STS, centrala telefonică a statului

Marcel Opriş, şeful Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, explică modul cum funcţionează "firul scurt" între mai-marii instituţiilor României

Jurnalul Naţional: Faceţi parte din sistemul naţional de apărare. Ce înseamnă conceptul de siguranţă naţională din perspectiva STS?
Marcel Opriş: Siguranţa na­ţională e un concept definit la în­ce­putul anilor ’90, nu s-a găsit atunci alt termen pentru el. Limbajul nostru era caduc, în momentul acesta normal ar fi să discutăm despre securitate naţională. Ştiţi că există o strategie în acest sens, care este mai cu­prin­zătoare decât siguranţa, priveşte starea globală a naţiunii şi a statului român. Din prisma securităţii naţionale e greu de spus dacă STS îşi găseşte resurse. Pentru confortul discuţiei putem considera că termenul de securitate este egal cu cel de siguranţă, deşi nu este. A fost nevoie ca statul să ştie că are în mod consistent o resursă undeva, şi această resursă se referă la suportul de comunicaţie în interiorul şi între auto­rită­ţile statului. S-a creat o grupare de specialişti condusă unitar şi care are ca misiune, scrie clar în lege, asigurarea de comunicaţii protejate pentru statul român. Cei care le utili­zea­ză, bine ar fi să fie obligaţi să le utilizeze, sunt Parlamentul, Admi­nis­traţia prezidenţială, Guvernul, instituţiile din domeniul siguranţei naţionale, ordinii publice, instituţiile de urgenţă, alte autorităţi, ministerele. Comunicaţiile speciale ar trebui să fie utilizate de toate autorităţile pu­blice centrale şi locale pentru anumi­te funcţii. Noi nu înlocuim comu­ni­ca­ţiile publice. Noi suntem centrala telefonică internă a statului român.

V-aţi confruntat concret cu atentate la securitatea domeniului pe care îl administraţi?
În lege există un paragraf care spune că întreruperea, intruziunea constituie atentate la siguranţa sta­tului. Fenomenul real cu care ne confruntăm însă este cel de distrugere a unor resurse. Asta se datorează culturii poporului român, unor fe­nomene care deocamdată nu au fost eradicate din societate. Se fură ca­bluri care sunt pe sub pământ, fire elec­trice, elemente metalice pentru echi­pamente radio instalate pe di­verşi stâlpi, unii n-au nici o problemă în a-şi cumpăra diverse echipamente radio care încep să bareze tot spectrul, chiar dacă nu au dreptul să le folosească; acestea, uneori, mai interferează cu comunicaţiile noastre.
Cu încercări de intruziune în ve­de­rea captării de informaţii nu ne-am confruntat niciodată, nu am sesizat asemenea elemente, deşi avem mijloacele necesare. Fiecare reţea de comunicaţii, fiecare sistem, are anumite elemente care îi conferă protecţie şi are anumite elemente de monitorizare care ne dau nouă alarmele dacă există asemenea încercări. Când discutăm despre diverse paliere de securitate există un complex de măsuri care trebuie luate. Spre exemplu, transmiterea aceleiaşi informaţii pe mai multe căi. Dacă încearcă cineva s-o intercepteze, va intercepta doar o porţiune dacă nu ştie tot ansamblul, şi atunci n-are ce să facă cu ea.

Operaţi cu informaţii sensibile, clasificate de cele mai multe ori. Ce relaţie aveţi cu celelalte servicii de informaţii, colaboraţi în vreun fel?
Faceţi o confuzie. Ceea ce înseamnă nivelul de clasificare a informaţiilor şi a documentelor este prevăzut de o lege la care ne raportăm toţi. Fiecare dintre noi produce informaţii cu diverse niveluri de clasificare. N-am de ce să mă raportez la ei, pentru că statutul instituţiei este unul egal în raport cu ei. Facem schimb de informaţii strict în ceea ce priveşte misiunile noastre. Activitatea noastră ca atare este protejată conform legii şi pentru acest lucru avem dreptul să producem informaţii clasificate, dar nu le raportăm lor, le folosim ca modalitate de existenţă a noastră, in­trinsecă. Noi producem un suport prin care ei, dar şi alţii, pot transmite informaţii clasificate. De exemplu, informaţiile despre structură, elemen­tele de detaliu, locurile de amplasament ale acestor mijloace de comunicaţii ale statului sunt informaţii cla­sificate, începând de la "secret de ser­viciu" şi terminând cu "strict secret". Acestea sunt informaţii pe care noi le producem, ei n-au acces la ele, fiecare îşi protejează propria informaţie.
Aţi spus public, "noi protejăm convorbirile, nu le ascultăm". Utilizând motivul unui risc pentru si­guranţa naţională, vi s-a cerut vreodată să vă depăşiţi atribuţiile?
Nu, nici nu îndrăzneşte nimeni. De când sunt eu director nu s-au întâmplat asemenea lucruri şi nici nu mi s-au cerut. S-au cerut de câteva ori anumite informaţii despre anumite convorbiri purtate între diverşi abonaţi, necunoscând legea. Au fost cerute de reprezentanţi ai legii (organe de cercetare penală ale Poliţiei sau de diverse elemente ale justiţiei), nu de serviciile de infor­ma­ţii. S-au lămurit foarte repede că nu există asemenea monitorizări (deci nu era vorba despre conţinutul convorbirilor, ci dacă abonatul cutare a vorbit cu abonatul cutare). "Ne pare rău, domnilor, nu ţinem asemenea evidenţe şi, în al doilea rând, nu văd baza legală în care o cereţi." Asta s-a întâmplat mai pe la începutul mandatului meu, n-aş putea să ştiu dacă era o practică sau nu, sau poate s-a încercat să se vadă dacă eu ştiu suficient de bine legea şi sunt destul de ferm. Cert este că de vreo trei ani încoace n-a mai greşit nimeni. Culmea, aceste cereri n-au venit din Bucureşti sau de la organe centrale, ci au venit mai de la periferie, unde lumea se vede altfel. Am constatat că nu era vorba despre o practică, ci doar iniţiative ale unor persoane care credeau că se poate. Singurele cereri de genul acesta care mai vin acum sunt pe 112, unde scrie clar în lege că se poate şi le răspund cu mare plăcere. Dacă un cetăţean face o astfel de cerere, i se verifică identitatea, iar dacă este el subiectul i se trimite inclusiv înregistrarea. La 112 se înre­gistrează tot. Dacă este vorba despre o persoană terţă, îl trimitem la justiţie, pentru că, în conformitate cu legea, nu pot cere informaţii despre convorbiri sau conţinutul acestora decât strict cei vizaţi: adică persoana care a sunat, procesatorul şi justiţia.

Aveţi dintr-o anumită perspectivă imaginea instituţiei "firelor roşii"...
Dumneavoastră, presa, aţi creat-o. O exista imaginea aceasta, dar nu e a noastră. Paradoxul este că, într-un procent covârşitor, peste orice fel de altă instituţie sau serviciu public, 112 este perceput extrem de pozitiv, în proporţie de 96%-97%. Aţi mai auzit de vreun serviciu care să fie apreciat cu aşa mare grad ca fiind util şi corect? N-o spunem noi, o spun sondajele făcute pe bani europeni de instituţii care cred că sunt obiective.

Câţi dintre angajaţii STS sunt cadre militare şi câţi sunt civili?
Civili sunt numai anumite categorii profesionale, de exemplu, îngrijitorii, care sunt undeva pe la 40, mai avem câţiva experţi, foarte puţini, şi câţiva meseriaşi în anumite domenii – de exemplu, oameni care ştiu să utilizeze cablurile prin pământ... Restul de 2.700 sunt militari. Dimensiunea personalului a tot scăzut de-a lungul timpului, e la cota de avarie.

E criză, aţi făcut restructurări?
Nu. Noi nu restructurăm oameni, restructurăm activităţi. Am făcut de-a lungul timpului  o reorganizare uşoară, însă plecările au fost naturale sau cu transfer de resurse dintr-o parte într-alta. Spre exemplu, am redus drastic numărul de persoane care se ocupă de logistică, rerepartizând sarcinile, făcându-le mai raţionale şi desfiinţând posturi inutile. Din numărul de persoane angajate pe care vi l-am spus, aproximativ 700 lucrează exclusiv pentru 112. Mai există un număr semnificativ de ordinul sutelor, toate de sex feminin, care sunt operatoare pe alte reţele de comunicaţii decât cele de 112. Sunt nişte doamne şi domnişoare, un fel de hot-line, care, atunci când cineva ridică un telefon, răspund: "Vă rog". "Am nevoie să vorbesc cu persoana X sau cu următoarele persoane." "Nici o problemă, vă fac conexiunile necesare." Vă daţi seama că la un anumit nivel al funcţiilor statului nu stă lumea să consulte o carte de telefon sau să vadă dacă răspunde persoa­na respectivă sau nu. La fiecare ope­ratoare există o panoplie de mij­loace de comunicaţii prin care acea persoană poate fi găsită. Şi operatoarea încearcă într-o anumită ordine care e impusă de o reglementare in­ternă: mai întâi îl cauţi pe ăla, pe urmă pe ăla... Aici func­ţio­nea­ză şi un anu­me fel de ierar­hie, cine pe cine cheamă, în ce ordine, dacă i se răspunde direct sau in­vers... Ce ar însemna ca toţi funcţionarii statului să-l sune pe preşedintele României şi el să răspundă la fiecare telefon?! Restul angajaţilor sunt tehnicieni, îndeosebi ingineri care se ocupă cu proiectarea, dezvoltarea, mente­nan­ţa, protecţia resurselor şi reţelelor de comunicaţii.

Angajaţi ai fostei Securităţi aveţi?
Ce înseamnă "ai fostei Secu­ri­tăţi"? Cea care a făcut poliţie politică sau vă referiţi la angajaţi ai fostului Minister de Interne şi eventual ai DSS-ului de dinainte de ’89?

Şi, şi. Din ambele categorii.
Mai sunt câţiva, foarte puţini, care au lucrat într-una dintre unităţile fostului Minister de Interne, probabil că nu-s mai mulţi de 10. Ultimii au plecat în luna mai. În ce priveşte cealaltă categorie, nu există nimeni în STS care să fi făcut poliţie politică.

Doamna Elena Udrea avea un telefon dat de STS...
STS-ul a comunicat că, într-a­devăr, cât timp a fost consilier pre­­zi­den­­ţial, avea un telefon mobil, conform statutului instituţiei şi serviciilor pe care le prestează. Când a plecat telefonul i-a fost retras.

Câţi demnitari beneficiază de telefoane de la STS?
Câţi scrie în lege şi în regle­men­tări. Nu mulţi, cei esenţiali. Cei care au dreptul să aibă acest suport şi pe care trebuie să-i găsim toată ziua. Şi nu vorbesc în interes propriu de pe telefoanele astea, vorbesc într-o anumită conjunctură cu alţi demnitari.
Continuarea în numărul viitor