Să fim bucuroşi că avem ziarişti care sunt şi buni ofiţeri de informaţii

Jurnalul Naţional: Trăim în epoca stenogramelor, a filajelor, a înre­gistrărilor. Tot mai multe voci acuză public faptul că trăim într-un stat poliţienesc.
Cristian Troncotă: În literatura de specialitate a partenerilor noştri se vehiculează foarte mult ideea externalizării unor expertize ale intelligence-ului. Analize şi produse de felul acesta să poată să facă şi institute precum Stanford, de exemplu....

Bine, dar în ce ne priveşte nu putem vorbi despre operatori privaţi ai intelligence-ului.
Ba da. Partidele politice ce sunt? Ele au segmente de analiză şi cerce­ta­re, studiază ce fac adversarii poli­tici. Altfel nu pot avea succes dacă nu îşi spionează adversarii. Pardon, îi studiază! În perioada interbelică, toate partidele politice, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Mişcarea Legionară, Miş­ca­rea Comunistă – care era prin excelenţă o reţea de spionaj a Interna­ţi­o­na­lei a treia (sovietice) –, aveau servicii de informaţii. Singura diferenţă era că pe vremea aia nu exista o lege care să interzică funcţionarea altor structuri în afară de cele ale statului. La noi, Legea 51/1991 interzice aşa ceva. Cu toatea astea, lucrurile există sub diferite forme, a punctelor de do­cu­mentare, de exemplu... Or­ga­ni­za­ţi­ile teroriste, de interlopi sau ma­fi­ote care îşi urmăresc un scop foarte clar, de a-şi face afacerile oco­lind Fiscul, folosesc perfect mijloacele şi me­to­dele intelligence-ului. E adevărat că noi nu avem organizaţii teroriste deocamdată, ci doar complici sau complicităţi. Dar şi în acest caz, indivizii respectivi utilizează mijloace speciale pentru a afla informaţii pe baza cărora să-şi poată planifica acţiunile. La rândul lor, marile companii private utilizează tot mai des noţiunea de intelligence concurenţial. Cred că o interogaţie mai corectă ar fi: cine nu spionează în societatea globală de astăzi? La fel ar trebui pusă problema şi în ceea ce priveşte protecţia contrainformativă. Adică, cine îşi per­mite să neglijeze asemenea do­menii riscă să iasă din joc.

Vorbim pe plan local. Toate scandalurile publice vizează serviciile de informaţii ale statului.
Păi, tocmai asta înseamnă spionomania pe care încercam s-o schi­ţez adineauri. Oricum, bine nu face treaba asta, să o ţinem "gaia-maţu’" cu agenţii Securităţii – mi se pa­re o aberaţie că, după 21 de ani de când ne-am despărţit de fosta instituţie comunistă, vrem să ne rezolvăm pro­blemele democraţiei căutând în acele arhive prăfuite. Asta e treaba istoricilor, nu a oamenilor politici. Vreau să vă spun că pe frontul secret opera­torii tineri au avut şi încă mai au mari pro­bleme cu acest mental care a în­ce­put să se osifice în partea societăţii civile. Când aude de Securitate, parcă e ceva, aşa, respingător. Asta e o mentalitate care, da, se manifestă în rândul societăţii civile din lipsă de cultură de Securitate şi de intelligence.

Nu şi ca urmare a activităţii unei anumite părţi a structurilor infor­ma­tive care răspund necondiţionat tuturor cerinţelor decidentului ie­rarhic politic?
Încă o dată vă spun. Singurul om care răspunde într-un serviciu de in­for­maţii este directorul sau ar trebui să fie directorul. El este cel care pri­meş­te comanda şi o pune în aplicare. Ia­tă de ce, pentru liniştea pu­blică şi creş­terea încrederii societăţii civile în sistemul şi operatorii de intelligen­ce, eu n-aş recomanda să controleze struc­turile. Consider asta ca o mare pros­tie. Pardon, o cheltuială inu­tilă de bani, de timp, de nervi, la care se mai adaugă şi multă ipocrizie. Cred că cel mai bine ar fi să se controleze, după criterii foarte bine stabi­li­te, doar activitatea celor care răs­pund. Ceilalţi sunt profesionişti, ce li s-a ordonat aia fac. Ca manager, ce se do­­reşte a fi performant, directorul îşi ins­tituie la rândul său un sistem propriu de control, la toate ni­ve­lu­rile şi la toate profilele de activitate ale agen­ţiei pe care o conduce. Abia într-un astfel de context legislativ şi instituţional vom şti exact dacă in­te­lligence-ul a rămas ancorat în apă­ra­rea valorilor naţio­nale sau a fost de­turnat în interes politic. Până atunci, doar speculaţii şi scandaluri care într-adevăr fac deliciul presei. Da­că nu se pun lucrurile la punct, şi într-un interval cât mai scurt, mi-e fri­că să nu se osifice aceste reflexe de aşa natură, încât să nu mai poată fi ope­­rabilă nici o bună intenţie de re­for­mă sau de transformare a sistemului.
Care sunt căile de control ale ac­tivităţii acestor servicii la noi, com­pa­rativ cu alte state?
Oficial sunt două comisii parlamentare: Comisia de control a SRI şi Comisia specială de control a SIE. Mai este Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, care le poate controla pe cele depar­ta­mentale. Avem însă şi alte forme de control: din partea puterii jude­că­toreşti, un control care ar trebui să fie foarte dur. Procurorul, în momentul în care deschide o acţiune în do­me­niul securităţii, se bazează pe in­formaţii care vin din partea serviciilor de informaţii. El nu îşi poate permite să deschidă un caz, să acuze pe cineva că atentează la securitatea unui stat decât dacă are o informaţie foarte solidă, verificabilă şi care se poate transforma în probe. Acum câţiva ani, serviciile noastre de informaţii sesizau în peste 200 de cazuri pe an organele de procuratură militare, iar din astea doar la cinci se hotăra în­ce­perea urmăririi penale. Cred că asta spune tot. O altă formă de control este acest produs de intelligence care ajun­ge pe masa decidentului sub for­mă de buletin de informare. Ajunge la preşedinte, la diverşi miniştri. Cu ce tupeu să prezinţi tu, ca instituţie, o informaţie fără haz, fără valoare? În limbajul ofiţerilor, asta se cheamă "frunză". Adică îi dai informaţiei drumul să cadă şi pică uşor ca o frunză, pentru că n-are nici o substanţă. Trebuie să dai lucruri serioase ca să fii bă­gat în seamă, pentru că altfel eşti spulberat de decident, te schimbă, te des­fiin­ţează sau pune pe altul să facă re­formă... Cu ce ieşi în faţa decidentu­lui e o formă de control la fel de dură ca şi materialele de informare aduse în faţa organelor de procuratură.
Înţelegeţi că orice fisură, lipsă de coerenţă, ezitare etc. pot avea consecinţe incalculabile atât pentru decidentul politic, cât şi pentru directorul agenţiei. Ambii se pot compromite, chiar pot dispărea curând din vârful puterii, dar sistemul de intelligence, cu bunele şi relele lui acumulate până atunci, merge mai departe. E dove­dit de istorie. Dar să conchid: prin sistemul de control trebuie să se susţină decizia politică, nu s-o îngrădească.

Îmi spuneţi că nu se pot comite abu­zuri?
Eu nu înţeleg ce înseamnă din punctul dvs. de vedere, al presei, abuz al serviciilor de informaţii. Încerc să vă explic ce se întâmplă în realitate. Infractorul – teroristul, mafiotul, in­ter­lopul – calcă pedala de acceleraţie la stop şi trece pe roşu. Ofiţerul n-are voie, trebuie să oprească, pentru că are obligaţia, ca funcţionar al statului, să respecte legea, nu-i aşa? Da, aşa ar trebui să facă dacă este pregătit, in­tuieşte ceva, ca să nu fie luat prin sur­prindere. Dar dacă nu e pregătit sau nu intuieşte, ce face? Nu mai face intelligence de securitate! Cred că aici e dilema care creează nelinişti. O lege bună de protecţie a ofiţerului ne poate linişti. Dar pentru asta, sunt de acord, trebuie să existe voinţă politică şi o susţinere din partea societăţii ci­vile. Evident, mă refer la o societate civilă normală sau care să fi depăşit mentalul anilor ’90 dacă ne referim la România.

De ani buni sunteţi printre cei care îi formează pe tinerii ofiţeri. Directorii SRI şi SIE spuneau că există în instituţiile pe care le conduc o medie de vârstă undeva între 30 şi 35 de ani...
Asta nu e bine. E bine că oamenii au aflat că nu mai există foşti ofiţeri de Securitate în serviciile României democratice, dar un ofiţer de informaţii se formează în opt-zece ani. Toţi reprezentanţii partenerilor de alianţă cu care am avut de-a face spun acelaşi lu­cru. Un operator de intelligence nu este performant, de regulă, mai mult de încă zece ani. Trebuie să scoţi de la el maximum în opera­ţi­u­ni­le de intelligence în această pe­ri­oa­dă, apoi îl fo­­loseşti la alte acti­vităţi până iese la pen­sie. Ai noştri la 30-35 de ani sunt prea tineri, trebuie să se ruleze în ac­tivitate, abia după mulţi ani poţi să ai în­credere că le dai o problemă şi o re­zolvă. Un ofiţer adevărat, un bun profesionist îl văd la peste 40 de ani. Pe de altă parte, un ofiţer care utili­zează informaţia în interes perso­nal, nu mai e ofiţer de informaţii, e altceva. E cârtiţa adversarului, e un eşec contrainformativ, un eşec de formare al nostru, un reziduu al intelligence-ului sau un mare succes al ad­versarului. Cine nu e un bun profesionist se autoexclude.
Gândiţi-vă că în toate serviciile există o structură de contrainformaţii care îl protejează pe ofiţer. Asta în­seamnă că îl urmăreşte "zi şi noapte" în toată cariera sa, nu cumva să cadă victimă unor maşinaţiuni ale adversarului. Toate serviciile au această protecţie contrainformativă. Când intri în această structură, semnezi că eşti de acord să fii permanent verificat. Chiar şi după ce treci în rezervă.
Eu, ca istoric, vă spun că e puţin exagerată afirmaţia directorului SIE: "Îmi dai un euro, îţi dau informaţie de un euro, îmi dai 1.000 de euro, îţi dau informaţie de 1.000 de euro". Serviciile nu au atâţia bani, pentru că nu funcţionează după principiile socie­tăţilor comerciale. Singurele lor produse sunt informaţiile pentru securitate naţională şi acţiunile cu scop preventiv sau de contracarare. Să ştiţi că cele mai valoroase informaţii se obţin din intelligence-ul interagenţie, adică schimbul de informaţii şi coope­rarea cu structurile similare ali­ate sau din alte state. Principiul e sim­plu: îţi dau ce te in­teresează şi nu ai, dar am eu şi îmi dai ce mă interesea­ză şi ai tu, dar nu am eu. Costurile sunt zero, iar benefi­ciile enorme. Dacă ar fi valabilă ches­tiunea cu cine dă mai mult, înseamnă că marii actori ai scenei globale vor avea servicii de informaţii, iar celelalte state nici să nu se mai gândească. Iată că pe frontul secret realitatea e cu totul alta. Nu ob­ţii doar cu bani ceea ce-ţi doreşti. Mai e nevoie şi de furnicuţe, adică de cei mici, harnici, pricepuţi şi loiali – mai numiţi în teorie şi micii aliaţi strategici.

Care este raţiunea pentru care ser­viciile de informaţii folosesc ofi­ţeri acoperiţi în instituţiile media?
Să luăm următoarea speţă: O agenţie media de mare impact, formatoare de opinie. De ce un serviciu de in­formaţii îşi plasează acolo ofiţeri sub acoperire? Preventiv, ca să nu facă acelaşi lucru şi adversarul. Dacă el ajunge să manevreze o instituţie media de impact, e dezastru.
Aţi văzut ce mari necazuri s-au produs la Revoluţie? Când se che­mau trupele USLA de la Securitate şi unii spuneau că sunt terorişti, alţii că sunt an­ti­te­ro­rişti, Teodor Brateş (crai­ni­cul TVR, "gazda Revoluţiei" – n.r.) a ajuns să spună: "Domn’le, terorişti, anti­terorişti, tot aia e". Individul ăsta trebuia să-şi ceară scuze dacă era onest, dar nu a fost cazul. Cei pentru care a lucrat el atunci erau (poate că mai sunt şi acum) foarte prezenţi şi bine garnisiţi în toate mediile importante.
Şi atunci de-asta plasea­ză servi­ciile de contraspionaj ofiţeri sub acoperire. Ca să-i depisteze pe ceilalţi, să le dea peste mână sau să-i facă inofensivi. Asta nu e o treabă uşoară. Şi nu merge aşa: iau eu un ofiţer, îl pregătesc nu ştiu unde şi îl arunc într-o redacţie. Nu! Sunt tot oamenii redacţiei, dintre care sunt aleşi doar cei care au calităţile necesare. Sunt singurii care cunosc pro­blemele şi pot sesiza cu uşurinţă unele disfuncţii sau vulnerabilităţile mai grave. Deci, sunt lăsaţi acolo să-şi vadă de treabă şi utilizaţi la nevoie. Singura chestie e că o să aibă şi salariu de ziarist şi alte venituri (râde).
Înainte de ’89 aduceau banii la casierie. Unii dintre ei ajunseseră mari şefi sau directori şi aveau salarii mai mari decât soldele de ofiţer.
Nu sunt mulţi, sunt puţini, dar sunt acolo unde trebuie. Vă daţi sea­ma, în afară de munca la ziar acolo, unde trebuie să fie un foarte bun profesionist, poate printre cei mai buni, el trebuie să mai treacă şi prin alte locaţii unde să primească indicaţii, să ofere explicaţii... Despre concedii şi zile libere să nu mai spun. Îmbină frumosul cu utilul. Ajung la un moment dat să fie extrem de solicitaţi.
În loc să fim bucuroşi la ideea că putem avea şi noi astfel de oameni, adică buni ziarişti şi buni operatori de informaţii, noi ne facem griji. Eu asta nu pricep. Înţelegeţi, desigur, că media nu este singurul domeniu, "loc fierbinte", de interes pentru pro­ble­mele de securitate care se "bucură" de un asemenea tratament (râde).
Eu am publicat până în prezent 18 volume cu caracter istoric despre intelligence. Să ştiţi că noi, românii, avem talent, suntem făcuţi pentru asta. Vă spun fără să exagerez: nu suntem o naţiune de turnători sau delatori, cum ne văd unii sau vor alţii să ne picteze. Suntem o naţiune care a dat mulţi performeri în domeniul acesta. Munca de informaţii pentru Securitate este un domeniu în care mai tot timpul am fost băgaţi în seamă, câteodată şi în rol de fur­ni­cu­ţe. Dar asta e de bine.