x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Interviuri Prefectul Municipiului Bucureşti, Georgeta Gavrilă: “Pregătirea pentru dezastre trebuie să facă parte din educaţia şcolară obligatorie”

Prefectul Municipiului Bucureşti, Georgeta Gavrilă: “Pregătirea pentru dezastre trebuie să facă parte din educaţia şcolară obligatorie”

de Eliza Popa    |    10 Oct 2013   •   18:38
Prefectul Municipiului Bucureşti, Georgeta Gavrilă: “Pregătirea pentru dezastre trebuie să facă parte din educaţia şcolară obligatorie”
Sursa foto: Author:Zoltan Lorencz
Prefectul Municipiului Bucureşti, Georgeta Gavrilă, despre cât de bine sau prost pregătiţi suntem în cazul unor calamităţi
În fiecare an, la 13 octombrie, Omenirea marchează Ziua Internaţională a Reducerii Dezastrelor. Este un bun prilej de a aduce în discuţie subiecte despre care evităm, în general, să vorbim: catastrofe, calamităţi, dezastre şi aşa mai departe.
Prefectul Municipiului Bucureşti, Georgeta Gavrilă, a abordat această problematică şi din postura domniei sale de Preşedinte al Comitetului Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă, într-un interviu acordat Jurnalului Naţional.

■ Jurnalul Naţional: Duminică este Ziua Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor.
■ Georgeta Gavrilă:
Într-adevăr. ONU are în vedere sensibilizarea populaţiei lumii, a guvernelor şi a organizaţiilor neguvernamentale, a mass-media, dar şi a lumii Internetului, cu privire la subiecte şi probleme “arzătoare”, ca să spun aşa, la nivel global şi de interes special pentru Organizaţie, prin instituirea acestor zile sau săptămâni internaţionale, în jur de vreo şaizeci, de regulă, prin Rezoluţie a Adunării Generale. Revenind la Ziua Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor, în 2013, tema acestei zile este: Trăind cu dizabilitate şi dezastre. Am încercat să redau cât mai aievea motto-ul din engleză: Living with Disability and Disasters, spre a nu altera mesajul.

■ Aşadar, ONU ne îndeamnă să învăţăm să trăim cu dezastrele.

■ În momentele premergătoare interviului, discutam cu dumneavoastră că această temă a dezastrului este – la noi, îndeosebi – una tabu. Este un fapt obiectiv că cei mai mulţi dintre oameni evită să vorbească despre boli, despre catastrofe şi tot ce înseamnă necazuri. Funcţionează în mentalul popular frica superstiţioasă de a nu se rosti în mod desluşit numele Răului – al Diavolului, de exemplu, ca personificare a Răului – în ideea de a-l goni de lângă noi şi de a ne apăra astfel de el. A-l exorciza, în cheia culturilor primitive. Eufemizăm.
Este momentul să ne schimbăm atât atitudinea, cât şi discursul. Să punem degetul pe rană. Să spunem lucrurilor pe nume. În mod desluşit. Pregătirea pentru dezastrele de orice fel trebuie să facă parte din educaţia şcolară obligatorie. Prin grija autorităţilor administraţiei publice locale trebuie educată întreaga populaţie a ţării. Dar şi prin grija bisericilor sau suportul societăţii civile.
Adaptarea experienţei nipone sau a celei californiene la specificul nostru, şi mă gândesc în mod deosebit la cutremure, trebuie să reprezinte o prioritate naţională.
Viitorul va aduce peste noi – posibil, probabil – un cutremur major, Vrancea rămânând o zonă activă în această privinţă. Întrebarea este: când? Să fim pregătiţi, aşadar, de la mic la mare, în orice moment. Această Zi Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor este un prilej nimerit de promovare, de implementare – la nivel global – a unei culturi înnoitoare privind reducerea dezastrelor.  Este imperios necesară o viziune integratoare în acest domeniu, ceea ce presupune preîntâmpinarea dezastrelor, pregătirea pentru a le putea face faţă, atenuarea efectelor lor, revenirea la normalitate.

■ Cu alte cuvinte, întărirea capacităţii de răspuns la dezastre, fie ele naturale sau provocate de om.
■ Aşa este. Dezideratul tuturor comunităţilor confruntate cu dezastrul îl reprezintă restabilirea cât mai grabnic cu putinţă a stării de normalitate. În domeniul situaţiilor de urgenţă, definim această capacitate a persoanelor, respectiv a colectivităţilor de  face faţă cât mai bine situaţiilor de urgenţă majore prin conceptul de “rezilienţă”.

■ Nu este un termen prea des întrebuinţat.
■ În dicţionarele româneşti este definit doar sensul “metalurgic” al rezilienţei, respectiv rezistenţa la şoc a unui metal sau aliaj.
Începând de prin anii '70, acest cuvânt – rezilienţă – şi-a făcut intrarea şi în sfera socialului, unde trebuie interpretat drept capacitatea persoanelor sau a colectivităţilor de a se adapta la situaţii de mare dificultate, de a le înfrunta, de a supravieţui lor şi de a se dezvolta în condiţiile potrivnice ale unor resurse limitate şi ale unui mediu neprielnic.

■ Pe scurt, capacitatea sau abilitatea societăţii de a absorbi şocurile pricinuite de dezastre.
■ Da, iar o rezilienţă ridicată reduce cu mult timpul de revenire la starea de normalitate. Autorităţile administraţiei publice de specialitate vor trebui să acorde rezilienţei un rol esenţial în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Stabilind proceduri clar definite şi coordonate, care să ajute comunităţile şi să anticipeze evenimentele neprevăzute catastrofice, care să răspundă acestor evenimente şi care să asigure reluarea vieţii normale post-catastrofă..

■ Concret?
■ În 2005, a avut loc la Kobe în Japonia, Conferinţa Mondială privind Reducerea Dezastrelor. 168 de state din întreaga lume au convenit asupra unui plan de acţiune pe 10 ani: Cadrul de Acţiune Hyogo (HFA) 2005-2015, România fiind semnatară a acestui document. Dezastrele pot fi reduse în mod substanţial dacă oamenii sunt bine informaţi şi motivaţi în favoarea unei culturi de prevenire a dezastrelor şi de rezilienţă la acestea. O cultură care presupune colectarea, elaborarea şi diseminarea cunoştinţelor şi informaţiilor relevante privind pericolele, vulnerabilităţile şi capacitatea de acţiune.
Este adevărat că dezastrele sunt încă percepute ca reprezentând “voinţa Domnului” sau “mânia lui Dumnezeu”. Ceva implacabil, ceva inexorabil, precum urgiile din urmă cu treizeci şi trei, treizeci şi două de secole, când piatra şi focul cad din cer peste toată ţara Egiptului, când apele râurilor se prefac în sânge, când ciuma se abate peste turmele egiptenilor sau când vărsatul negru îi cuprinde pe oameni şi pe dobitoace. Şi atâtea şi atâtea altele...

■ Şi astăzi, în România, identificăm dezastrele fie prin cutremure majore, fie prin viituri rapide şi inundaţii catastrofale. Rar, incendii de proporţii. Când şi când, gripă-aviară...
■ Trebuie s-o recunoaştem, am fost ocoliţi, în general, de mari catastrofe generate de cauze tehnologice: accidente chimice, nucleare, ale utilităţilor publice, accidente grave pe căile de transport ş.a. Dar, în condiţiile în care viteza medie a trenurilor de călători este la noi cu puţin peste 40 km/oră, iar a celor de marfă la jumătate, este greu de presupus că ne vom confrunta cu o catastrofă feroviară.
Metroul bucureştean este relativ nou, doar trei decenii şi jumătate, Centrala Nucleară de la Cernavodă este conectată la reţea din 1996, iar industria – fier vechi.

■ Pe de altă parte, pot fi trase la răspundere autorităţile – statale sau locale – pentru producerea unui dezastru? Pentru consecinţele lui? Cum să cuantifici neprevăzutul? Cum să ordonezi haosul?
■ În ultima decadă a lunii august 2005, s-a abătut asupra Coastei Golfului Mexic Uraganul Katrina, unul dintre cele mai puternice cunoscute vreodată. Pagubele uriaşe – aproape două mii de persoane decedate şi dispărute, peste 80 de miliarde de dolari pagube materiale – au determinat declanşarea a numeroase anchete în rândul responsabililor guvernamentali şi locali. Gestionarea inadecvată de către Administraţia Bush a Uraganului Katrina a reprezentat pentru domeniul situaţilor de urgenţă ce a reprezentat 11 septembrie 2001 pentru războiul împotriva terorismului.
Acţiunile bazate pe ajutorare, consolare, reconstrucţie, restabilire a situaţiei anterioare au făcut loc, mai timid sau mai hotărât, unor măsuri de prevenire. Trebuie să subliniez că măsurile de prevenire a dezastrelor nu se bucură – aidoma cheltuielilor de înarmare – de o mare popularitate în rândurile politicienilor, mass-media sau ale populaţiei. Sunt investiţii care nu aduc profit, iar incertitudinea producerii dezastrului (când?) acordă prioritate în bugetul de stat sau în bugetele locale atâtor alte cheltuieli care nu mai suferă amânare.
Pe de altă parte, după datele (şi criteriile) Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, aproximativ 15 la sută din populaţia mondială suferă de un tip de dizabilitate. Este socotită a fi cea mai numeroasă minoritate de pe Planetă. Iar, pe măsură ce populaţia îmbătrâneşte şi se extind bolile cronice, numărul persoanelor cu dizabilităţi creşte, negreşit.
Fiind, în general, persoane cu dificultăţi de înţelegere, de comunicare, de deplasare ş.a.m.d., dezastrele au un impact negativ mai puternic asupra acestor persoane cu dizabilităţi.
De aceea, este stringent ca toate deciziile şi politicile privind reducerea dezastrelor să reflecte şi nevoile persoanelor cu dizabilităţi. Ca parte a comunităţii, a întregului.
   

×
Subiecte în articol: Georgeta Gavrila