Psihiatrul Gabriel Diaconu, despre „maratonul recuperării” după Colectiv

La cinci luni de la tragedia națională din clubul Colectiv, Gabriel Diaconu, psihiatrul care a coordonat Grupul Integrat de Intervenție de Criză pentru tratarea victimelor și a familiilor acestora, a acordat un interviu pentru Jurnalul Național în care vorbește despre traumele supraviețuitorilor și ale îndoliaților dar și despre ce se întâmplă după depășirea momentului de criză.

Pe 8 noiembrie 2015, Ministerul Sănătății a înființat Grupul Integrat de Intervenție în Criză (GIIC) în cazul răniţilor din clubul Colectiv, echipă pe care dumneavoastră ați coordonat-o. Ce fel de ajutor au primit atunci răniții și familiile lor? Cum a funcționat acest grup?

În urma discuției din 7 noiembrie 2015, pe care am avut-o cu premierul interimar al României, domnul Sorin Câmpeanu, în prezența mai multor miniștri și a ministrului Sănătății de la vremea respectivă, Nicolae Bănicioiu, am convenit, împreună cu profesorul Dan Enescu, formarea unui grup de experți,  în parteneriat cu Ministerul Sănătății, care să integreze eforturile medicale, psihologice și sociale de asistare a supraviețuitorilor din Colectiv, familiilor lor și familiilor celor decedați. Grupul Integratde Intervenție în Criză (GIIC) a asigurat comunicarea între mai multe structuri, a coordonat asistența psiho-socială în țările de destinație pentru bolnavii transportați în străinătate, a identificat nevoi și a asigurat legături cu societatea civilă/ONG-uri în strânsă legătură cu Secretariatul de Stat al MS, care a oferit umbrela legală de-a face asta. Parteneriatul a fost unul între profesioniști, bazat pe încredere și expertiză.

Au trecut cinci luni de la tragedie. Familiile victimelor încă își plâng morții, iar supraviețuitorii se luptă în continuare cu rănile fizice şi psihice. Ce se întâmplă cu acești oameni după ce a trecut momentul de criză?

Fiecare dintre ei are în față un destin și un maraton al recuperării. Eu nu cunosc două cazuri la fel, deși toți au în comun tragedia din 30 octombrie. Am lăsat în urmă, după încetarea activității GIIC, la sfârșitul lui 2015, un mecanism conjunct de asigurare atât a îngrijirilor medicale cât și partea de recuperare, reabilitare și ulterior reinserție socială a supraviețuitorilor. Continuă să funcționeze parteneriatul strategic cu medicii de la spitalul militar Reine Astrid, din Bruxelles, cu care colegii noștri au fost în comunicare permanentă.

Psihologia unui supraviețuitor trece prin două cicluri concomitente, unul al doliului față de o viață care a fost profund fracturată de traumă, dar și unul al schimbării, pozitiv, unde noua existență, cu bunele și cu relele ei, ajunge să fie integrată în realitate.

Multe dintre cadrele medicale care s-au ocupat de răniți au fost puternic afectate emoţional. Ştiţi dacă şi salvatorii au avut nevoie de terapie după acel moment?

Da, am avut cazuri de intervenanți la fața locului, dar și reporteri, cameramani, voluntari, care în lunile ulterioare au avut nevoie de sprijin emoțional și intervenție pentru simptome de stress acut post-traumatic.

Cât de greu v-a fost dvs., ca terapeut, să trataţi supravieţuitorii incendiului şi membri ai familiilor acestora?

Dificultatea, de data aceasta, a fost aceea că unii dintre cei care au murit în Colectiv au fost cunoștințe, amici, prieteni de-ai mei. Foarte mulți dintre ei erau prieteni de-ai prietenilor mei. Suntem o mare familie, să pierzi într-o lună atât de mulți a fost teribil, și continuă să fie o umbră în existența mea. A doua dificultate a fost violența simptomelor unora dintre ei, dar și efectul de contagiune. Progresul unora a fost mitigat și de relația lor, pe orizontală, cu alți supraviețuitori, unii dintre care au avut declin și apoi au decedat. Munca nu s-a terminat, continui să lucrez cu familii, cu victime ale incendiului.

 Cât timp ar fi indicat să facă terapie familiile victimelor?

Indicația de terapie nu e plastică. E un drum prin doliu, și suferință, care are durată variabilă. Munca de postvenție, cum se numește tipul de psihoterapie adresată familiilor, uneori nu poate începe decât după o perioadă de timp, când anumite lucruri și adevăruri s-au așezat.

Faptul că dezastrul a avut și o amploare mediatică și socială are un impact și mai mare asupra psihicului famililor/răniţilor?

Impactul există, dar nu e neapărat negativ. În vremuri de catastrofă oamenii tind să tragă laolaltă, să strângă legăturile sociale, să formeze un cort identitar. Ce-i drept, uneori aerul de sub el devine dens, sufocant, și granițele intimității dispar. Doare, ulterior, după ce ai fost în baia de empatie a unei societăți, să revii la existența de zi cu zi, la anonimat. Aici compromisul e inevitabil. Pe de o parte lumea avea nevoie să știe ce s-a întâmplat în Colectiv. Pe de altă parte familiile și victimele incendiului, aveau, și continuă să aibă, nevoie de viață privată la care au dreptul.

 În general, după cât timp trece de perioada de doliu o persoană care a pierdut pe cineva foarte drag?

Timpul de doliu e un construct complex. Ai dimensiunea lui culturală agreată, spre exemplu, care e extrem de variabilă pe mapamond. În unele locuri e un an, în altele doi, sunt țări unde doliul se ține 4 ani, altele în care se ține patru luni. Doliul formal, în România, se ține în proximele 12 luni după decesul persoanei dragi. Cunosc persoane care, emoțional, nu au făcut un travaliu complet de doliu nici după 20 de ani. Prin travaliu complet înțeleg nu doar să accepți pierderea acelei persoane, caracterul ei definit, dar și să o treci, în cele din urmă, în memorie, și memoria să devină dragă, nu dureroasă, iar viața omului, cel care-a fost, să fie celebrată, nu plânsă.

 În România, din cauza stigmatului social, psihiatria este în continuare un subiect tabu. Din acest punct de vedere, v-aţi lovit de reticența familiilor victimelor în încercarea de a-i trata?

Serviciile de asistență psihologică și socială oferite de GIIC și subsidiarele lui, GIP (Grupul de Intervenție Psihologică) format din specialiști voluntari sub egida COPSI (Colegiul Psihologilor din România), dar și echipa de asistență socială oferită de ASproAS au fost nu doar gratuite, dar și par necesitas. Conceptul spune că doar acolo unde oamenii doresc, și agreează, să lucreze cu un psiholog sau să primească suport social vor face asta. Nici unul din colegii mei nu a făcut presiuni să trateze, sau să ajute. E împotriva oricărui principiu de intervenție în criză.

Familiile victimelor au fost mai mult decât deschise și le mulțumesc pentru asta. Psihiatria și psihologia au depășit, cred, după incendiul din Colectiv statutul stigmatizant într-o bună măsură. Am avut situații în care, inițial, familiile au refuzat sprijinul nostru dar, ulterior, au revenit și am lucrat împreună, uneori și pentru asistarea altor familii.

 Despre supraviețuitorii din Colectiv se poate spune că au trecut prin iad. Și-au pierdut prieteni, au trăit clipe groaznice și au simțit dureri cuplite. Mulți vor rămâne cu urme fizice pe viață. Dar din punct de vedere psihic? Se poate depăși trauma aceasta?

Gabriel Diaconu: Întrebarea nu e dacă trauma se poate depăși. E un concept greșit. Întrebarea este dacă trauma poate fi integrată și internalizată de individ în noua lui viață. Cu alte cuvinte, dacă poți să găsești o viață bună dincolo de infern. Și răspunsul, cu moderație, trebuie să fie da. Conceptul de viață bună diferă, de la un caz la altul. Acolo unde oamenii rămân cu dizabilități temporare, sau permanente, efortul pleacă de la simplu la complex, de la acomodarea la noile provocări la păstrarea unei psihologii realiste, și integrării lor sociale. De departe, cel mai greu lucru de anticipat e alienarea lor socială, lucru care nu-mi doresc să li se întâmple niciunuia.

„Supraviețuitorii din Colectiv, dar nu numai ei, toate victimele de traumă fie prin accident fie alte cauze, merită din partea Statului român un sistem care să țintească, în cele din urmă, și sănătatea minții, și-a funcționării sociale. E greu, dar nu imposibil” Gabriel Diaconu, psihiatru