minţile copiilor? Ei vor duce mai departe această poveste

Filip Iorga, istoric, autorul cărţii „Marea Unire pentru cei mici”

Războiul cu analfabetismul, cu incultura

M-a impresionat la copiii de la ateliere faptul că din ce în ce mai mulţi îşi cunosc şi străbunicii. Iată un mare progres din punct de vedere demografic şi un mare cadou adus de capitalism, de traiul mai bun, de sistemul medical, aşa cum ne plângem noi de el. Totuşi, oamenii trăiesc mai mult, iar calitatea vieţii e mai ridicată. Copiii au ocazia să-şi cunoască străbunicii. În alte epoci acest lucru nu exista. Avem şansa să transmitem, avem şansa ca transmiterea să se petreacă mai bine. Asta intră şi în sarcina şi datoria părinţilor care, oricât ar fi de ocupaţi, trebuie să-i pună în legătură cu bunicii şi străbunicii, să-i lase să se apropie, să vorbească. Cartea are o concurenţă serioasă în televizor, iar acum, mai ales în reţelele de socializare, în tabletă, în tot ce copiii pot folosi, şi e mai rapid şi atrăgător. Cartea îşi păstrează statutul ei, iar rolul familiei este esenţial. Până la urmă, de la 7 ani de acasă pleacă totul. Când ajungi la şcoală, deja eşti format, anumite obişnuinţe, anumite instrumente intelectuale sunt formate acasă. Aici există şi nedreptăţi: nu toţi copiii au aceeaşi şansă la educaţie, la a se întâlni cu acest trecut, la a li se citi acasă. Statul, asociaţiile, ONG-urile au un mare rol. România este statul UE în care se citeşte cel mai puţin. Fiindcă vorbim despre o carte aici, ar fi o campanie serioasă de dus, o luptă ca în Primul Război, un război cu analfabetismul, cu incultura şi cu tot ce dezavantajează oamenii şi societatea, în ansamblu, în contactul cu lumea deschisă. De multe ori se spune că istoria nu e o disciplină practică. Ce să faci cu istoria? Asta mi s-a spus şi mie când am intrat la facultate. Ai ales istoria că te cheamă Iorga şi îţi plac poveştile din trecut. Dar ce o să faci? O să mori de foame! Să spunem că, pe anumite porţiuni, şi asta poate fi adevărat. Discipline ca istoria sau literatura de calitate, sau geografia, sau alte domenii care nu par practice sunt de fapt practice, pentru că îţi mobilează şi structurează mintea. Cu mintea asta te poţi lupta şi pe piaţa muncii. Pentru cei care nu au acces la carte, nu au acces la familiile lor, nu au posibilitatea sau nici aplecarea de a-i împrieteni pe copii cu cărţile trebuie să existe programe în paralel.