Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Preafericitul Parinte Lucian Muresan a fost creat cardinal de Benedict XVI la consistoriul de sambata, 18 februarie, impreuna cu alti 21 de cardinali. Arhiepiscopul major al Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco-Catolica este astfel al treilea cardinal din istoria Bisericii Catolice din Romania.
- Preafericite Parinte Lucian, suntem in pragul unui moment de o importanta extraordinara pentru Biserica Catolica din Romania. Succesorul lui Petru, Benedict al XVI-lea, va desemnat cardinal al Sfintei Romane Biserici. Este o demnitate dar si o povara. Cu ce sentimente va apropiati de acest moment?
- Cu cat realizez mai mult insemnatatea evenimentului de care Domnul, as spune, m-a invrednicit – e impropriu, nimeni nu este vrednic pentru asa o demnitate, cu atat mai putin probabil persoana care va vorbeste. Realizez din intrebarea pe care mi-ati adresat-o si am retinut mai ales povara mai mult decat demnitatea. Este povara in adevaratul sens al cuvantului, pentru oricine, oricine ar fi fost numit de catre Sfantul Parinte – desigur, la inspiratia de Sus. Cat ma priveste personal, niciodata n-am putut sa gandesc asa ceva, dar nici acum nu realizez in suficienta masura ca am fost gasit de catre Sfantul Parinte Benedict XVI sa imbratisez aceasta cruce. Dar din respectul pe care l-am avut de mic copil si toata vremea vietii mele fata de Biserica lui Cristos, si in mod particular fata de Biserica in care Domnul a hotarat sa vin la viata, intr-o familie de doisprezece copii, realizez ce mare dar din partea Proniei Ceresti este aceasta, mai intai pentru Biserica martirizata, Biserica Greco-Catolica, care, este stiut, in 1948, cu brutalitate a fost suprimata, arestati fiind toti episcopii in viata, si din acestia, in cea mai mare parte, si-au gasit sfarsitul in temnitele cele mai grele din Romania... Dintre ei, apoi, nici astazi inca nu se cunosc cu certitudine locurile, mormintele, daca se poate spune, acolo unde isi dorm somnul de veci. Acestea ma onoreaza, martirajul Bisericii noastre, martirajul episcopilor nostri, a caror ridicare la cinstea sfintelor altare o asteptam, ca urmare a procesului de canonizare care deja este in derulare. Vedeti, aceasta este ceea ce, oarecum, ma linisteste sufleteste, ca in ciuda neputintelor, in ciuda varstei mele, si a tuturor greutatilor prin care mi-a fost dat sa traversez in viata, greutati pe care le-am acceptat totdeauna cu resemnare si nu de putine ori chiar cu bucurie, le-am primit ca din mana Providentei Divine, si ca atare, in asteptare, in sfanta asteptare, a venit la vremea harazita, potrivita, a venit si eliberarea Bisericii noastre, eliberare atat cat a fost si este, pentru ca, notez, spre stiinta tuturor, si cei din tara o stiu preabine si nu numai cei din tara, ca inca Biserica Greco-Catolica sau Biserica Romana Unita cu Roma, inca este persecutata! Toate le-am primit si continuam sa le primim, din mana Domnului, cu acelasi devotament fata de Biserica, fata de Magisteriul Bisericii, personal, fata de Supremul Pontif al Romei.
- Veti fi al treilea cardinal din istoria Bisericii Catolice din Romania. Ce amintiri de suflet va leaga de primii doi cardinali, marturisitori eroici ai fidelitatii fata de Sediul lui Petru in vremurile de prigoana?
- Raspunsul meu va fi separat. Despre primul cardinal, fostul episcop de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, pe care l-am cunoscut foarte, foarte sumar, si mai exact, la o vizita cand se gasea in ultimele zile ale vietii sale, in domiciliu obligatoriu la manastirea Caldarusani din periferia Bucurestiului. In ciuda tuturor oprelistilor de acolo si a prezentei securistilor, Domnul mi-a ajutat sa patrund, insotit de inca unul dintre colegii de teologie si bun prieten, sa-i sarutam mainile acestui martir, acestui sfant martir pentru noi, si sa-l ascultam, sa ne spuna indemnul sau. Nu l-am cunoscut in activitatea pastorala deloc.
In schimb, multumesc Domnului pentru ca, pe cel de al doilea cardinal, respectiv dr. Alexandru Todea, l-am cunoscut chiar, as putea sa spun, cu ani multi inainte de a cadea pe patul de suferinta. De altfel, pe cand era mitropolit al Bisericii noastre, in clandestinitate, inainte de evenimentele din decembrie '89, mi-a comunicat in taina, ca Sfantul Parinte de vesnica pomenire, acum, Fericitul Parinte Papa Ioan Paul al II-lea, intre ceilalti confrati episcopi nou numiti, am fost desemnat si eu pentru dieceza de Maramures. A fost o surpriza totala si atunci, pentru mine, dar ca si inainte si in continuare, am spus si atunci 'Fie voia ta, Doamne, nu dupa cum eu voiesc!'. Niciodata in viata n-as fi putut sa tind spre astfel de dorinte. O singura, fierbinte, foarte fierbinte dorinta am avut: de a ajunge preot. Si aceasta dorinta a mea coincidea cu dorinta mamei mele, care ma indemna totdeauna spunandu-mi: 'din zece feciori, macar unul sa fie oferit Domnului, si sa slujeasca, preot, la altarul Domnului'. A fost cu atat mai dureros pentru mine ca atunci cand, mai tarziu, imi spunea aceceste cuvinte, eu eram deja preot clandestin, hirotonit in secret. Nu puteam sa-i spun mamei mele, nici mamei mele care m-a nascut si m-a crescut, dar eram preot si-i multumeam bunului Dumnezeu si atunci. Aceasta mi-a fost dorinta foarte fierbine, si aceasta Domnul mi-a oferit-o ca cel mai mare dar al vietii mele. Tot ce-a fost de acolo incoace, n-a fost dupa dorinta mea deloc, n-a coincis cu dorinta mea dar am acceptat cu aceleasi cuvinte 'Fie voia ta, Doamne!'
As vrea sa revin, comunicatul, in taina inca, pe care mi l-a adus mitropolitul de atunci Alexandru Todea, cel care avea sa devina al doilea cardinal, l-am primit prin el, asadar, si tot el a fost consacratorul principal al celui care devenea primul episcop greco-catolic de Oradea dupa '90, regratatul, acum, episcop Vasile Hossu, dimpreuna si eu, la monumentul Ostasului Roman din parcul municipal Baia Mare. Acolo am fost consacrati episcopi de catre al doilea cardinal. L-am cunoscut mai bine, l-am cunoscut mai tarziu apoi, dupa ce a cazut la pat, pe care a zacut mai bine de zece ani. L-am cunoscut aici si mai bine, mai ales ca acelasi Sfant Parinte, Ioan Paul al II-lea, m-a numit mai tarziu, in '94, ca succesor al cardinalului ca mitropolit de Alba Iulia si Fagaras. Deci acestea au fost, sau cel de al doilea mai ales, farurile drumului meu in bezna comunismului mai inainte si mai tarziu, apoi, in ciuda tuturor greutatilor pe care le-a parcurs Biserica noastra.
- In timpurile noastre, marcate de alte ideologii, familia crestina are un rol din ce in ce mai mare in transmiterea credintei. Cat de mult a cantarit in cresterea tanarului Lucian Muresan exemplul primit de la parinti?
- As vrea sa subliniez din inceput ca Domnul a facut in asa fel incat, nu numai prin numarul copiilor din aceasta familie - cum aminteam, doisprezece copii - dar si prin starea lor materiala, era o familie simpla, modesta, si cu toata convingerea spun, saraca. Dar parintii nostri, tot atat de simpli, precum si familia, ne-au invatat mai presus de toate dragostea, increderea in Providenta Divina, dragostea fata de Domnul, si sa avem incredere, sa acceptam greutatile cu resemnare. In familia noastra, nu s-au ridicat la studii inalte, superioare, nici unul dintre noi. Doar mai tarziu, cand a fost posibil, cel care va vorbeste, am putut sa intru prin bunavointa marelui si inimosului, si eu il numeam, pentru mine, sfant parinte, cel care era episcopul romano-catolic Marton Aron, de Alba Iulia, m-a primit ca student teolog in anul '55. Eu am fost cu studii superioare, singurul dintre fratii mei, care au reusit sa faca o scoala mai mult decat cea medie, respectiv liceul. Dar, daca pregatiri inalte, specializari, parintii nu ne puteau oferi, nu stiu cum sa le multumesc, si o fac in numele tuturor fratilor mei, din care care cea mai mare parte s-au mutat la Domnul, si mai suntem inca patru in viata, in numele tuturor, zic, multumesc parintilor mei nu numai acum: am facut-o si o voi face cat voi trai pe acest pamant, multumindu-le pentru ca ne-au invatat sa credem cu toata taria in Domnul, si nu numai in cele materiale ci mai ales in cele spirituale. Aceasta a fost zestrea pe care parintii au reusit sa ne-o dea si noi, ascultandu-i, am primit din partea lor aceasta zestre, pe care o ducem mai departe atat cat omeneste a fost posibil.
- Dumnezeu v-a chemat la viata si credinta catolica in vremuri de cumpana pentru poporul roman. Ati infruntat nenumarate greutati. Cum ati reusit sa le invingeti?
- Secretul, daca poate fi numit un secret, este ca orice suferinta, de orice natura, sa fie acceptata in liniste si cu resemnare. Daca nu trimisa de Providenta Divina, cel putin permisa. Daca nu era voia Domnului, in mod sigur era permisiunea Domnului. Am trait cu aceasta educatie din familie, de la parintii nostri, am primit aceasta invatatura sublima si suprema pentru noi: nimic in lume nu se intampla fara voia Domnului sau fara permisiunea lui. Prin urmare: 'copii, acceptati orice suferinta, orice incercare, si faceti-o daca nu se poate cu bucurie, cel putin cu resemnare' – asa ne-au educat, asa ne-au invatat. Constat acum, la varsta la care ma gasesc si pentru care-i multumesc Domnului ca un dar ales, ii multumesc pentru ca m-a ajutat sa urmez acest sfat sfant al parintilor nostri.
- Ce mesaj ati dori sa transmiteti pentru cei care participa la acest moment solemn de responsabilitate si onoare?
- Atat cat a fost posibil, am aflat, in tara fiind, cata bucurie a starnit aceasta informatie, cata bucurie pentru toti membrii Bisericii noastre – cler, confrati episcopi, persoane consacrate – dar nu numai pentru fiii Bisericii noastre, pentru intreaga Biserica Catolica din tara a fost si este o mare bucurie, ca Sfantul Parinte Benedict al XVI-lea, a gasit de bine, sa numeasca intre cei 22 de noi cardinali si pe mitropolitul Bisericii Greco-Catolice din Romania. Pentru mine a fost si bucurie, dar in acelasi timp si o mare cruce, cum am numit-o chiar atunci, o cruce pe care Domnul mi-a asezat-o pe umeri, si pentru ca Domnul a asezat-o, am acceptat-o cu bucurie si o voi purta atat cat Domnul imi va mai da sa traiesc pe acest pamant.
- Va multumim pentru aceste cuvinte emotionante si va promitem si noi sprijinul rugaciunilor noastre.
- Va multumesc din inima si as vrea, daca mai este necesar sa o fac, sa va conving de fidelitatea, cat imi este posibil, cu care ascult totdeauna emisiunile de la Radio Vatican. Inainte vreme o faceam poate si mai din inima pentru ca nu aveam surse de informatii cu adevarat curate si nealterate de alte influente. Dupa evenimentele din decembrie '89, mai antrenat fiind, mai activat in viata Bisericii, poate nu totdeauna reusesc sa ascult in totalitate emisiunile Radio Vatican, dar sunt foarte bine venite pentru cei din tara, pentru noi toti, si de aceea as vrea ca in numele credinciosilor nostri buni, in numele preotilor, clerului, persoanelor consacrate, sa va multumesc si sa va doresc in continuare rodnice si cat mai multe haruri si binecuvantare din partea Domnului si, personal, din partea mea.
– Laudat sa fie Isus Cristos!
- In vecii vecilor. Amin. Si Maicuta Sfanta!
