x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

VERDE ÎN FAŢĂ / Ion Cristoiu: "Puteam să fiu un Conte de Monte Cristo de Găgeşti"

0
Autor: Marius Tucă 26 Noi 2008 - 00:00
VERDE ÎN FAŢĂ / Ion Cristoiu:


Reticent faţă de orice ar putea semăna a slăbiciune umană, mai ales faţă de dra­goste, Ion Cristoiu şi-a petrecut viaţa mai mult în bibliotecă, citind sau scriind, decât acasă. Nu are încredere în femeile de după 1989, iar fericirea nu a existat pentru el niciodată. Dacă nu polemizează cu cineva, nu poate să scrie. Dar dacă se ceartă cu cineva, e ca un foc de paie: se împacă repede, nu poate să ţină ranchiună. Îi critică aspru pe preşedinţi, se fereşte ca de dracu’ de bucuria oamenilor, despre care spune că poate fi devastatoare, şi este de părere că tinerei generaţii îi lipsesc modelele mari, valoroase.



Revelioanele nu-l interesează decât ca un spectacol ridicol uman. Nu admiră frumuseţea naturii, ci se gândeşte să stoarcă doar o proză din ea, iar concediul şi-l face tot în interes de serviciu. Cu atâta muncă ajunge să le bată la ochi până şi re­cep­ţi­o­ne­rilor care îl găzduiesc să scrie în holurile hotelurilor.

  • Marius Tucă: V-a sunat mama când aţi împlinit 60 de ani?
Ion Cristoiu: Am fost la Găgeşti şi mi-a urat. Ar fi fost culmea să mă sune tocmai maică-mea.

  • Şi v-a spus "La Mulţi Ani!"? Cum vedeţi asta, pentru că, totuşi, e o relaţie specială. Câţi ani are mama dumneavoastră?
83.

  • Mama să vină şi să-i spună fiului ei "La Mulţi Ani!", ea având 83 de ani!...
Mi s-a părut că a intrat şi ea în clişeele vieţii noastre. Nu mă aşteptam de la ea! Relaţia mea cu părinţii a fost o relaţie foarte interesantă. Când văd acum că, la despărţire, te pupă părinţii... Eram în ultimul an de facultate când, plecând înapoi că începeau cursurile, ai mei m-au pupat. Şi mă gândeam ce dracu’ i-a apucat! În familiile ţărăneşti nu există nici măcar cuvântul dra­goste. Este un cuvânt fundamental după părerea mea, care tre­bu­ie dat tuturor tinerilor: "Se înţeleg"... Eu n-am auzit toată viaţa mea sau toată copilăria mea, în Găgeşti, cuvintele "se iubesc". Se spunea numai că "se înţeleg". Pentru că iubirea este o chestiune tre­că­toare, nu ştiu, dar "se-nţeleg" este mult mai profund, pentru că o relaţie presupune mai întâi să te înţelegi. Din toate punctele de vedere. Nu există sentimentalism. Eu când văd pă­rinţi moderni îngrijorându-se că nu mănâncă copilul... Păi, la mi­ne era fericire dacă nu mâncam, pentru că făceam economie. Ai mei se îngrijorau dacă mâncam, pentru că dacă mâncam, consumam.

  • I-aţi spus vreodată fiicei dumneavoastră că o iubiţi?
Nu, Doamne fereşte! Cred că s-ar întreba ce m-a apucat!

  • Ea v-a sunat de ziua dumneavoastră?
Nu. Dar nu e nici o problemă.

  • Şi nu v-a durut lucrul ăsta?
Nu.

  • Câţi ani are?
35 de ani. Câtă vreme nu mă sună, înseamnă că n-are proble­me, că e fericită. Când o fi nefericită, mă sună ea. Sunt liniştit din punctul ăsta de vedere, uite că nu m-a sunat, şi?...

  • Ce a însemnat pierderea tatălui dumneavoastră?
Asta chiar m-a afectat. Nu ştiu de ce... Îmi pare rău că tatăl meu nu a apucat şi democraţia.

  • În ce an a murit?
Înainte de ’89. A murit la 70 de ani. Ramura bărbătească a trăit puţin, ceilalţi au murit mai tineri. Eu moştenesc ramura mamei.

  • Cum aţi trecut prin asta? A fost dureros?
Momentul cel mai greu e vestea.

  • Unde eraţi atunci?
La Bucureşti. Era într-o iarnă. Am fost tare, dar, până la urmă, am izbucnit şi eu în plâns, poate că era atmosfera aceea... Dar... sunt lucruri la care prefer să nu mă gândesc, pentru că dacă te gândeşti prea mult, înnebuneşti.

  • Timpul o să vă aşeze la un moment dat într-un raft al istoriei. Care ar fi raftul acela unde aţi vrea să vă ştiţi aşezat?
Nu ştiu dacă o să fiu pe vreun raft. Poate că o să fiu undeva, în spatele rafturilor.

  • Unde aţi vrea să fiţi?
Nu ştiu. Aş vrea să trec drept un mare scriitor. Dar mă întreb dacă o să mă bucure cu ceva chestia asta. N-am de unde să ştiu, posteritatea e o loterie. Oricum, ca gazetar nu rămâi, pot să pun garanţie. Şi deseori posteritatea depinde foarte mult de posteritatea imediată. Vă dau un exemplu: Eugen Barbu, un mare scriitor. Dar posteritatea imediată, duşmanii lui care au supravieţuit, continuă să îl minimalizeze. Probabil că mai trebuie să treacă vreo sută de ani. Ştiu eu...

  • Îi vedeţi pe cei tineri pe stradă, vă întâlniţi cu ei, le observaţi manifestările?
Închipuiţi-vă că se uită un bătrân la ei, care deja este mizantrop!

  • Cum vedeţi generaţiile astea, care fac 18-19 ani, care merg la vot?
O să spun un clişeu dacă spun că nu-i înţeleg. În primul rând, nu sunt genul meu, pentru că eu am muncit ca prostu’ toată viaţa. Mai purtam şi eu plete, aveam momente de teribilism... La ora actuală, mi se pare că tânăra generaţie nu are modele mari. Aşa mi-a zis şi Buzura, că noi nu mai prezentăm interes. M-am gândit – şi voi aţi mai putea să scoateţi –, o broşură dintr-asta, cum era pe vremuri, despre oamenii mari, cum au ajuns ei mari, pentru că modelele pe care le dăm noi tinerei generaţii de astăzi sunt modele mici, foarte mici...

  • Starleta, fătuca, politicianul...
Mai ales el, care apare la televizor. Nu văd de ce trebuie să se mai ostenească. Este o prostie din punctul ăsta de vedere, că avem un învăţământ prost, pentru că profesorii n-au bani. Învăţământul e prost pentru că elevul nu vrea să înveţe şi nu mai vrea să înveţe, pentru că învăţătura nu mai e pentru el un mijloc de a ajunge bine în viaţă. Dimpotrivă, chiar îi strică.

  • Care ar fi diferenţa între un ceas de lectură şi unul de televiziune?
Unul de televiziune trece repede, pentru că, uneori, nu trebuie să faci mare efort şi să te consumi. Un ceas de lectură, nu ştiu... Eu sunt un cititor vicios, la mine lectura e viciu, a fost dintotdeauna, de la 5 ani, când am învăţat să citesc. Sufăr acum pentru că trebuie să am un interes. Nu mai pot citi dacă nu am un interes. E groaznic. Când am o carte, când citesc, îmi pun întrebarea ce poate să iasă din ea: un eseu, un alt articol?
Eu citesc dimineaţa, ca să-mi intru în mână, câteva pagini, fie din Bulgakov, fie din Petru Dimitriu, din stilişti în general. Deja eu sunt un om schilodit sufleteşte, nu pot să mă mai bucur.

  • Nu mai este lectura o plăcere?
Nu numai asta, la mine totul se subordonează...

  • Şi se transformă, lectura trebuie să se transforme în ceva.
Da. Cu un confrate, Cristian Tudor Popescu, am avut un dialog foarte interesant şi i-am spus că eu am întotdeauna celebrul car­neţel la mine şi, cum văd ceva, cum observ ceva, îmi notez. La ora actuală, orice fapt de viaţă, la mine, nu e trăit în sine, pentru că, la un moment dat, mă întreb ce pot să scot eu din asta.

  • E deformare profesională?
Da, dar e o prostie, pentru că nu mai trăieşti.

  • Aţi recunoscut şi mai devreme că nu mai trăiţi! V-aţi dat şi definiţia aceea cu satelitul din jurul Pământului...
Da, aşa e. Şi e ciudat, pentru că, de pildă, atunci când e primăvară îmi zic: interesant, din asta se poate face o proză! Deci, nu mai trăieşti primăvara...

  • Vi s-a întâmplat, cu caietul de însemnări, în care consemnaţi o idee...
Nu, numai proză. Sunt un om serios. Am un carneţel care are şi pix. Văd, găsesc subiecte. După asta, trec pe un alt carneţel, care e mai pe larg... şi după asta – că la nivel de carneţele sunt cu trei ani în urmă – iau carneţelele şi pagina aia de zi este proză. O dau apoi la bătut şi e proză. Vi se întâmplă întotdeauna să transformaţi ideile, subiectele în proză sau mai sunt unele pe care le rataţi? Nu, tot ce e trecut acolo în carneţel, pentru că de-acolo pornesc...

  • Aveţi un carneţel cu ideea primară şi un alt carneţel în care ideea e scrisă mai pe larg?
Da, dar şi carneţelul ăla e pe zile.

  • Şi cel de-al treilea este?...
Caietul! La carneţele sunt cu trei ani în urmă, trebuie să recuperez zilele, iar la scris, cu o săptămână înainte. Deja am ajuns cu scrisul pe 23 noiembrie (n.r.: interviul fusese realizat înaintea acestei date), sunt liniştit, pot să-mi trăiesc viaţa!

  • Vă daţi seama, veţi ajunge la 70 de ani şi există riscul să fiţi cu scrisul pe undeva la 100 de ani!
Da, uite că nu m-am gândit la asta. Deja scriu în avans.

  • Şi pe crucea dumneavoastră va scrie "Ion Cristoiu a trăit între anii 1948 şi 2000... cutare – să zicem că trăiţi 90 de ani – şi a scris între 1948 şi 2050"...
Dar sunt liniştit că mi-am îndeplinit menirea. E foarte interesant. Când eram mic, mă luau la muncă, evident că nu mă lăsau acasă. Ai mei considerau că cititul e o prostie, o pierdere de timp. Nu ştiau că din citit pot să scot bani acum.

  • Apropo de citit, ce zicea mama dumneavoastră?
Oh!... Acum nu mai zice, că acum eu sunt şefu’, sunt un "pater familias". Înainte mă luau la prăşit şi pe mine mă enerva săpatul ăsta, să-i zic aşa, pentru că trebuia să dai toată ziua cu sapa. Şi-atunci, le-am spus următorul lucru: daţi-mi o postaţă...

  • Ce e aia?
O bucată de pământ s-o sap şi după aia mă lăsaţi în pace! Tră­geam s-o termin repede şi după aia mă duceam şi citeam. Mă enerva că ei dădeau cu sapa toată ziua.

  • Aveaţi ideea de a programa totul?
Da, pentru că sunt un om dezordonat şi lipsit de voinţă.

  • În copilărie, vă doreaţi într-un fel să creşteţi ca să fiţi şi şef?
Nu, voiam doar să citesc.

  • Aţi fi putut fi dezordonat!
Nu, n-aţi înţeles, să ne lămurim! Eu mă duc la bibliotecă sau când mă duc, de obicei, într-un loc, simt nevoia să mă ordonez. Mă duc mecanic, adică îmi propun aşa: mâine trebuie să ajung la 10:00 la bibliotecă. Am ajuns la 10:00 la bibliotecă, ce dracu’ să fac? Trebuie să citesc, că de-asta m-am dus acolo. Nu mă duc ca să citesc, ci mă duc ca să fiu la program. De exemplu, când mă duc în concediu, că eu mai şi muncesc în concediu, filmez şi-mi notez peste zi ce mă interesează pentru cartea de reportaje. Şi atunci, de regulă, îmi aleg locul unde voi scrie seara, de la ora cutare, la ora cutare.

  • Cum, v-alegeţi locul?!
Locul unde să mă duc, după aceea, mecanic. Nu locul în casă sau în cameră, că n-am cum. Şi, de obicei, mă aşez în lobby. Primul gând când ajung la hotel este unde voi lucra. Şi văd, dacă este bar, am ajuns şi la situaţii dintr-astea, la Londra îmi amintesc, unde aveam un loc la bar, într-o nişă.

  • Se uitau ăia...
Da, îşi făceau cruce, că toţi de-acolo chefuiau, beau, iar eu scriam. Eu, fiind un om de bun-simţ, ceream şi câte un suc la în­ce­put, pentru că ră­mă­se­sem cu mentalitatea aia comunistă, că vine ospătarul şi mă ri­di­că de la masă dacă nu consum... După asta, s-au obişnuit cu mine.

  • Ştiu că vă petreceţi revelioanele pe străzi, în străinătate. Anul acesta unde veţi petrece Revelionul?
Merg în Corsica.

  • Am o prietenă căsătorită cu un corsican. De ce vă place să faceţi revelioanele pe stradă?
Pentru că Revelionul pe stradă este culmea tembelismului uman. Mă întreb de ce oamenii se îmbată şi răcnesc pentru faptul că trece timpul.

  • Şi-atunci, de ce îl faceţi tocmai acolo?
Acolo e momentul de satiră. Şi am în cartea pe care n-o s-o public niciodată, volumul III din "Românul rupt în fund", era chestia asta, mare nenorocire, a revelioanelor. Adică, pe unde am fost la Revelion, să te ferească Dumnezeu de bucuria oamenilor! Sunt în stare să te omoare, să te strivească şi n-am înţeles de ce îşi pun fesuri, nasuri roşii... E o prostie fără margini, mai ales când se face 12:00 noaptea!

  • Şi de ce călătoriţi? Pentru că, aşa cum v-aţi descris dumnea­voastră şi v-aţi făcut un autoportret, după părerea mea, genial, n-aţi descris caracteristica asta a călătoritului.
Călătoresc tot în scopuri de lucru! Ca dovadă, nu mă duc niciodată în acelaşi loc. Acum, mă duc în Corsica, pentru că n-am vă­zut Corsica. Iau camera cu mine şi filmez – n-am înţeles nicioda­tă de ce filmez, iarăşi e o prostie! –, îmi notez, peste zi, într-un car­neţel şi seara îmi fac un program – uneori este foarte hazliu, pentru că, fiind în lobby, unde m-apucă douăsprezece şi ju­mă­tate-unu noaptea, cei de la recepţie încep să intre la bănuieli. Oamenii vin din oraş, veseli, se sărută şi dau cu ochii de unu’ care scrie! Am o amintire despre asta, e interesantă, ca o comedie. Eram în Irlanda şi, tot aşa, eram în lobby. Vă imaginaţi că toa­­tă lumea de-acolo petrecea! Mă aşezasem la masă şi era una în faţa mea, care cred că se despărţea de bărbatu-su la telefon, pen­tru că plângea în hohote în faţa mea... Asistam la o des­păr­ţi­re în direct şi mi-am dat seama, pe urmă, că, de fapt, o sunase pe soacră-sa. Sunt convins că, pentru trei sferturi din recepţioneri, sunt un tip sub acoperire. Un tip care stă şi scrie, se uită la uşă, pentru că un alt tic al meu, foarte interesant, este că eu nu pot să stau fără să am perspectivă. Din 1965, când am intrat la fa­cul­ta­te, am stat în ultima bancă. Şi la bibliotecă, tot în ultimul loc am stat, ca să am perspectivă. Încă o chestie, în bibliotecă mi-am pe­trecut mai mult timp decât acasă. Probabil că şi asta a in­fluenţat creaţia mea, pentru că acasă n-am terasă. N-am spaţiu larg.

  • Veniţi la noi şi vă facem o terasă! Şi, acolo, în barul ăla, tot cu faţa înspre uşă stăteaţi, ca să aveţi perspectivă?
Ştiţi când scriu cel mai bine? Când în jur e gălăgie.

  • Şi eu scriu cel mai bine în momentele de criză.
E criza aia care te face să te concentrezi, aşa e!

  • E criza în care luciditatea devine atât de ascuţită, direct proporţională cu zgomotul din jur şi cu tensiunea de-acolo şi e contracronometru!
Mai e o parşivenie a mea. În momentul când stau şi scriu şi ăia petrec, mă văd foarte important. Zic, uite, eu scriu, muncesc şi ăştia petrec!...

  • Vă place să faceţi o figură aparte, de fapt. Vă mai spun o caracteristică pe care am observat-o, pentru că vă ştiu foarte bine: îmi imaginez un bulevard... când toată lumea merge într-o direcţie, parcă vă văd tăind lumea în două, venind din direcţia opusă.
Este ca un tic, este principalul meu tic. Aşa se explică de ce sunt aşa de critic cu preşedinţii. Automat, preşedinţii, la noi, sunt lăudaţi.

  • Ne-a rămas de la Ceauşescu!
E ca un mecanism, în momentul în care toată lumea spune ceva, primul meu gând este contrar. Îmi vine ideea contrară. Sunt un om sucit.

  • Sunteţi prototipul sublim al lui "Gică contra"!
Da, eu sunt polemic! Semăn foarte mult cu Camil Petrescu. Eu nu pot să scriu dacă nu polemizez. Şi-n editoriale, dacă aţi observat, eu încep întotdeauna polemizând cu cineva. Şi nu am încredere în femeile de după 1989.

  • De ce?
Nu ştiu de ce.

  • Mi se pare incredibil. Cum adică, nu aveţi încredere în femeile de după ’89?
Pentru că nu le ştiu "dosarul".

  • Când spuneţi asta, aveţi şi altceva în minte, dar nu vreţi să o spuneţi până la capăt. După ’89 s-au pervertit sau cum?
Nu, s-au amestecat. Femeile dinainte de ’89 aveau un trecut foarte simplu şi limpede.

  • Şi după ’89, trecutul lor a devenit mult mai complicat?
Complicat. Unele dintre aceste trecuturi ascund mizerii.
Atunci, trecutul unui om nu putea să ascundă nici o mare mi­zerie, pentru că altfel nu supravieţuia.

  • Deci, nu aveţi încredere în femeile de după ’89?
Acum, poţi să întâlneşti pe cineva care este o doamnă mi­nistru şi poate că, în urmă cu 15 ani, era...

  • Damă de companie?
Da, n-ai de unde să ştii. Poţi să ai mari surprize. Înainte de ’89 nu puteai să ai surprize în legătură cu oamenii din jur.

  • Mai aveţi timp să vă certaţi? Dar să vă împăcaţi?
Cu cine să mă cert?

  • Cu lumea, cu oamenii, în general.
Mie-mi trece repede.

  • Era o mare problemă, aceea că nu mă mai cert cu nimeni, pentru că nu mai am timp să mă împac.
A, nu, dacă mă cert cu cineva, mă împac repede, nu pot să ţin ranchiună. De pildă, Contele de Monte Cristo mi se pare o idioţenie absolută. Am înţeles, a stat acolo în hruba aia, da’ să ieşi după asta, să fii tânăr, să fii frumos, să ai o asemenea avere şi să te gândeşti să te răzbuni, să te întâlneşti cu fosta iubită
de-acum 20 de ani, e o prostie.

  • Mă întorc la mizantropul din dumneavoastră, nu ar trebui, plecând de la Contele de Monte Cristo, având tot ceea ce vă trebuie, căpătând şi mai multă înţelepciune, cunoscând mai bine lumea, fiind mai tolerant se întâmplă să nu fii totuşi atât de mizantrop?
Stai să-ţi explic! Puteam să fiu Contele de Monte Cristo de Găgeşti! Când eram copil, un tip mi-a luat vaca la Obor – eram cu vaca – şi mi-am zis că atunci când voi fi mare, să vezi ce-o să-i fac! Cum ar fi acum, să mă duc la el şi să-i zic, auzi, mata eşti ăla, ia să te pârăsc eu... Ar fi ca-n Contele de Monte Cristo.

  • Aici e vorba de principii, de nedreptate...
E fals! Uiţi! E o prostie, acum te mai întorci la ce-a fost în urmă cu cinşpe ani. Să-ţi spun ceva. Eu nu m-am dus niciodată la aniversările şcolii ca să-i văd pe foştii colegi sau pe fostele colege. Bănuiesc că unele sunt balcâze, altele sunt mame...

  • Balcâze? Să nu le stricaţi imaginea pe care au avut-o atunci?
Da, mă mai sună câte unul ca să-mi spună că am fost colegi de liceu şi mă întreabă dacă îmi amintesc ce făceam. Îi spun că nu-mi amintesc nimic, pentru că ce făceam eu în liceu? Nu făceam nimic.

  • Există o secundă pe care aţi simţit-o din toţi rărunchii, de graţie, de inspiraţie, de tensiune, nebunie, de viaţă şi de moarte... Aţi simţit aşa ceva vreodată?
Nu, e o întrebare prea complicată.

  • Tensiunea, secunda cea mai importantă pe care aţi simţit-o vreodată?
Poate că a fost atunci când am zis că mor şi n-am murit.

  • E un răspuns, pentru că sunt puţini cei care ştiu că, la un moment dat, aţi trecut prin faţa unui diagnostic care putea să însemne sfârşitul, moartea.
Am avut şi momente dintr-acestea, în care eram mai mic şi era apa mare şi îmi propuneam s-o trec... Îţi spun eu ce întrebare să-mi pui: dacă am fost vreodată fericit. Domnule Tucă, nimic nu e mai imbecil pe lumea asta decât fericirea!

  • De-asta nici nu v-am pus întrebarea, pentru că ştiam răspunsul.
De unde ştiai?

  • Pentru că vă cunosc!
E interesant că mă cunoşti!

  • În tot interviul ăsta, întrebarea asta nu v-aş fi pus-o. Aproape că ştiam răspunsul cuvânt cu cuvânt.
De ce, ce e aia fericire, cum să fii fericit?

  • Trebuia s-o formulez altfel ca să-mi răspundeţi la întrebarea asta. L-am întrebat pe Ion Ţiriac dacă a plâns vreodată. Dacă bogaţii plâng. Şi mi-a răspuns – aproape că m-am blocat – că ultima dată a plâns când avea 15 ani. Domnul Ţiriac se apropie de 70 de ani. Vă pun o altă întrebare şi asta chiar că e ultima: Când aţi fost fericit ultima dată, domnule Cristoiu?
Păi, n-am fost fericit niciodată!...
Citeşte mai multe despre:   interviu,   ştiu,   n-am,   lumea,   monte cristo,   văd,   prostie

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Tendinţa momentului: specialiştii vor să rămână în ţară

Tendinţa momentului: specialiştii vor să rămână în ţară
Criza generală de forţă de muncă şi mai ales de specialişti în diverse domenii afectează economia României, dar situaţia pare că se îmbunătăţeşte, în ultima perioadă. O analiză a pieţei forţei de mun...

Tușești? Nu te repezi la antibiotice

Tușești? Nu te repezi la antibiotice
Românii au găsit, chiar în lumea satului, vorbe sugestive despre necazurile pulmonare, iar zicerea cea mai frecventă este „aprindere la plămâni”. Totuşi, despre problemele la plămâni umblă şi tot felul de...

Compania lui Dan Barna - de la liderul USR, la fiica unui vânzător de armament

Compania lui Dan Barna - de la liderul USR, la fiica unui vânzător de armament
Galerie Foto Liderul USR, Dan Barna, proaspăt desemnat, la congresul de sâmbătă, drept candidat al partidului pentru alegerile prezidențiale din luna noiembrie, a deținut, până în vara anului 2016, jumătate din acțiunile...

Secția de Procurori de la CSM – stat în stat. Scut pe față, pentru patru personaje anchetate de SIIJ

Secția de Procurori de la CSM – stat în stat. Scut pe față, pentru patru personaje anchetate de SIIJ
Război total între Secția de Procurori de la CSM, pe de o parte, conducerea Consiliului, Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și chiar procurorul general interimar al României, pe de altă parte...

Ioana Lee, despre Ikigai și secretele ei japoneze

Ioana Lee, despre Ikigai și secretele ei japoneze
Galerie Foto După ce a trăit o perioadă în Japonia, Ioana Lee revine cu o nouă carte pentru fanii ei. De data aceasta, Ioana ne dezvăluie cele "19 secrete japoneze pentru o viaţă mai bună". Este o carte din care învăţăm...

GRECO: Judecătorii și procurorii nu trebuie investigați și nu trebuie să plătească pentru erorile judiciare

GRECO: Judecătorii și procurorii nu trebuie investigați și nu trebuie să plătească pentru erorile judiciare
Grupul Statelor împotriva Corupției (GRECO) a dat, ieri, publicității, cele două rapoarte care au legătură cu evoluțiile sistemului judiciar din România. Ambele documente vorbesc despre “implementarea...

Primăria lui Boc „premiază” cu un milion o firmă pentru care a fost călcată de Curtea de Conturi

Primăria lui Boc „premiază” cu un milion o firmă pentru care a fost călcată de Curtea de Conturi
Galerie Foto O companie din Ploiești, care se ocupă cu activități de deratizare, dezinsecție și dezinfecție, impicată, în urmă cu patru ani într-un dosar de corupție, a fost arvunită, din nou, anul acesta de către...

Cum intenționează ÎCCJ să întârzie rejudecarea cauzelor în care s-au pronunțat pe fond completurile ilegale

Cum intenționează ÎCCJ să întârzie rejudecarea cauzelor în care s-au pronunțat pe fond completurile ilegale
Înalta Curte de Casație și Justiție știa că încălcarea prevederilor legale cu privire la constituirea, pe fond, a completurilor de judecată care să se pronunțe în dosarele de coruție va fi sancționată...

Decizie CCR: De 16 ani, Înalta Curte judecă ilegal dosarele de corupție

Decizie CCR: De 16 ani, Înalta Curte judecă ilegal dosarele de corupție
Curtea Constituţională a României a stabilit, ieri, după numeroase amânări, că există un conflict juridic între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe tema completurilor specializate în...

Avocatul lui Alin Tișe, administrator special la firma Elenei Udrea

Avocatul lui Alin Tișe, administrator special la firma Elenei Udrea
Galerie Foto Celebra companie Băi Boghiș SRL, unde, în vremurile “bune” ale regimului condus de Traian Băsescu și de PDL, Elena Udrea își fonda propria stațiune balneară, este administrată, special, începând cu acest...

Ela Crăciun ne învaţă cum să avem 9 luni fără griji

Ela Crăciun ne învaţă cum să avem 9 luni fără griji
Ela Crăciun, jurnalist Antenei 3 și cel mai cunoscut blogger de parenting din România, şi-a lansat recent prima sa carte, intitulată “9 luni fără griji” -101 întrebări despre sarcină, cu răspunsuri de la...

60 de milioane pentru „zilierii” Teatrului Național “I.L. Caragiale”

60 de milioane pentru „zilierii” Teatrului Național “I.L. Caragiale”
Scandalul legat de situația celor 54 de angajați salarizați din bugetul Teatrului Național “I.L. Caragiale”, condus de Ion Caramitru, și care, astăzi, face obiectului unei anchete a Corpului de Control al...

Helicobacter pylori, bacteria care se simte bine în acid

Helicobacter pylori, bacteria care se simte bine în acid
A fost o vreme în care multe neplăceri resimţite în sistemul digestiv erau  diagnosticate ca gastrite. Când a apărut investigarea prin endoscopie, s-a constatat că, de fapt, era un exces de diagnostic de...

Presiuni incredibile ale procurorilor din CSM asupra SIIJ, în două dosare penale

Presiuni incredibile ale procurorilor din CSM asupra SIIJ, în două dosare penale
În mai puțin de două săptămâni, de la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii s-au exercitat presiuni directe asupra Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție în legătură cu două dosare

10 ani de luptă cu sistemul, din cauza unui comunicat de presă. România, bună de plată

10 ani de luptă cu sistemul, din cauza unui comunicat de presă. România, bună de plată
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a dat publicității motivarea hotărârii prin care statul român a fost obligat la plata de despăgubiri, constând în daune morale și materiale, către fostul prim-procu...
Serviciul de email marketing furnizat de