Mircea Baniciu: La trei ani cântam arii de operă în tramvai

Ar fi trebuit să fie arhitect. S-a şi dus la post unde a rezistat două săptămâni. Ştia că misiunea lui e alta. Pe aripile Phoenix-ului a zburat către sufletele noastre. Şi a găsit calea să rămână pe mai departe acolo. Mircea Baniciu e un om cald, mereu pozitiv. Se consideră un norocos, deşi drumul lui în muzică a însemnat şi multe sacrificii. Ne-a fost prea dedicat nouă ca să aibă suficient timp pentru familie. E atât de sincer încât spune despre el că e brânză bună în burduf de câine. Şi râde cu poftă. Aşa cum trăieşte. Cu o poftă nebună de viaţă şi o dragoste nesfârşită pentru muzică.


Sabina Iosub: Aș vrea să vorbim puțin despre începuturi. Cum vi le aduceți aminte acum, după ce s-a așternut patina timpului?
Mircea Baniciu: Eu am crescut ca un copil foarte liber. Mama mi-a dat voie să fac absolut orice, bine, controlând de la distanță. Am copilărit într-un cartier foarte frumos al Timișoarei care acum are Complexul Studențesc – s-a construit în perioada în care am crescut eu. Era o zonă bună, nu era o zonă cu golănime, cu lume de speță proastă. Erau vecini drăguți, ca de exemplu proprietara casei în care locuiam cu mama făcuse conservatorul la Viena. Era o doamnă în vârstă care a cumpărat casa într-o anume perioadă. Era o lume destul de bună, orașul Timișoara fiind cosmopolit și cu foarte mulți vorbitori de germană, de maghiară, de sârbă, idiș. Aveam foarte mulți evrei în cartier, am și copilărit cu câțiva dintre ei învățând ușor câte ceva despre cultura maghiară, despre cultura germană, despre ce înseamnă pianul... Am învățat pian cu bătrâna din casă. Am fost un copil lăsat liber. Mama fiind o femeie simplă a muncit în trei ture la fabrică. O săptămână muncea de dimineață, venea după-masa acasă, săptămâna următoare lucra de după-amiază deci eu când veneam de la școală ea pleca și încă o săptămână în care lucra noaptea. Am fost un copil care a fost lăsat liber și cred că asta mi-a priit. Nu am avut un stăpân de la început, un stăpân care să îmi obtureze cumva direcția.

PE ĂSTA MUZICANT ÎL FACEŢI, DOAMNĂ!

Sabina Iosub: Acolo a apărut și dragostea de muzică?
Mircea Baniciu: Dragostea de muzică a apărut cumva înainte de a conștientiza eu lucrul ăsta, fiindcă țin minte că maică-mea se lăuda vecinilor și prietenilor lor că Baniciu e invitat să cânte la toate petrecerile pe care le făceau în grădinița unde mergeam și la toate serbările eram unul dintre preferați aș putea spune. Au fost multe, multe, printre care și un festival al tineretului – m-au fotografiat pe mine în costum național cu o fătuță și m-au și pus să cânt când au venit străini pe acolo. De mic aveam niște date, asta e clar. Și una dintre fazele haioase a fost că fiind tot timpul în preajma bătrânei, proprietăresei care asculta muzică clasică, muzică de operă în mod special, am învățat ca un copil cu memorie bună aproape toate ariile din operă pe care și le punea ea. Știam ariile din operă pe de rost. Într-o dimineață mergeam cu ea înspre grădiniță și în tramvai era lume și am început să cânt. Tramvaiul s-a oprit la un moment dat în stație și vatmanul a ieșit din cabina afumată și a zis: pe ăsta muzicant o să îl faceți, doamnă! Lucru care nu prea i-a convenit mamei pentru că ea a insistat întotdeauna să fac școală și asta s-a și întâmplat până la urmă. Am făcut de altfel de pomană aș putea spune, am terminat arhitectura și n-am prea profesat. N-aș putea zice că am profesat arhitectură pentru că în anul întâi de facultate au venit ăștia de la Phoenix și au zis: hai, hai că avem treabă. Am terminat-o foarte greu, mi-a fost nespus de greu, numai că am avut profesori foarte buni care au înțeles faptul că nu era întâmplătoare activitatea mea, era o chestie sonoră aș putea spune, eram trupa Phoenix. Solistul trupei Phoenix, cea mai de notorietate trupă românească în perioada aceea. Și după, a rămas ca un moment extraordinar. Deci nu mă așteptam să mi se întâmple treaba asta, dar s-a întâmplat. Am terminat școala și nu m-am mai lipit la meseria mea de bază. Am continuat să fac muzică și iată-mă la niște ani de zile după tot ce s-a întâmplat continuând să fac asta, chiar cu succes.

Sabina Iosub: L-ați mai întâlnit pe acel vatman? Oare ce-ar zice?
Mircea Baniciu: Nu l-am mai văzut. Nu cred că mai trăiește, săracul, păi eu aveam vreo trei ani atunci. Nu știu, dar chestia asta o povestea mama cu haz așa. Zice, pe ăsta muzicant o să îl faceți. Cântam arii de operă în tramvai. La 3 ani. Deci erau niște date pe care le-am moștenit. Niciunul dintre părinții mei sau bunici nu au fost apropiați de partea asta, de muzică. Bunicul meu mai cânta la fluier când mai lua câte o țuică-n nas. Avea un difuzor cum era pe vremuri, la stațiile de radioficare, era nu știu ce program de muzică populară și moșul când bea câte-o țuică lua fluierul și cânta cu ăia, sincroniza niște lucruri. Pe el cred că îl moștenesc eu, bunicul meu din partea mamei.

AM AVUT PERIOADE FOARTE GRELE

Sabina Iosub: Ce a zis mama atunci, în primul an de facultate, când au venit cei de la Phoenix?
Mircea Baniciu: N-a mai zis nimic. Mama fiind singură nu a avut resurse să mă crească așa cum și-ar fi dorit, n-am trăit într-o familie cu de toate. Am avut și perioade foarte grele în care nu prea ne-am descurcat cu banii. Iar pentru ea a fost o chestie extraordinară că în afară de bursă aveam un venit destul de confortabil și nu mai stăteam pe capul ei, nu mai era nevoie ca ea să se străduiască să mă țină în școală. Asta a fost. Dar nu prea a fost mândră de chestia asta. Ea a văzut întotdeauna partea practică a lucrurilor și i-ar fi plăcut să fiu un inginer, un arhitect...

Sabina Iosub: Să ai și tu, mamă, o meserie, nu?
Mircea Baniciu: Exact. O școală terminată și să îmi văd de casa mea, să fie ea liniștită. Asta cu muzica nu ține. Cum aveam un prieten care s-a dus s-o pețească pe actualmente nevasta lui, Vasilescu, Neluț de la Compact care e un tip super haios. S-a dus s-o pețească pe nevastă-sa și zice: tată-socrule, am venit să o iau pe Mari de nevastă. Și el a zis: bine, mă, bine, dar ce lucrii tu? Zice: tată, eu cânt. Iar el: Nooo. De cântat cântăm toți, ce lucrii? Asta a fost. Deci mama nu a fost foarte încântată că eu intrasem în gașca asta de pletoși, nu foarte bine văzuți de cercurile de sus, de oficiali. Nu eram prea bine văzuți, le cam stăteam în gât.

Sabina Iosub: Când s-a bucurat?
Mircea Baniciu: S-a bucurat când toată lumea o saluta pe stradă: uite-o pe mama lui Baniciu. Toată lumea mă știa în Timișoara, deja eram niște personaje care nu trăiam nevăzute în orice context am fi ajuns în Timișoara. Eram cu părul mare, aveam un anume aspect, eram îmbrăcat în blugi, nici vorbă de costum cu cravată. Eram reprezentativ pentru modelele hippie. Mama a fost o ființă mai calmă, mai cuminte, pe sistemul clasic.

Sabina Iosub: Când a venit prima piesă, de fapt?
Mircea Baniciu: Prima piesă a venit în liceu. Am un prieten care e plecat acum în State și care citea foarte mult. În liceu făceam sport, făceam canotaj. Mergeam la antrenamente după școală în fiecare zi ieșeam pe apă, făceam mult sport. Băiatul ăsta era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Și, zice, am descoperit poezia rusă – Puskin, Esenin, Lermontov – ăștia erau preferații lui. Pe vremea lui rusa se învăța în școală. Mi-a plăcut una dintre poeziile lui Lermontov, se numește Către, în forma în care l-am compus eu se numește Înțelegere acum. Păunescu mi-a zis la început, când am avut de-a face cu el, cântam și folk la un moment dat, invitat fiind cu Phoenix în contextul Cenaclului Flacăra, că e una dintre cele mai frumoase piese pe care le-a auzit vreodată. I-a plăcut foarte mult. Mare lucru. Nu prea făcea complimente. Chiar îi dăduse o lacrimă la un moment dat și ăștia se amuzau copios, membrii Cenaclului, că l-am făcut să bufnească. Ăsta a fost primul cântec de care îmi amintesc. Au fost mai multe idei pe care le aveam atunci. În perioada liceului am făcut cântecele astea fără să mă gândesc vreodată că voi avea priza sau succesul pe care cu câțiva ani mai târziu l-am avut. Adevărul e că, pot să spun fără să mă laud, arătam destul de bine, eram un copil frumos, toată lumea mă lăuda și mă enerva la un moment dat chestia asta, că pentru mine erau mai importante alte criterii de apreciere și m-a ajutat și fața, aș putea spune.

MUZICA VINE DE UNDEVA DE SUS

Sabina Iosub: De unde vine muzica?
Mircea Baniciu: De undeva din Univers, de sus, de la Dumnezeu. Fiindcă eu am încă și acum o senzație stranie atunci când intru într-un spectacol, timpul pentru mine are altă dimensiune. Deci un spectacol de două ore se termină foarte, foarte, foarte repede. Modul ăsta de exprimare îmi face atât de bine încât timpul capătă brusc altă dimensiune. Probabil că nu sunt singurul care are senzația aceasta pe scenă.

Sabina Iosub: Phoenix a fost mare parte din viață...
Mircea Baniciu: Phoenix pentru mine a fost școala. Școala de scenă, de muzică, de viață, pentru că împreună am făcut aproape 10 ani de experiențe fantastice. Acolo ne-am creat fiecare dintre noi.

Sabina Iosub: Priviți cu tristețe acum, în urmă?
Mircea Baniciu: Nu, privesc cu satisfacția unui individ care a făcut niște lucruri bune. Nu am niciun fel de regret.

ARHITECT, TIMP DE DOUĂ SĂPTĂMÂNI

Sabina Iosub: Pe drumul ăsta singur în muzică, cât de greu a fost la început, pornind tocmai din Phoenix, și cum ați reușit să vă mențineți în toți anii ăștia?
Mircea Baniciu: Nu am avut încotro. Cred că asta a fost. Când un absolvent de facultate termina studiile trebuia să ajungă la post, era repartizat obligatoriu. Eu m-am dus la Arad unde am fost repartizat, am cerut negație, și după ce au plecat colegii mei din Phoenix, am fost luat bineînțeles la ochi ca unul dintre ăia, neînțelegând nimeni ce se întâmplă cu mine, de fapt. Cum de ăștia au plecat și eu am rămas și așa mai departe. Bineînțeles că am primit o citație prin care am fost atenționat că va trebui să îmi plătesc studiile în cazul în care nu mă duc să mă angajez. Retroactiv. Atunci am făcut o figură și m-am dus și m-am angajat pentru un timp, dar nu am mai rezistat să stau într-un institut de proiectare de arhitectură în care nu se făcea absolut nimic.

Sabina Iosub: Ce ați lucrat în perioada aia, concret?
Mircea Baniciu: Se construiau blocuri, se construiau diverse. Aveam un salariu pe care îl câștigam cu Phoenix într-un singur spectacol. Erau și figurile astea comuniste cu probleme la poartă, nu puteai ieși din institut decât cu bilet de voie, mă certasem cu portarul la un moment dat și mi-am dat demisia. Am zis domne, fie ce-o fi...

Sabina Iosub: Cât v-a mâncat din viață?
Mircea Baniciu: Cam două săptămâni. Deci cam două săptămâni am fost angajat ca arhitect timp în care am citit niște cărți, am pierdut timpul prin institut. Mă uitam prin reviste și făceam diverse chestii ca să treacă timpul. Asta a fost.

Sabina Iosub: Și de atunci, singur.
Mircea Baniciu: Imediat după plecarea lor, singur. Am avut noroc că imediat după plecare m-am dus cu o trupă să cânt la mare și am început să înțeleg că lucrurile pot funcționa în ce mă privește și fără trupă. Fiind foarte apreciat ca venind din trupa respectivă, au fost niște veri în care am câștigat foarte bine. Mamaia a fost pentru mine un teritoriu extraordinar de prielnic. Tot acolo a venit într-o zi directorul programelor de varietăți al TVR, Tudor Vornicu, și m-a chemat la masă și a zis: îți dau numărul de telefon, când termini sezonul să mă cauți, vreau să vorbim. Și pentru mine întâlnirea asta a fost una dintre cele mai importante. Mi-a schimbat destinul. Nu știam încotro s-o apuc. Nu prea îmi convenea mie să cânt prin cârciumi, prin baruri de noapte, nu era ce-mi propusesem, dar neavând încotro am zis să o fac și pe asta. Se câștiga bine.

PRIMEAM SACI DE SCRISORI

Sabina Iosub: Acum se mai câștigă din muzică?
Mircea Baniciu: Da, dacă știi să o faci în așa fel încât să fii apreciat. Eu din muzică trăiesc la ora asta și n-aș putea spune că trăiesc prea rău. Mă descurc. Există întotdeauna loc de mai bine, dar... Și, revenind, Vornicu mi-a zis să vin la București, să mă duc la Aurora Andronache, era una dintre colaboratoarele lui, că are o casă mare. Să îți dea să stai acolo la ea! Și s-a găsit un loc acolo în care să zăbovesc câteva zile așa încât să am acces în studioul din televiziune în care se lucra. Toți imprimau acolo, era cel mai bun studio din țară. Și, zice, să te văd dacă știi să cânți și singur. Și atunci am imprimat câteva piese care au avut un succes extraordinar. Mi-au făcut și un disc din piesele alea, l-au trimis la Electrecord, m-au chemat ăia la Electrecord și au zis, Baniciule, vino să-ți faci o copertă. Ce copertă să-mi fac, la ce? Păi, zic, îți facem album. Din ce? Eu nu am trecut prin studioul Electrecordului. Păi zice, din piesele de la televiziune. După câteva emisiuni de televiziune, cădeau fetele pe spate. Primeam scrisori în draci acasă, ce nebunie a fost... Saci de scrisori. Venea poștașul și aducea scrisori. Când eram plecat, aveam un vecin care le aduna. Pe vremea aceea lumea comunica prin scrisori. Era super. Și acum mai am o grămadă de scrisori acasă. Le-am păstrat pe cele mai frumoase. Asta a fost perioada în care am luat-o de-a dura singur. Ani de zile am fost singur-singur și nu mi-a fost rău deloc.

Sabina Iosub: În ce v-ați găsit puterea?
Mircea Baniciu: Spectacolele erau atât de interesante și de frumoase, puterea venea și din faptul că eram apreciat, că aveam televiziunea, că aveam activitate continuă. Aveam momente în care mă simțeam foarte bine cu tot ceea ce făceam. Pe scenă și în afara ei. Aveam prieteni. Vara eram la mare, iarna la munte. Nu aș putea spune că am trăit rău în perioada lui Ceaușescu. Nu am avut timp să mă gândesc la rele, să mă gândesc la ziua de mâine. Prezentul era foarte important. Și așa am reușit să depășesc niște limite pe care le impunea sistemul în perioada aia. Era cenzură, erau probleme cu aspectul, cu televiziunea, cu radioul și așa mai departe. Dar lumea mă iubea oricum. Și asta e o chestie pe care i-o datorez lui Doamne-Doamne. Adică am avut șansa să fiu un om iubit și să fiu apreciat eu zic aproape de justa mea valoare, pentru că niciodată nu o să te aprecieze nimeni la justa ta valoare. Atunci când te uiți în oglindă zici: mai e loc.

Sabina Iosub: E oarecum o nișă muzicală cea pe care vă aflați. Care e secretul să reușești?
Mircea Baniciu: M-am adaptat. După un album pe care l-am imprimat cu niște băieți din Timișoara, Post Scriptum, au zis că ei se ocupă de jazz și vor să facă asta în continuare. Atunci mi-am luat chitara în spate și am zis că unde sunt chemat, cânt. În acel moment exista un model de spectacole pe care le făcea ARIA – Agenția Română de Impresariat Artistic – era o agenție de stat care organiza spectacole, cu impresari profesioniști, cu angajamente, cu săli, transport, afișaje – un sistem profesionist de făcut spectacole. În perioada aceea se purtau spectacolele cu diverse trupe rock – aveau două ore – o oră partea întâi în care cântau cei ca mine. Eram eu, Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Mircea Bodolan, Valeriu Sterian și mulți alții care cântau folk în perioada aia și care apucaseră să se lanseze. Iar în partea a doua cânta trupa rock. Și începuseră să meargă turneele astea.

“BRÂNZĂ BUNĂ ÎN BURDUF DE CÂINE”

Sabina Iosub: Ați fost un norocos în viață?
Mircea Baniciu: Da, mă consider un norocos fiindcă niciodată nu mi-am imaginat că voi face ce fac astăzi, așa cum fac, să ajung până la vârsta pe care o am acum și să rămân pe picioare. Și norocos am fost în primul rând datorită faptului că am putut să fac ce îmi place. Ăsta e cel mai important lucru în viață. Nu există ceva mai frumos, mai interesant sau mai important pentru cineva care există decât să faci ce-ți place. Și am făcut, har-Domnului ce-mi place.

Sabina Iosub: Cu ce sacrificii? Au fost și perioade grele?
Mircea Baniciu: Au fost și perioade mai grele, sigur că da. Spre exemplu mi-am întemeiat o familie destul de târziu și n-a fost să fie. N-a durat prima mea căsnicie decât 4 ani de zile, că ne-am despărțit pentru că eram foarte mult timp plecat și lucrul acesta nu duce întotdeauna într-o familie la ceva bun. În ultima perioadă am început să mă mai liniștesc și lucrurile stau altfel, dar când eşti foarte mult plecat, ideea mea e că trebuie să te ții de lucrul pe care îl faci. Trebuie să fie unul care să fie prioritar. Și atunci familia a fost întotdeauna pe locul secund.

Sabina Iosub: Iubiți, domnule Baniciu?
Mircea Baniciu: Sigur. Am o familie, am o soție frumoasă, mai tânără decât mine. Am o fată din prima mea relație, Ana, pe care o iubesc și cu care mă înțeleg extraordinar, și un băiețel, Victor, care are 11 ani acuș și care merge la școală. Sunt foarte mulțumit de ce mi se întâmplă în momentul ăsta.

Sabina Iosub: Sunt defecte pe care le aveți și cu care ați luptat în toți anii ăștia?
Mircea Baniciu: Da, din liceu îmi spuneau profesorii că sunt brânză bună în burduf de câine, asta fiindcă nu am fost niciodată un harnic. Am pus osul atunci când mi-a ajuns cuțitul la os și având niște rezerve am reușit să ies din niște momente. Este unul dintre defectele de care nu reușesc să scap. Sunt un tip comod, un tip care am reușit să apreciez momentele de liniște mai bine decât mulți alții. Sau de odihnă.

Sabina Iosub: Aveți regrete?
Mircea Baniciu: Întotdeauna există un regret că nu am reușit să fac mai mult. Dar cred că până la urmă, gândindu-mă mai bine, cred că am făcut destul, mult mai mult în orice caz decât mi-am propus să fac. În rest nu am niciun fel de regret.

PENSIA E UN CUVÂNT ŞTERS DIN VOCABULAR

Sabina Iosub: La ce lucrați acum?
Mircea Baniciu: Strâng idei. Asta am făcut întotdeauna. În perioada mea de liniște nu există zi să nu pun mâna pe chitară sau pe clapă să-mi mai adun niște idei. Am un computer foarte performant, am un studio acasă pe care oricând pot să-mi pun o idee, pot să o modific, să o orchestrez, să o pun în pagină. Când se ivește momentul, am suficient material pe care pot să-l folosesc într-un context sau altul – disc sau album. Mă bucură că sunt un om activ, sunt un tip activ care are treabă. Cred că e un lucru foarte important să ai treabă. E unul dintre lucrurile foarte importante pe care mulți nu le înțeleg. După o anumită vârstă se duc în pensie. Nici nu vreau să aud, să pomenesc cuvântul ăsta. Pe Pittiș îl enerva când îi spunea Mircea Vintilă: când te scot ăștia la pensie? Și ăsta nu suporta gândul. A și murit fără să apuce.

Sabina Iosub: Dar cum vă vedeți la pensie?
Mircea Baniciu: Nu mă văd. Nici n-am pensie. Eu cred că nu am nicio o formă prin care să iau. Vreau să merg până la capăt, în niciun caz la pensie. Pensia pentru mine e un cuvânt șters din vocabular.

Sabina Iosub: Ziceați că aveți treabă. Aveți și vise?
Mircea Baniciu: Da. Visez ca orice om care-și dorește mai mult. Visez la spectacole mai mari, la spectacole mai interesante, visez la prieteni mai mulți, visez la faptul că mulți dintre noi n-am reușit să rămânem împreună. Uneori visez atmosfera anilor trecuți în care aveam mult mai mulți prieteni, aveam mult mai multă libertate. Visez la anii ăia. De multe ori mă trezesc visând perioade din viața mea pe care nu am apucat în graba pe care am trăit-o să le savurez, să simt exact. Uitându-mă acuma la poze și la filmările pe care le-am avut în anii care au fost. Visez să mi-i readuc. Lucru aproape imposibil, dar rămân niște vise pe care pot să le am.

NICI ACUM NU MĂ VĂD PLECAT DIN ŢARĂ

Sabina Iosub: Nu trăiți izolat. Cum vedeți societatea în care suntem?
Mircea Baniciu: Nu. Mi-am ales prietenii. Am un cerc în care mă mișc. Nu mă prea aventurez și nu-mi fac iluzii. Sunt un om destul de ponderat. Am avut întotdeauna bunul simț să nu îmi doresc mai mult decât se poate. Să știu cam până unde se poate merge și cam care sunt limitele pe care le-aș putea avea. Deși uneori limitele astea mi le-am impus. Aș fi putut merge mai departe dacă nu aș fi fost atât de precaut sau de circumspect. Aș fi putut să fac poate mai mult.
Sabina Iosub: Ați decis acum mulți ani să rămâneți în țară...
Mircea Baniciu: Chiar povesteam cu Puiu Crețu acuma... nu a fost o decizie. A fost doar o întrebare pe care am pus-o atunci când se ivise momentul plecării – ce se întâmplă acolo, ce facem acolo, ce mâncăm acolo, cine ne așteaptă acolo. Neștiind nici limbă, neștiind nimic pot să spun că mi-a fost teamă atunci. Având și o viață comodă în Timișoara, având cam tot ce îmi doream, începând de la faptul că eram apreciați și până la fetele frumoase care ne căutau încontinuu. Aveam și o situație financiară destul de comodă. Nu mă vedeam plecat.

Sabina Iosub: Acum vă vedeți plecat?
Mircea Baniciu: Nu, nici acum. Am fost în State, am fost în toată Europa, dar nu aș fi rămas niciunde. Mi-au spus imediat după 1990: hai să rămâi în Germania. Aveam o bătrânică unde locuiam, că repetam cu trupa chiar după 1990, proprietara casei, o băbuță cochetă, îmi amintesc și acum, avea ochelari de aur și o privire foarte clară, dar care se vedea că vede tot. Și m-a întrebat dacă eu vreau să rămân în Germania. I-am zis: nu. Cum nu vrei? Nu îți place Germania? Ba da, îmi place, dar nu vreau să rămân în Germania. De ce nu vrei? Crezi că ți-ai putea găsi de lucru? Zic, sunt convins că da. Nu îți place de noi? Ba da, dar îmi place mai mult la mine acasă. Zice: dacă totuși vrei să rămâi în Germania, trebuie să înveți un lucru. Alfabetul german începe cu A de la Arbeit (ger. muncă). Cam asta era filozofia lor. Te-ai prins în hățurile nemțești, atunci trebuie să pui osul la treabă acolo.

Sabina Iosub: Nu v-am întrebat întâmplător de societate. Mă uit uneori la oamenii de pe stradă și îi văd gri, chiar cu capul plecat. Cum îi percepeți?
Mircea Baniciu: Știi cum? Eu încerc să mă prefac că nu îi văd. Înțelegi? Pe mine mă îngrijorează și mă descarcă orice e negativ. Eu sunt un om pozitiv și prefer să îmi păstrez cumulul ăsta de energie pozitivă fără să-l alterez cu imagini negative. Și, har-Domnului e destulă sărăcie și mizerie în țara asta – nu ai cum să scapi de lucrul ăsta. Dar mă păzesc. Uite, locuiesc acum într-un cartier în Corbeanca, mi-am făcut o căsuță acolo și acolo e altă lume, absolut diferită de București. De câte ori vin în București am senzația că plec descărcat și terminat din întâlnirile pe șosea, pe stradă, întâlnirile pe care le am aici în afara cercului meu.

Sabina Iosub: Un mesaj pentru cititorii Jurnalului Național?
Mircea Baniciu: Să încercăm cu toții să fim mai buni cu fiecare zi care trece, să fim mai conștienți de noi înșine, de valoarea noastră și să nu ne lăsăm abătuți de la scopul pe care îl avem și de la faptul că suntem importanți fiecare la locul lui.