Matei Vişniec: România are atuuri fabuloase

Piesele marelui dramaturg Matei Vişniesc se joacă în peste 30 de ţări din lume, pe scenele unor teatre celebre precum Teatrul Rond Point des Champs Elysées din Paris, Teatrul Piccolo din Milano sau Teatrul Young Vic din Londra. N-a uitat să ne lase şi nouă din comorile sale chiar dacă nu mai locuieşte în România. Iubeşte ţara de unde a plecat şi o poartă mereu în suflet. Matei Vişniec crede că şansele României pentru un viitor mai bun sunt cultura şi educaţia.

În ultima perioadă aţi atins inimi mici şi inimi mari cu piesa de teatru „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele” care s-a jucat în cadrul Festivalului ImPuls la Teatrul Ţăndărică. Ce se întâmplă dacă atingem soarele?

Această poveste s-a născut dintr-o tandreţe gigantică faţă de ceea ce numesc eu copilărie şi a trebuit să ajung oarecum la o vârstă serioasă, mai severă, ca să scriu o piesă pentru copii importantă. Este o piesă importantă pentru mine pentru că am impresia că într-adevăr am captat ceva în această piesă. O nelinişte a noastră, a oamenilor, în faţa eternităţii, aş spune şi în faţa morţii, deşi copilul nu cunoaşte conceptul de moarte, dar prin metafora omului de zăpadă care vrea să întâlnească soarele poate fi iniţiat în această aventură care este viaţa şi care este o transformare continuă. Mai mult decât întâlnirea omului de zăpadă cu soarele este cum ajunge el să întâlnească soarele. Fiind generos, dând în jurul lui tot ce are. Morcovul care este pe post de nas unui iepuraş, fularul unui lup ş.a.m.d. Este nu atât o piesă despre moarte, cât o piesă despre generozitate. Sigur, ideea principală este că dacă tot trecem prin viaţă, să o facem cu generozitate, cu tandreţe, cu atenţie pentru ceilalţi, să poată avea viaţa noastră un sens. Chiar şi atunci când nu avem talente speciale, chiar şi atunci când nu avem destine speciale. Orice om dacă este generos, înseamnă că a avut un sens în constelaţia existenţelor şi că existenţa lui este importantă. Cam acestea au fost mesajele care au fost foarte bine redate de echipa de la Ţăndărică. Pentru mine a fost un al doilea spectacol să-i văd pe copii cum reacţionează la această poveste.

În general, cu ce vă doriţi să rămână oamenii mici şi oamenii mari când părăsesc sala de teatru?

Este foarte important ca ei să plece cu o emoţie puternică, o emoţie care să rămână în suflet, pentru că teatrul este plin de mesaje. Sigur, fiecare piesă transmite ceva, dar e important ca acest mesaj să fie transmis printr-o emoţie. Să fie transmis printr-o poveste care creează undeva, nu în creier, ci în suflet, în inimă, în gât, în plămâni, ne sufocăm câteodată de emoţie; acolo dacă se creează un ghem emoţional, acesta va continua să lucreze în creier şi oamenii vor continua să-şi pună întrebări. Copiii nu vor uita niciodată o întâlnire puternică cu o poveste puternică. Oamenii mai în vârstă vor avea fiecare câte un etaj de înţelegere. Pentru mine, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât îmi spun că la teatru emoţia este cea care trebuie să poarte mesajul şi informaţia, pentru că altfel nu rămâi cu nimic, rămâi cu o aventură viziuală. Încerc de când scriu să lucrez pe coarda emoţională. Pentru că noi putem înţelege cu creierul multe lucruri, dar atunci când simţim că s-a întâmplat ceva extraordinar la nivel emoţional, memoria emoţională nu se şterge niciodată.

Ce este teatrul pentru dumneavoastră? Cum definiţi teatrul?

Am într-un roman de-al meu dedicat teatrului 100 de definiţii ale teatrului. 100 de definiţii subiective. Teatrul este un fel de cortină din pleoape, care se ridică şi de fapt ni se ridică pleoapele, începem să vedem lucruri pe care în alte condiţii, în alte momente ale vieţii şi ale zilei nu le puteam vedea. Teatrul după cum poate constata oricine s-a născut atunci când s-a născut şi Europa la originile ei. La originea valorilor europene s-a aflat o ceremonie socială cu totul şi cu totul extraordinară: teatrul antinc, teatrul pe care îl avem de la greci. Mai târziu, când s-a structurat Europa, să ne gândim la aventura teatrelor naţionale. Nu există popor liber pe lume, în orice caz în Europa, care să nu fi avut nevoie de un teatru naţional. Teatrul este un fel de formă de socializare prin emoţie şi inteligenţă de care avem nevoie ca să ne simţim noi oameni, ca să ne simţim într-un fel de laborator al înţelegerii istoriei, al înţelegerii omului şi al înţelegerii contradicţiilor umane. Dacă vreţi să înţelegeţi pe ce lume trăiţi, ce ni se întâmplă în jur, ce i se întâmplă omului, mergeţi şi la teatru. Nu veţi înţelege totul doar privind la televizor sau citind tratate sau ascultând jurnale şi talk-show-uri. Teatrul este o manieră de a intra în adevăr care nu poate fi înlocuită cu nimic. Mai bine mergeţi şi vedeţi decât să vă povestesc eu ce înseamnă teatrul.

Cum s-a aprins scânteia? Cum aţi descoperit pasiunea pentru teatru, pentru poezie?

Cred că ar trebui să elogiez Radio România care este organizatorul Târgului de Carte Gaudeamus. Copil fiind ascultam radioul, ascultam cuvântul care vine prin radio. Aveam 4 – 5 ani şi nu puteam să merg la culcare fără să ascult emisiunea "Noapte bună, copii". Am avut prima legătură cu teatrul ascultând teatrul radiofonic şi ascultând voci extraordinare. Vocea este un instrument de o fineţe, de o subtilitate, cu capacităţi de nuanţare extraordinară. Vocea este un diapazon uman cu totul şi cu totul excepţional. Noi nu vedem, nu ştim ce poate, dar nuanţele sunt atât de subtile. Câte lucruri pot fi transmise prin voce nu pot fi transmise prin ochi sau prin alte maniere tactile. Aşa am descoperit eu teatrul. Teatrul radiofonic, mai târziu teatrul şcolar şi abia când am început să călătoresc cu părinţii mei, mai ales la Iaşi, la Bucureşti, am descoperit teatrul instituţional. Mi s-a părut atunci că am în faţă o oglindă a umanităţii unică. Am început să scriu teatru foarte devreme, pe la 15-16 ani, fascinat de genul literar denumit teatru. Înainte de a fi spectacol, teatrul este o piesă scrisă de un om. Merită să citim teatru pentru că înainte de toate teatrul este literatură. Eu, în orice caz, ori de câte ori scriu o piesă o scriu ca să şi rămână ca o carte, ca o pagină de literatură.

Trecând puţin la poezie. Mai citesc oamenii poezie?

Eu cred că citesc poezie şi scriu poezie. În România, poezia a rămas un reper. Are o funcţie socială, terapeutică, o funcţie cognitivă. Atunci când nu reuşim prin alte concepte să înţelegem lumea, poezia ne poate ajuta să mergem adânc, în transcendenţă, în misterul ei. Am avut marea onoare la propunerea unei edituri să fac o antologie din poezia lui Nichita Stănescu, la editura Cartier de la Chişinău. Am recitit tot Nichita Stănescu. Ce bucurie sufletească a fost să pătrund din nou în poezia lui Nichita. Eu m-am hrănit cu poezie românească şi consider în continuare că limba română are în ea deja prin natura ei o dualitate poetică extraordinară. Ea este poetică prin această dualitate. Chiar şi prin ambiguităţile sale, chiar şi prin vulcanismul ei, prin faptul că încă nu este fixată. Într-un fel, limba română este atât de poetică încât creează poezie în mod natural. Desigur, până la ajunge să scrii mai e nevoie şi de altceva. Da, poezia este încă un reper al nostru, al românilor, ceea ce înseamnă că mai avem un suflet.

La Târgul Gaudeamus nu am avut doar o ţară invitată de onoare, ci chiar Uniunea Europeană. Ce înseamnă acest lucru pentru noi?

Înseamnă un lucru extrem de important. O conştientizare a faptului că fără Europa am fi pierduţi. În orice moment în această ţară, aşa cum suntem noi românii, dacă nu am avea umbrela protectoare a Europei sau dacă nu am fi în această structură de democraţie, de stat de drept, de control prin mediile de informare, prin forme de contraputere, România ar împrumuta modele care vin din zonele nefaste ale lumii, care vin din zonele autolitariste sau din zonele mafiotice. Pentru mine, UE este garanţia că mai putem noi, românii, transforma timpul în civilizaţie. Europa este singurul nostru proiect de societate viabil. În orice caz, este idealul tinereţii mele. Mi-am dorit atât de mult să fim recunoscuţi ca europeni, să fim recunoscuţi capabili să construim democraţie, să construim un stat de drept, să privim spre Europa, dar să o avem la noi acasă. Europa este aici în România. Românii pot contribui la construcţia europeană, la consolidarea democraţiei în Europa, la consolidarea dezbaterii în Europa. De altfel, România va prelua preşedinţia Uniunii Europene şi va putea propune teme de reflecţie. Este un moment de mare simbol faptul că Europa a fost invitată să fie în miezul târgului de carte. Europa înseamnă şi cultură. Dacă încercăm să găsim o definiţie a Europei şi să fim toţi de acord cu ea, în spaţiul cultural o găsim. Europa înseamnă carte, înseamnă literatură, înseamnă teatru, înseamnă creativitate, înseamnă spirit critic. Toate acestea sunt definiţii ale Europei. E important să ne reamintim în acest context ce reprezintă Europa pentru noi. O avem. Trebuie să construim mai departe pentru că e fragilă. Europa mai înseamnă şi educaţie. Trebuie să ne gândim în acest moment dacă educaţia pe care o dăm copiilor noştri care pot fi furaţi de atâtea şi atâtea himere este cea bună. A educa astăzi copiii parcă devine mai greu. E o societate de consum care tinde să-i fure, să-i transforme în mutanţi, să-i transforme din cetăţeni potenţiali consumatori perfecţi. Problemele de educaţie sunt extrem de complexe în acest moment şi Europa este şi una a educaţiei dovadă că se împlinesc 30 de ani de la crearea reţelei Erasmusm de care au beneficiat atâţia şi atâţia studenţi în Europa.

Lumea dumneavoastră se împarte între Franţa şi România. Aţi avut mereu grijă să ne lăsaţi din comorile dumneavoastră, dar v-aţi gândit vreodată să reveniţi în România?

Cum să nu? Eu stau în România mental aproape tot timpul. Eu scriu în româneşte şi transmit în româneşte de la RFI. Vin în România atât de des cu proiecte culturale, cu prieteni francezi, cu spectacole. Particip la multe festivaluri de teatru. În acest moment sunt jurnalist la RFI. În momentul în care voi fi la pensie, când voi avea mai mult timp liber voi reveni. Am o triplă identitate. Aceea de bucovinean unde am rădăcina, aceea de român, aceea de francez. A patra este aceea de european. Pot să fiu în România şi când mă aflu în Japonia. România e cu mine tot timpul pentru că plecarea din România nu m-a transformat. Consider în continuare că România are atuuri fabuloase şi că marea ei şansă este cultura. România poate exporta cultură, iar în materie de creativitate România poate arăta ce ştie.

Aţi plecat din România în perioada comunismului şi aţi revenit în democraţie. Cum aţi găsit această democraţie?

Am revenit imediat după '90 şi vin în mod constant. Am să vă spun printr-o singură frază ce simt acum că se împlinesc 28 de ani de la căderea comunismului: nu am mers destul de repede. România nu a transformat destul de repede timpul în civilizaţie. Sunt tentat să cred că, în perioada interbelică, energiile de atunci au fost mai puternice. România s-a transformat într-un ritm mai puternic. Acum se transformă încet. Mult prea încet. Bine că totuşi suntem pe făgaşul cel bun, dar aştept un salt al conştiinţei, un salt material, un salt economic, un salt ca România să corespundă a ceea ce aşteptăm de la ea.

Ce vă supără cel mai tare în România din zilele noastre?

Corupţia care este insuportabilă. La Bucureşti, mă supără incapacitatea noastră de a restaura acest frumos oraş. Pentru că să nu ne imaginăm o secundă că putem să proiectăm o imagine interesantă, frumoasă a României în străinătate dacă nu o vom avea la noi acasă. Bucureştiul este un oraş pe care îl iubesc enorm şi care în acest moment este rănit, sacrificat. Are case de o frumuseţe tulburătoare care stau să cadă. Imaginaţi-vă că invitaţi la voi acasă în sufragerie nişte străini şi tocmai sunteţi pe cale de a zugrăvi, pe jos e murdar, sunt mai multe mormane de gunoi, câţiva pereţi sunt totuşi terminaţi şi le spuneţi prietenilor iertaţi-mă, zugrăvesc de 30 de ani. Trebuie să terminăm această zugrăveală care este oraşul Bucureşti şi să-l transformăm într-o mare capitală şi să ne arătăm. Noi românii avem un spirit estetic, să ne demonstrăm acest spirit estetic punând la punct acest oraş. Punând la punct această vitrină care va fi şi a ţării, şi a sufletului românesc. Nu vă mai vorbesc despre celelalte 999 de lucruri care mă deranjează în România.

România nu a transformat destul de repede timpul în civilizaţie. Sunt tentat să cred că, în perioada interbelică, energiile de atunci au fost mai puternice. România s-a transformat într-un ritm mai puternic. Acum se transformă încet. Mult prea încet

Pot să fiu în România şi când mă aflu în Japonia. România e cu mine tot timpul pentru că plecarea din România nu m-a transformat. Consider în continuare că România are atuuri fabuloase şi că marea ei şansă este cultura. România poate exporta cultură, iar în materie de creativitate România poate arăta ce ştie.

Ce vă inspiră?

Nu am parte de acest lux să aştept inspiraţia. Scriu din mers tot timpul, când pot. Puţin dimineaţa, la metrou, seara, între două drumuri, între două întâlniri, între două emisiuni la radio. Scriu mai cu spor dimineaţa decât seara. Dacă reuşesc să scriu o oră dimineaţa, înainte de a merge la RFI unde lucrez la Paris, înseamnă că ziua e câştigată. Mi-aş dori să fiu un fel de scriitor liber profesionist, să am opt ore în faţa mea sau zece ore. Nu le am. În felul acesta mi-am scris piesele, vreo 40, romanele, vreo 6, cele 5 volume de poezie. Cam acesta a fost destinul meu de scriitor. Am scris din mers.