Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ Nuami Dinescu: Am început să scriu aşa, sporadic, cam din toamna lui 2009, fără să mă gândesc vreo clipă la faptul că toate gândurile mele, scrise aşa stângaci, la început, vor ajunge într-o carte. A fost mai întâi un blog, pe care am scris când am avut timp sau când am simtit că mă arde să scriu. Am început să scriu însă mai des în 2012, mai exact după Paşte, când am primit cadou site-ul nuami.ro. De atunci m-am mutat cu arme şi bagaje şi tot ce scriu, scriu acolo. Nu ştiu să spun cât am muncit, am scris pur şi simplu şi la momentul la care a venit propunerea editurii cam trei sferturi din carte era deja scrisă, cu intenţia de a fi postate pe site. Dar... se pregătea altceva.
■ Cine sunt prietenii care te-au încurajat să scrii?
■ Pentru că viaţa face ea cumva şi-ţi deschide alte drumuri, când pare că toate se închid, s-a întâmplat să apară în viaţa mea nişte oameni care au început să schimbe lucruri. Prima ‘vinovată” e Corina Constantin, cu care mă ştiam din Pro tv. Ne-am întâlnit la o cafea şi nu ştiu cum am ajuns la discuţii legate de scris şi ea, om de acţiune, a vorbit cu un amic, mi-au făcut blogul, pentru că eu abia ştiam să trimit un mail, şi am început să scriu, de a doua zi. Pe urmă, graţie FB-ului a apărut Alina Grozea care mi-a scris într-o zi aşa politicos şi plin de respect, şi cu un bun simţ rar de tot, să mă întrebe dacă nu vreau să scriu împreună cu ea şi alte fete pe un alt blog, Bon café.ro. M-am simţit onorată de aşa companie, fetele erau din branşă, toate scriseseră la reviste de gen; evident că am acceptat. Cu ele am început să scriu aşa, mai aplicat. Am o prietenă care citeşte prima cam tot ce scriu, Cristina Bălănescu, şi care nu ezită să spună limpede dacă e sau nu... de citit. Şi am încredere în simtul ei estetic şi moral. Şi apoi Virginia, Anca, Marilena, şi ele scriu pe bloguri, şi multi alţii... pe unii îi ştiu, pe alţii nu, însă din online, m-au întrebat de ce nu scriu o carte. Eu am înţeles că povestea cu scrisul e adesea o cale de relaxare, de vindecare, de cunoaştere şi de dăruire cu oamenii care trec pe la blogul tău. Pentru mine a fost ca o reinventare pur şi simplu, mi-am dat seama că îmi trebuie doar timp mai mult pentru că încerc, şi sper să reuşesc, să pun în cuvinte tumultul sau liniştea din viaţa noastră, a mea sau a cuiva pe lângă care trec. În cuvinte care să crească şi să zidească, nu să dărâme.
■ Cartea cuprinde gânduri, mărturisiri, pagini de jurnal, cu trăirile, dilemele şi speranţele tale, cu dezamăgirile şi bucuriile, cu temerile şi dorintele tale. Ce reacţii au venit de la cei care au apucat s-o citească?
■ Cei mai mulţi mi-au scris că se recunosc în ce am scris eu acolo, că au simţit la fel, că au luat cartea şi nu au mai lăsat-o din mână până nu au terminat-o... Cred că cea mai bună măsură de apreciere este faptul că se vinde şi apoi vin mesajele de felicitare. Prin urmare cred că le-a plăcut. Sau că o să le placă, pentru cei care nu o au încă.
■ Te-ai străduit ani de zile sa le explici celor care te confundau cu ce vedeau la tv, la emisiunea lui Teo Trandafir, că tu nu eşti Tanţa. Tanţa e mereu veselă şi haioasă. Tu, Nuami, eşti serioasă, şi profundă, ţi responsabilă, şi aparent dură, deşi, de fapt, atât de fragilă... I-ai convins pe aceşti oameni sau şi-n ziua de azi, la şase ani de la acel rol, ai rămas pentru mulţi dintre ei tot Tanţa? Te deranjează asta?
■ Nuuu... cum să mă deranjeze faptul că după atâta timp în care eu nu mai sunt la televizor oamenii nu m-au uitat? Dimpotrivă, o iubesc pe Tanţa. Eu am vrut ca cei care o ştiu pe Tanţa să o cunoască şi pe Nuami, aşa e cinstit. Pentru că nu aş vrea să mă opresc la un personaj, la Tanţa. Şi aş fi vrut să nu mă confunde cu ea, pentru că nu e la îndemâna niciunui actor să fie doar un personaj. E flatanta aprecierea asta, dar putem mai mult. Şi atunci Tanţa stă puţin în concediu - am scris în carte unde e plecată! - şi noi ne vedem de alte proiecte!
■ Viaţa ta s-a învârtit şapte ani în jurul Tanţei. Cum a fost perioada aia?
■ A fost un proiect chiar frumos, în care am intrat fără să mă gândesc cât va dura şi că o să aibă aşa un impact. A fost frumos ca experienţă, ca întâlniri, ca lecţii de viaţă şi profesie, ca modalitate de mă testa la stres şi medii nu tocmai prietenoase. Era o emisiune în direct şi nu e deloc simplu! Rele... nu au fost. Poate faptul că nu am mai avut timp să joc şi am plecat din teatru... Dar încerc acum să mă regrupez şi să recuperez!
■ Teo ţi-a fost dragă din prima. Şi tu, ei. Vă mai sunaţi?
■ Vorbim la telefon, de văzut e mai greu, când nu mai suntem în acelaşi loc e destul de greu să te mai vezi la fel de des. Ştim una de alta, suntem bine.
■ Aflu din carte ca sora ta este artist de circ. E dresor sau acrobat? E o relaţie specială între tine şi sora ta...
■ Între mine şi surorile mele, că suntem patru... Ea e artist dresor, a dresat câini, pisici, urşi şi... şerpi, Pe ultimul îl chema Mitică şi avea 45 de kg. Pe care îl ridica ea. Nu vrei să ştii ce muşchi are. Anul ăsta au fost la Galele Circului în Franţa, cu un număr de senzaţie - au câini fotbalişti şi câine matematic!
■ "Uneori e bine să lasi garda jos, poate cineva vrea să te îmbrăţiseze, nu să se lupte cu tine", spui, la un moment dat. Cum a fost când ai lasat garda jos?
■ Mi-am spus-o mai întâi mie pentru că eu sunt din cei care sunt mereu cu garda pusă. Din teama de a nu fi rănit, ca şi cum asta ar putea fi evitat! Uneori am regretat că am făcut-o, dar lucrurile s-au ales oricum după aceea. S-a întâmplat să las garda jos şi lovitura a venit din plin. Ce a durut e că venea din partea unei prietene, nu a unui bărbat, cum te-ai fi aşteptat. Pe mine bărbaţii nu m-au rănit aşa... au alunecat liniştit din drumul meu şi parcă nu a durut aşa rău. Am pus - şi pun! - mare preţ pe prietenie şi onestitate. Şi după aceea mi-am pus din nou armura şi următoarea chiar voia să mă îmbrăţişeze. M-am ţinut băţoasă mult... dar e un om tare bun şi-i mulţumesc pentru că nu s-a speriat de armura mea.
■ Există chestiuni importante în viaţa ta, pe care ai preferat să nu le faci cunoscute publicului?
■ Fiecare dintre noi are nişte lucruri ale lui pe care nu le va destăinui niciodată, mai ales că nu ar putea fi de folos nimănui. Şi eu chiar n-am cine ştie ce secrete... Nu mi se pare aşa o victorie să scoţi la lumină poveşti din viaţă care ţi-au marcat în sens negativ copilăria, tinereţea, sau să spui lucruri atât de compromiţătoare care să schimbe imaginea oamenilor despre tine, doar pentru că, de o bucată de vreme, promovarea se face doar dacă în poveste e ceva cu iz de scandal duhnind a mocirlă. Eu nu am nici chestii spectaculoase de povestit, nu am o viaţă aventuroasă de prima pagină. Sufletul meu e deschis şi tot ce scriu e din inima mea, la vedere. Şi e atât cât trebuie să se ştie, atât cât poate fi de folos.
■ De s-ar putea să schimbi ceva din trecutul tău, ce ai face altfel?
■ Aş fi mai consecventă cu drumul meu către meseria asta şi către legitimarea mea în zona artistică. Adică nu m-aş mişca de la ATF până nu mi-aş lua diploma care să ateste că am trecut printr-o şcoală de profil. Când mi-am luat diploma pe care scrie actriţă, cu media 9,33, mă uitam la ea şi mă gândeam "Doamne, mi-au trebuit 15 ani din viaţă pentru hârtia asta!" Probabil aş fi mai curajoasă şi aş rupe mai repede legături care s-au rupt mai târziu, singure, aş învăţa să spun nu, nu mai pot aşa, nu mai accept, pentru că mie mi s-a confirmat că eşti bun egal eşti prost. Aş învăţa să bat şi eu din picior ca domniţele şi aş exersa... poate iese.
■ Ştiu că suferi pentru că nu joci. De ce a devenit atât de complicat, în ziua de azi, pentru un actor talentat să-şi găsească un job?
■ Nu ştiu. Şi nu mai sufăr aşa cum sufeream acum 3, 4 ani. Povestea asta cu scrisul a umplut un loc rămas gol şi care e de ajutor, nu doar pentru cel care scrie, ci şi pentru mulţi din cei care se fac părtaşi, citind. Sunt atât de mulţi actori tineri foarte talentaţi, la spectacolele cărora mă duc cu mare drag şi mă bucur din suflet că se regrupează separat, fără să mai aştepte să fie angajaţi în teatrele de stat. Poate în felul ăsta se va schimba ceva.
