Povestea româncei care  nu a chiulit la nici unul dintre examenele grele ale istoriei

Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împinesc în 2018 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii centenarului sărbătorit de ţara noastră. Noul episod pe care îl aducem în prim-plan face parte și el din Programul Cultural ,,Bucuresti- Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administratia Monumentelor și Patrimoniului Turistic.

Numele personajului din acest episod este Cruciţa Udrea. Aceasta este cea care adaugă încă o poveste de viaţă seculară şirului evocărilor împărtăşindu-ne cu blândeţe momentele febrile pe care ţara noastră le-a traversat în ultima sută de ani. De la regele Ferdinand, la Carol al II-lea sau de la regimul Antonescu, la „epoca de aur”, Cruciţa Udrea ne demonstrează că secretul unei vieţi îndelungate nu stă neapărat în terapii naturiste sau într-o alimentaţie îndestulată, ci uneori se manifestă ca o simplă, dar neobişnuită am spune azi, prelungire a fricii de moarte. „Tinereţea e frumoasă, chiar dacă e urât afară”, ne spune doamna Udrea într-unul dintre răspunsurile ei autentice oferite în interviul nostru, lăsându-ne să înţelegem în cazul unor oameni puțini, dar deosebiți că simplitatea reprezintă în unele cazuri adevărata glorie a exprimării. Când a văzut prima dată o maşină sau un televizor, cum era şcoala în anii ’20 sau cum arăta Bucureştiul văzut pentru prima dată în 1940 de un tânăr, sunt câteva porțiuni din povestea unei vieți care nu a chiulit de nici unul dintre examenele grele ale istoriei pe care istoria românilor le-a întâmpinat de la formarea României Mari până în zilele noastre.

Un destin ce debutează asimetric în raport cu ce avea să urmeze, în atmosfera rustică a nordului Transilvaniei, pământ ce avea să-și schimbe cetățenia după începerea celui de al Doilea Război Mondial.   

Plecată din satul natal în Bucureşti în 1940, de teama armatelor horthyste care aveau să intre în Ardeal după Dictatul de la Viena, rămasă ulterior și fără fratele ei, care avea să cadă ucis pe frontul de Est în al II-lea Război Mondial, Cruciţa Udrea, ca o poartă a timpului, ne oferă prin cuvinte o fereastră spre trecut prin care putem viziona evenimentele cruciale care au compus ultima sută de ani, momente pe care istoria de mai târziu avea să le consemneze în cărţile de istorie, dar care pentru ea, şi pentru contemporanii ei au reprezentat la vremea aia doar niște întâmplări cotidiene neprevăzute. „Ne-au anunţat într-o zi la primărie că armata noastră se retrage şi că vor veni ungurii. Începuse se umble vorba şi că în alte sate unde intraseră horthiştii au început să omoare români şi că făceau nenorociri şi jafuri”, Aşa sună câteva dintre vorbele cu care ea reconstituie începutul seriei de nenorociri care avea să se abată asupra românilor sub ocupaţia armatelor ungare după pierderea Transilvaniei de Nord. Doamna Udrea mai sugerează astfel cât de important e să-i apreciezi pe cei apropiați, cât timp în alte vremuri, chiar și acest lucru era dificil de întreținut. Ea ne povesteşte cum a pierdut legătura cu părinţii ei după ce ungurii au intrat în sat; părinți care nu au urmat-o în Capitală şi care au preferat să se ascundă în munţi până când pacea avea din nou să se stabilească.

J: Când v-aţi născut şi unde?

CU: În 1918, pe 7 octombrie. În comuna Miceşti, judeţul Cluj.

J: Cum a fost copilăria dumneavoastră şi cum vedeaţi atunci viaţa după Unire?

CU: Nu îmi amintesc prea multe lucruri, parcă au trecut 100 de ani (râde). Era bine atunci la noi, era armonie. Noi stăteam aproape de Cluj, într-o comună foarte bogată, foarte frumoasă, cu păduri, cu dealuri. Părinţii mei aveau o moară de apă, aveau vite, pământ. Trăiam foarte bine. În satul nostru fuseseră grofii înainte, pe urmă ei au plecat după ce Ardealul s-a unit cu ţara şi am rămas noi mai mulţi români, iar maghiarii au plecat ca să primescă cetăţenia la ei, şi a rămas pământul.

 J: Cum arăta casa părintească?
CU: La noi, ca la ţară, la munte, ştiţi cum e. Noi stăteam într-o casă frumoasă, avea temelie de lemn, pereţii erau din şindrile, ce să vă mai spun? Aveam 3 camere, era o casă mare şi aveam o curte cu un câine, grajd de animale, tot ce ne trebuia. Eram cu părinţii şi cu fratele meu mai mare.

 J: Vă mai amintiţi de regele Ferdinand?

CU: Puţin. Nu prea eram eu cu politica atunci. A fost un conductător bun, dacă ţara mergea bine şi era prosperitate. Aşa, nu l-am văzut niciodată, îl mai auzeam pe tata vorbind despre politică că citea ziarul. Pe mine nu m-a interesat la vremea aia. Era altfel, şi era mai bine, aveam posibilităţi şi timp să ne îngrijim de viaţa noastră şi nu ne gândeam noi ce fac politicienii la Bucureşti. Să ştiţi că şi regina Maria era iubită de popor, ajuta oamenii şi scria în presă că mergea pe afară să facă imagine regatului.

J: Cum au fost anii de şcoală?

CU: A fost o vreme bună, eu am făcut numai 4 clase, că atâtea se puteau face atunci. Dar era altfel şcoala pe vremea aia, atunci la şcoală pe lângă discipline, te învăţau ce e aia onestitatea, ne educau să fim cinstiţi, sensibili şi buni, să fim uniţi. Copilăria este frumoasă în general şi fiecare om şi-o aminteşte cu drag. După Unire, am prins o vreme foarte bună, nu mi-a lipsit nimic. Ai mei aveau 2 vaci cu lapte, aveau porci, aveau păsări, aveau boi, nu erau bogaţi, dar nu aveam lipsuri.

J: Aţi prins sistemul de învăţământ vechi din perioada interbelică, din 1924 s-a schimbat..

CU: Da, posibil, fiind născută în 1918. Ştiu că mai târziu (n.r legea învăţământului din 1924) era obligatoriu să faci mai multe clase, parcă 6 sau 7, nu mai ţin minte nici câte, nici când să vă spun precis.

J: Când aţi văzut prima dată o maşină?

CU: (râde) Prima oară am văzut la Cluj, dup-aia la Bucureşti când am venit. Dar prima imagine a unei maşini o am de când mă duceam cu mama până la Cluj la un târg. Aveam vreo 16 ani. Clujul era la 15 kilometri de noi şi am mers cu o căruţă cu cai acolo. Îmi amintesc că am văzut o maşină cu pâine prima dată, când am intrat în oraş. M-am minunat eu atunci şi îmi ziceam, „iată ce grozăvie”.

J: Nu ştiaţi până atunci de existenţa automobilelor?

CU: Ba da, ştiam, ştiam. Dar una e să auzi şi alta e să vezi. Gândiţi-vă că noi nu aveam televizoare. Televizor am văzut prima dată târziu, după război.

J: Când v-aţi îndrăgostit prima dată, cum se iubeau oamenii atunci?

CU: Era diferit faţă de azi. La vremea aia oamenii se căsătoreau mai de tineri, nu ca astăzi. Nu vedeţi? Tineretul de azi nu mai e aşa serios, umblă după una şi alta. Atunci rămâneau foarte puţini oameni necăsătoriţi. Doar cei care erau foarte săraci, argaţii sau cei care se născuseră cu probleme rămâneau singuri. Eu am fost mai retrasă din fire, prima dată m-am îndrăgosit la 18 ani. Era un băiat din Miceşti cu care mă vedeam duminica la slujbă şi care mă ducea până la poartă. Ne mai vedeam la hore în sat şi îmi făcea declaraţii de iubire. După aia ştiu că el a plecat la Cluj şi nu l-am mai văzut deloc.

J: De regele Mihai când aţi auzit prima oară?

CU: După ce a murit Ferdinand, a venit o recenţă la conducerea ţării şi vorbea lumea în sat că Mihai este noul rege. Dar nu îl văzusem, nu ştiam mare lucru despre el, cunoşteam că e fiul lui Carol I, care părăsise ţara când fugise cu Elena Lupescu, îi plăcea viaţa şi lăsase tronul.

J: Peste 3 ani, Carol al 2-lea revine şi îşi detronează fiul, tot în ’30, ajunge şi criza economică la noi. Cum vă amintiţi acele evenimente?

CU: Îmi amintesc foarte puţin despre rege, v-am spus că nu prea eram la curent, noi stăteam departe de Bucureşti, şi pe la noi nu a trecut. Îmi amintesc de criză că vorbeau părinţii în casă că se scumpise pâinea, rămâneau oamenii fără locuri de muncă. A fost perioada cea mai dificilă până în război. Îmi amintesc că vedeam agricultorii cum ardeau grânele şi aruncau alte produse pentru că nu aveau cui să vândă şi pentru că era scump să le recolteze.

J: La începutul anilor ’30 începuseră să se manifeste puternic naţionaliştii. Ce vă amintiţi de legionari?

CU: Ştiu că făceau gălăgie că nu se aveau bine cu regele şi nu se înţelegau nici cu liberalii sau cu ţărăniştii. Auzisem de Codreanu, ai lui îi spuneau „căpitanul” că era în fruntea lor. Preotul satului de la noi ştiu că era cu legionarii că ei erau foarte credincioşi, dar prin sat pe la noi nu prea avea adepţi mulţi. Spunea tata că a auzit că au omorât un ministru (n.r. primul ministru liberal I.G.Duca a fost asasinat în 1933 de legionari), iar tata era cu liberalii, şi nu îi plăceau legionarii, spunea că sunt comandaţi de Hitler.

J: Până la ce vârstă aţi rămas în Miceşti?

CU: Până la 22 de ani, iar în toamna lui ’40 am venit în Bucureşti.

J: Aţi venit în Bucureşti imediat după ce România a predat partea de nord a Transilvaniei Ungariei horthyste. Vă era teamă de unguri?

CU: Ne-au anunţat la primărie că armata noastră se retrage şi că vor veni ungurii. Începuse să umble vorba şi că în alte sate unde intraseră horthiştii au început să omoare români şi că făceau nenorociri şi jafuri. După aia au venit şi în sat la noi şi era să o omoare pe mama şi atunci părinţii mei au hotărât să fugă în munţi.

 J: Cum a reuşit să scape mama dumneavoastră?

CU: A fugit. Veniseră călare pe cai un grup mai mic de unguri în Miceşti şi intrau prin case pe la oameni şi batjocoreau femei şi luau ce aveau nevoie. După aia au venit mai mulţi şi atunci a început nenorocirea. Să ştiţi că au fost foarte răi. Au intrat şi în curte la noi când tata era plecat în sat, era unul cu o baionetă şi s-a repezit la mama, ea l-a respins şi a reuşit să mă ia şi ne-am ascuns în grajd la un vecin până s-a întors tata. A doua zi, mi-am făcut bagajele şi am plecat la Bucureşti, iar ei mi-au spus că se duc în munţi.

 J: Cum a fost când aţi văzut atunci Bucureştiul prima oară?

CU: Aveam 22 de ani atunci când am ajuns. Am fost impresionată. Până atunci văzusem Clujul, dar la Bucureşti era mai mare agitaţie şi oraşul arăta mai frumos, era modern. Erau casele boierilor care se găseau în centru. Ţin minte că Ateneul m-a uimit când l-am văzut prima oară. Pe Calea Victoriei erau maşini, trăsuri şi meşteşugari. Şi să ştiţi că deşi erau vremuri grele, viaţa era ieftină, cu câţiva lei atunci se trăia foarte bine.

J: România devenise de la 6 septembrie 1940 stat legionar. Aţi nimerit în Bucureşti într-o perioadă foarte clocotitoare..

CU: Ştiu că erau mareşalul Antonescu atunci, dar să ştiţi că aşa e, cum spuneţi, erau şi legionarii atunci. Îmi amintesc că mă plimbam prin centru şi văzusem o coloană de legionari care treceau pe partea cealaltă a străzii şi cântau. Nu îmi amintesc ce cântau, dar fredonau încolonaţi şi aveau uniforme, cântau ceva legat de „căpitan”.

J: Cu ce v-aţi ocupat mai departe în Bucureşti?

CU: Păi să vă spun sincer, m-a luat o familie de moşieri să lucrez la ei. Ei stăteau pe bulevardul Elisabeta, vis a vis de operă. Eu eram femeie de serviciu. Era o familie foarte bogată şi aveau în judeţul Ilfov o moşie foarte mare. Aveau bucătăreasă, aveau spălătoreasă. Am dus-o foarte bine la ei până au venit comuniştii şi le-au confiscat averea.

J: Cu părinţii aţi ţinut legătura?

CU: 5 ani nu am ştiut nimic de ei. După ce s-au întors din munţi am luat legătura şi le trimiteam scrisori. S-au întors după ce au plecat ungurii şi nemţii din sat şi nu au mai găsit nimic în ogradă. Au găsit uşile sparte, nu mai era nimic, nici căţelul nu mai era. Atunci am aflat şi că mi-am pierdut fratele.

J: Cum v-aţi pierdut fratele?

CU: A fost pe front la război şi am aflat că a murit la Odessa. A explodat casa în care erau cazaţi militarii români, era şi el acolo şi acolo ar fi pierit. Dumnezeu să-l odihnească!

J: Perioada războiului cum aţi trăit-o?

CU: Eu stăteam la moşie şi auzeam ce se întâmplă la Bucureşti că au bombardat americanii şi după aia nemţii oraşul şi muriseră mulţi oameni. Nu pot să spun că nu îmi era teamă, la toţi ne era, ştiam că România a întors armele şi că luptăm contra nemţilor. Speram să fie bine şi să se termine războiul, dar nu ştiam ce o să urmeze. Să vă spun sincer, simţeam că ceva nu e în ordine.

J: Pe părinţi i-aţi mai văzut?

CU: Desigur. Mergeam la ei o dată sau de două ori pe an. Îi vizitam, au venit şi ei la noi în Bucureşti, ne scriam scrisori.

J: Cum a fost când a abdicat regele şi ţara a intrat pe mâna comuniştilor?

CU: Nu mi-am dat seama atunci ce înseamnă asta, dar îi vedeam pe moşierii la care lucram că sunt neliniştiţi că vin comuniştii la putere. Eu chiar atunci, în ’47, m-am căsătorit şi am plecat. Am auzit după ceva vreme că le-au confiscat moşia şi i-au scos din bloc. Eu am plecat cu bărbatul meu şi ne-am descurcat. Ştiţi cum e, tinereţea e frumoasă chiar dacă e urât afară.

J: Copii aveţi?

CU: Am un băiat, are aproape 70 de ani acum. E la Focşani. Acolo l-au distribuit comuniştii, după ce a terminat facultatea. Nu a schimbat serviciul nici acum. E director de 35 de ani în Focşani.

J: Cum a fost în perioada lui Gheorghiu-Dej?

CU: A fost bine la început. Să ştiţi că nici foametea din ’46 eu nu am simţit-o că stăteam la moşie şi nu ne lipsea nimic. După ce au venit comuniştii, eu cu bărbatul meu ne-am descurcat, deşi băgaseră cartele pentru alimente şi viaţa devenea tot mai grea că ţara plătea despăgubiri la ruşi. Soldaţii ruşi erau deja la Bucureşti. Îţi era teamă ca femeie să umbli singură pe stradă pentru că auzeai că făcuseră una şi alta. Eu nu am păţit nimic, am şi evitat să dau de probleme, dar te simţeai când vedeai militari ruşi pe stradă ca şi cum un străin îţi intră în casă şi conduce el.

J: Starea asta a durat până în ’58, când s-a retras armata sovietică din România?

CU: Ei, nu, a fost câţiva ani, din ’50 începuseră să mai plece dintre ei. După aia nu îi mai vedeai deloc şi îşi reluase lumea treaba de dinainte,

J: Cum a fost după ce a venit la putere Ceauşescu?

CU: A fost mai bine, se îmbunătăţise vremea în ţară. La început se trăia bine, şi nu aveam restricţii la televizor sau la mâncare. Din ’80 a început să fie rău, că voia să plătească datoria externă şi impusese tot felul de legi. Au apărut cozi, nu mai găseai produse în magazine, a băgat din nou cartelele şi vă spun, puteai să iei pâine sau ulei doar pe cartelă. Îmi amintesc că fiecare familie avea acces la un magazin din cartierul unde locuia şi de acolo îţi luai cele necesare traiului. A fost greu pentru că îmi amintesc că aveai dreptul la o jumătate de pâine pe zi.

J: Cum arătau cartelele acestea?

CU: Cartelele erau ca nişte foi mai mici, ca un dreptunghi, unde erau trecute datele pe un tabel, şi acolo se însemna de fiecare dată când o foloseai. Te duceai la vânzător şi el nota în tabel ziua când îţi dădea raţia.

J: Ceauşescu a fost iubit de români vreun moment?

CU: Să ştiţi că da, la început, că părea că ţine cu ţara. Despre Dej se ştia că era cu ruşii, dar Ceauşescu se luase cu ei în conflict. Ştiu că se făcuseră gărzi patriotice care să apere ţara în caz că vor ruşii să vină iar la noi. Vă spun că la început cu Ceauşescu era prima dată după război când credeam că e la putere unul care ţine la români. După aia, când a strâns cureaua, a fost foarte greu, trebuia să te scoli la 12 noaptea să stai la cozi pentru un pui congelat, curgea apa din el, sau un ficat congelat, la fel, pe cartelă tot. A fost foarte greu.

J: Dumneavoastră cu ce v-aţi ocupat în perioada comunismului?

CU: Eu am lucrat într-o policlinică până la pensie. S-a deschis o policlinică a Comitetului Central, pe strada Rozelor, şi acolo m-am angajat ca infirmieră, iar soţul era vopsitor auto. Ne-am descurcat bine. Şi vă spun, că deşi lucram la policlinica Comitetului Central, nu am fost membru de partid şi nici nu m-a interesat să fiu. Încercam să stau departe de politică. Îmi amintesc că l-am văzut într-o zi la policlinică pe Ştefan Andrei, ministrul de Externe, om foarte deştept.

J:Cum aţi trăit Revoluţia română?

CU: Am văzut la televizor ce se întâmplă, eram pensionaţi amândoi, şi eu şi soţul şi am auzit că nu mai e Ceauşescu. Speram să fie mai bine.

J: Înţeleg că sunteţi dezamăgită de ce s-a întâmplat după ’90..

CU: Da, sigur că da. Pentru că..nu ştiu..nu ştiu cum să vă spun, Securitatea, ăştia care erau de acolo au pus mâna pe resurse şi ceilalţi au rămas săraci. Dreptatea încă nu este instalată în ţară.

J: La finalul anului trecut a murit regele Mihai. Cum vi-l amintiţi?
CU: Să ştiţi că a fost un om foarte bun. Era alta ţara atunci, se gândeau la oameni, era mai multă cinste. Pe Mihai nu l-au lăsat să vină în ţară, întâi comuniştii, după aia Iliescu. Poate făcea mai multe pentru popor, el i-a iubit pe români, eu asta cred, chiar şi de acolo din ţări străine. Nu cum ziceau comuniştii.

 J: Cum vedeţi viitorul României?

CU: Să ştiţi că bine. O să fie mai bine, a fost rău, am trăit vremuri grele, dar vremurile se îndreaptă, şi chiar dacă acum nu e cum vrem, e parcă mai bine ca înainte. Cred că toţi cei care vin din urmă au mai multe şanse să aducă dreptatea în ţară.

Aveam 22 de ani atunci când am ajuns în București. Am fost impresionată. Până atunci văzusem Clujul, dar la Bucureşti era mai mare agitaţie şi oraşul arăta mai frumos, era modern. Erau casele boierilor care se găseau în centru. Ţin minte că Ateneul m-a uimit când l-am văzut prima oară. Pe Calea Victoriei erau maşini, trăsuri şi meşteşugari. Îmi amintesc de criză că vorbeau părinţii în casă că se scumpise pâinea, rămâneau oamenii fără locuri de muncă. A fost perioada cea mai dificilă până în război. Îmi amintesc că vedeam agricultorii cum ardeau grânele şi aruncau alte produse pentru că nu aveau cui să vândă şi pentru că era scump să le recolteze.