Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mirela Retegan este cunoscută drept antrenoarea părinţilor şi fondatoarea „Găştii Zurli”. Este o voce puternică în lumea parentingului din România şi crede cu tărie în educaţia prin joacă şi iubire. Mirela a lansat recent alături de jurnalista Liviana Tane cartea ''Fii de partea mea. Mic tratat de suportare a hormonilor la adolescenţi'', o carte utilă atât părinţilor, cât şi adolescenţilor.
Am răsfoit puțin noua ta carte “Fii de partea mea”. Spune-mi te rog despre ce este vorba. Mie îmi place foarte mult titlul.
“Fii de partea mea. Mic tratat de suportare a hormonilor la adolescenţi” este un ghid pentru părinţi. Nu-mi doresc absolut deloc să mă iau în serios şi să dau sfaturi, dar îmi place să împărtăşesc ceea ce eu trăiesc. Experienţa mea de mamă de adolescent m-a făcut să înţeleg foarte multe lucruri pe care le-am aşezat în această carte. Trei sferturi din carte reprezintă experienţa mea de mamă şi relaţia mea cu Maia, o adolescentă. Ultima parte a cărţii este o bucată făcută de Liviana Tane care a vorbit cu mai mulţi adolescenţi provenind din medii diferite şi a tras concluziile felului în care ne văd ei de data asta. Este o carte care nu pune probleme, dar poate să ofere foarte multe soluţii. Este o carte în care părinţii de adolescenţi află că nu sunt singuri şi că altora li se întâmplă acelaşi lucru şi că împreună putem, recunoscând limitele pe care le avem şi ceea ce nu ştim să facem cu copiii noştri, să învăţăm să le facem viaţa mai uşoară.
Care crezi că este cea mai mare greşeală pe care o fac părinţii cu adolescenţii?
Cred că ne luăm foarte mult în serios. Chiar credem că este despre noi. Toate lucrurile acelea pe care le detestam la părinţii noştri, toate expresiile care ni se păreau extrem de nedrepte începem să le folosim. Eu aveam la un moment dat senzaţia că mama s-a ascuns în capul meu şi de acolo vorbeşte cu gura şi spune lucruri pe care eu n-am suportat să le aud în copilărie şi tinereţe. Din păcate, credem că totul este împotriva noastră şi că de fapt adolescentul din faţa noastră ne sfidează, ne ignoră, ne tratează cu aroganţă, cu sarcasm şi acolo se produce o barieră şi o ruptură foarte puternică. “Fii de partea mea” este de fapt strigătul copilului care spune Mamă/tată, opreşte-te din tot ce faci, nu te mai aşeza de partea şcolii, de partea societăţii, de partea prietenilor, de partea celuilalt părinte şi vino să fii de partea mea! Fă echipă cu mine, ai încredere în mine că am avut cele mai bune intenţii. Poate că n-am găsit cele mai bune mijloace să duc la capăt un lucru, dar eu am vrut să fac foarte bine ceea ce facut.
Este foarte interesant cum spui că părinţii au preluat modelul părinţilor lor pentru că mă gândesc la relaţiile tată-fiu. De multe ori se strică la un moment dat aceste relații, băieţii spun eu n-o să fac aşa cu fiul meu, dar fac exact la fel.
Dacă părinţii noştri au făcut tot ce au ştiut ei mai bine din lipsa de informaţii pe care au avut-o, noi, părinţii din ziua de astăzi, nu mai avem nicio scuză să nu fim cei mai buni părinţi pentru copiii noştri. Prin tot ceea ce fac eu, fie că se numeşte Gaşca Zurli, că sunt cărţile, că e blogul pe care scriu, că sunt conferinţele la care mă duc speaker încerc să le atrag atenţia părinţilor că până la urmă copiii nu sunt proprietatea noastră. Noi suntem doar un ghid pentru ei. Tot ce putem noi să facem este ca până la o anumită vârstă să îi susţinem să se descopere şi să avem încredere că ei vor face alegerile cele mai potrivite pentru ei.
De multe ori părinții nu se pot adapta realității
Din păcate la noi se aplică metoda, în unele medii, eu te-am făcut, eu te omor. Eu ştiu ce e mai bine pentru tine.
Pentru că ne simţim incapabili. Pentru că vine copilul şi îţi pune în faţă o oglindă şi ţie nu-ţi place deloc ce vezi în oglinda aia. Pentru că generaţia de astăzi din punctul meu de vedere e o generaţie pentru care noi nu suntem pregătiţi. Noi eram pregătiţi să avem nişte copii docili, executanţi, cuminţi care să salute respectuos, să stea ghiocel în faţa noastră, în timp ce această generaţie este una foarte dreaptă. Sunt nişte copii care stau ferm în faţa ta şi îţi spun da, nu, vreau, nu vreau, îmi place, nu-mi place. Cum adică îţi permiţi să spui asta?! Eu dacă aş fi spus asta, mama mi-ar fi spus O vezi? şi n-apucam să o văd că în secunda doi aş fi simţit-o. Ei nu ne mai permit asta. Ei trebuie să trăiască în adevăr pentru că ne desparte un buton să ştim în orice secundă unde sunt. Ai noştri habar n-aveau ce facem. Ai noştri habar n-aveau cine suntem noi cu adevărat. Ne duceam acasă şi ne prefăceam în copiii pe care şi-i doreau, pentru că nu ne costa nimic să fim așa un weekend, după care plecam fiecare la facultăţile noastre, în căminele noastre, în libertăţile noastre şi eram cine eram cu adevărat. Dar acasă am fost foarte multă vreme nişte prefăcuţi. Când am făcut-o de oaie s-au trezit părinţii Stai puţin, ăsta e copilul ăla al meu? Eu vin şi le spun cu cartea asta a mea să aibă curajul să-şi privească în ochi copilul şi să-l accepte fix aşa cum e. Cu bune, cu rele, cu plusuri, cu minusuri. Să-l iubească înainte de orice şi să-i fie susţinere. Copilul să-şi dorească atunci când are o problemă, nu să fugă de acasă, ci să fugă la mama. Să-ţi creşti copilul în aşa fel încât să vină la tine ca la ultima instanţă şi la ultima scăpare pentru că după ce trece de adolescenţă nu mai are nevoie de tine ca părinte decât în momentele de criză majoră. Fă-l să simtă că tu eşti farul din viaţa lui, că tu eşti cel care poate să-l scoată din orice măcar sufleteşte dacă nu din alte puncte de vedere.
Cât de deschişi ar trebui să fie ei cu noi? Să ne spună totul sau să păstreze o doză doar pentru ei?
Ar trebui să ne spună tot ceea ce putem noi să auzim. Ar trebui să ne spună tot ceea ce noi putem să înţelegem. Ar trebui să ne spună tot ceea ce noi ar trebui să ştim ca să îi putem ajuta dacă au nevoie. Sigur că ei au nevoie să-şi consume propriile experienţe, trebuie să-şi trăiască propriile căderi, să aibă de unde să se ridice. Trebuie să ştie că şi atunci când au căzut, mama e acolo şi întinde mâna şi el se prinde de mâna ei şi iese. Și după ce a ieşit, nu-i face capul calendar şi îl ceartă de dimineaţa până seara, ci dimpotrivă. Ok, sper că ţi-ai învăţat lecţia, hai să mergem mai departe.
Uneori este nevoie si de compromisuri
Poate că mulţi părinţi se tem pentru că-şi aduc aminte de adolescenţa lor, că au fost răzvrătiţi.
De aceea ne e frică, pentru că noi ştim ce am făcut. Maia îmi spunea că abia aşteaptă să vină vacanţa şi să plece în Vamă. Aoleu! Eu ştiu ce am făcut la 25 de ani în Vamă. Ştiu ce se întâmplă acolo. N-am cum să stau liniştită acasă, în acelaşi timp nu e corect să-i spun să nu se ducă. Ce pot să fac? Să angajez oameni să o urmărească? Îi pun restricţii? Nici nu pot să recunosc tot ce am făcut eu. Nu pot să-i cer ei sinceritate totală, pentru că n-aş putea să-i povestesc tot ce am făcut în tinereaţea mea. Şi atunci ajungem la un compromis. Nici eu nu spun tot, nici tu nu spui tot, dar tu înţelegi tot, şi eu înţeleg tot ce avem de înţeles. Cred că ar trebui să ne relaxăm şi să ne amintim că noi suntem astăzi suma tuturor întâmplărilor mai mult sau mai puţin fericite, că suntem suma tuturor întâlnirilor pe care le-am avut şi că aşa cum astăzi noi suntem stăpânii vieţii noastre şi avem grijă de părinţii noştri, va veni ziua când ei vor avea grijă de noi şi trebuie să le lăsăm libertatea să-şi consume toate curiozităţile pe care le au şi să se liniştească.
Altă temere este că îi răsfăţăm. Vedem tot felul de cazuri de beizadele.
Nu există aşa ceva. Una e să ne plătim timpul pe care nu-l petrecem cu ei, una e să ne plătim vinovăţiile, una e să ne plătim incapacitatea de a fi nişte părinţi foarte buni pentru copiii noştri şi de a-i acoperi cu obiecte şi cu cadouri de care ei de fapt nici nu au nevoie. Alta e să le arătăm afecţiune, atenţie şi iubire. Sunt două lucruri total diferite. Să ştii că nu-mi place ideea asta de parenting. Eu i-aş trimite pe părinţi să uite tot ce au citit în cărţi, să se oprească în faţa copilului, să-l urmărească, să-l studieze, să-l înţeleagă şi să adapteze metoda de creştere a copilului la copilul din faţa lui. Aici mă îngrozeşte pe mine faptul că părinţii citesc nişte lucruri şi încearcă să aplice pe copiii lor ceea ce au citit şi de multe ori nu li se potriveşte. Suntem personalităţi diferite. Nu există nicio mamă ca mine, nu există niciun copil cum e copilul meu. Trebuie să adaptăm ceea ce am citit sau am auzit la alţii pe copilul pe care îl avem în faţa noastră.
Un copil nu înseamnă sacrificii
Când o femeie se pregăteşte să devină mamă e bombardată cu tot felul de sfaturi şi de informaţii. Cum le cernem?
O mamă, înainte de orice, trebuie să ştie că ceea ce i se întâmplă ei nu e ştiinţă. E minune. N-ai cum să planifici. N-are ce să te înveţe nimeni despre ceea ce-ţi dă Dumnezeu la un moment dat. Eşti însărcinată nu numai la propriu, ci şi spiritual să dai naştere unei vieţi şi să fii îngerul păzitor al acelui copil. Nu e proprietatea ta, nu ai cum să te pregăteşti pentru asta. Tu trebuie să te pregăteşti pentru momentul în care rămâi însărcinată să te prindă dacă se poate în cel mai fericit moment al vieţii tale. Ar trebui ca mamele care vor să facă un copil să se concentreze pe ele. Să fie frumoase, să fie fericite, să fie împlinite, să nu renunţe la nimic de dragul de a avea un copil. Un copil nu înseamnă sacrificiu. Un copil înseamnă o viaţă mai frumoasă decât o aveai până atunci. Dacă venirea unui copil pe lume îţi complică viaţa, şi ţi-o face mai grea, va face din tine o mamă tristă, o mamă disperată, o mamă preocupată de probleme în loc să fie preocupată de bucuria şi de darul vieţii pe care îl are.
De multe ori o femeie rămâne însărcinată şi începe lumea din jur să-i spună: n-o să mai pleci în vacanţe, n-o să mai poţi să faci aia, n-o să mai dormi, se rupe relaţia de cuplu.
Sunt extrem de diferite situațiile, eu nu ştiu două situaţii identice. Am fost la o conferinţă unde eram speaker împreună cu alte două doamne într-o sală plină de mame. Cele două doamne povesteau despre sacrificii, despre efort, despre calcule, despre renunţări. Eu am spus că nu sunt aşa. Eu nu am renunţat la nimic. Când am născut-o pe Maia eram directorul unei reţele de radio. În ziua în care am născut-o m-am dus la coafor, m-am aranjat, m-am dus la biserică şi am zis Doamne, azi am nevoie să fii alături de mine şi m-am dus să nasc. După trei zile am făcut şedinţă de redacţie în maternitate, la o lună alăptam copilul în pauza de publicitate. Viaţa mea a decurs în acelaşi fel cu copilul cu care a trebuit să mă adaptez la nevoile lui, dar eu am avut în permanenţă viaţa mea, cluburile mele, prietenii mei, vacanţele mele. Întotdeauna a existat timp petrecut cu ea şi timp petrecut cu mine şi cu lucrurile care nu o implicau pe ea. N-ai cum să creşti un copil fericit dacă tu nu eşti fericită. În spatele unui copil lumină, trebuie să fie un părinte soare. Mai cred în ceva. Un copil merită doi părinţi fericiţi. Împreună sau separat. Merită oameni fericiţi. Am o problemă foarte mare când văd câte un copil în vreo familie şi mama, tata, bunicii nu au nicio bucurie în viaţă în afara acelui copil şi toţi sunt călare pe el şi îl sufocă şi copilul trebuie să satisfacă nevoile de viaţă ale atâtor adulţi.
Ce ne mai pregăteşti? Carte, teatru, Gaşca Zurli?
Cred foarte tare că joaca este limbajul iubirii dintre părinţi şi copii. Părinţii nu ştiu să se joace, nu o spun cu superioritate, dar nu au acest exerciţiu. Le pregătesc pentru toamnă o carte cu 360 de jocuri, unul pentru fiecare zi, iar eu le propun părinţilor 10 minute de joacă, dar în alea 10 minute uită de tot, uită-te în ochii lui, conectează-te cu el şi jucaţi-vă ceva. Tot în toamnă o să am o serie de 10 întâlniri cu părinţii, în 10 oraşe din ţară. În toamna aceasta o să mergem pentru prima oară cu Gaşca Zurli în Germania, în Suedia, în Olanda. E un turneu în ţările nordice. Sunt cu treabă multă şi sunt recunoscătoare destinului că mi-am găsit misiunea.
Dacă venirea unui copil pe lume îţi complică viaţa, şi ţi-o face mai grea, va face din tine o mamă tristă, o mamă disperată, o mamă preocupată de probleme în loc să fie preocupată de bucuria şi de darul vieţii pe care îl are.
Dacă părinţii noştri au făcut tot ce au ştiut ei mai bine din lipsa de informaţii pe care au avut-o, noi, părinţii din ziua de astăzi, nu mai avem nicio scuză să nu fim cei mai buni părinţi pentru copiii noştri.
