x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

VERDE-N FAŢĂ / Horaţiu Mălăele: Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viaţa

0
Autor: Marius Tucă 18 Noi 2008 - 00:00
VERDE-N FAŢĂ / Horaţiu Mălăele: Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viaţa


Când nu ştia ce meserie să-şi aleagă, n-a fost nevoie să dea cu banul între Arte Plastice şi Teatru, pentru că semnul "divin" i-a venit tocmai de la "Bulandra". Chiştocul azvârlit întâmplător, pe fereastră, de maestrul Liviu Ciulei i-a nimerit exact în cap lui Horaţiu Mălăele, care l-a păstrat ca pe un talisman, ţinându-l în buzunar, în timpul examenului la Teatru.



  • Marius Tucă: Cum priveşti televiziunea? Joci într-un serial de televiziune, când şi când mai mergi pe la o emisiune...
Horaţiu Mălăele: Păi, joc, pentru că o privesc destul de suspect. Nu am un mare drag. Mă uit la foarte puţine filme, dar nu­mai dacă sunt controlate, adică, dacă le-a văzut cineva şi îmi sunt recomandate şi nu mă uit mai la nici o emisiune televizată. Dansez în acest serial pentru că e o echipă tânără şi deşteapă, iar compoziţia actoricească este extrem de veselă. E un scenariu plau­zibil, pe care putem să-l facem şi mai bun şi e o recreaţie, o joacă, şi-mi face plăcere. Altfel nu m-aş fi băgat.

  • Meseria asta, de actor, te alege sau mai degrabă e aleasă?
De obicei, răspunsul este: meseria m-a ales pe mine, deşi nu prea văd cum. L-am dat şi eu în multe interviuri. Până la urmă, tu alegi, dar... Eu cred în destin, cred că destinul ne-a adunat pe noi doi în faţa acestui interviu... Eu cred că am dat la Teatru şi pentru că m-am împiedicat de Teatrul "Bulandra", mergând pe străzi şi zicându-mi că poate văd şi eu un spectacol, aşa, să văd ce înseamnă un spectacol în Bucureşti. Şi-atunci am văzut marile noastre spectacole memorabile, cu actorii noştri în perioada lor fastă, mai vie ca niciodată, pe Toma Caragiu, pe profesorul meu, Octavian Cotescu, pe Gina Patrichi, pe George Constantin şi pe mulţi alţii. Văzându-i, am fost atât de marcat şi atât de emoţionat, încât...

  • Înainte de a da la Teatru? Unde i-ai văzut?
Înainte de a da la Teatru. Eram la pregătire aici, în Bucureşti, pentru Arte Plastice, iar în recreaţiile mele de după şedinţele de desen, în timpii morţi, m-am gândit să trec şi pe la teatru.
Şi... am trecut pe la teatru, apoi a trecut şi treatrul pe la mine.

  • Cred că eşti unul dintre puţinii actori care au umplut timpii morţi cu atât de multă viaţă. Deci, ai ales-o?
Am ales-o. Sau m-a ales. O să povestesc ceva poate în primă audiţie. Hotărât să dau la Teatru, am trecut cu mare emoţie pe lângă zidurile Teatrului "Bulandra" şi, la un moment dat, corifeii teatrului erau adunaţi într-o cabină – Toma Caragiu, atât cât am putut eu să disting, o actriţă, Octavian Cotescu şi, la geam, de fapt, cel care deschisese geamul era Liviu Ciulei. El deschisese geamul ca să arunce o ţigară. A mai tras un fum, a aruncat ţigara, care mi-a picat direct în cap. A căzut la rigolă, eu am luat-o, am stins-o, am pus-o într-un şerveţel şi am ţinut-o până am terminat examenul, pe care credeam că nu-l luasem.

  • Ştiu povestea asta. E atât de frumoasă... E ca şi cum atunci te-ar fi atins un înger. Chiştocul ăla era, până la urmă, aripa unui înger.
Eu sunt un mare admirator al acestui om, care într-un fel a revoluţionat atunci când trebuia mişcarea teatrală şi, o dată cu el şi puţin după el, a avut o perioadă absolut fenomenală. După aceea, lucrurile au mai căzut, dar şi talentul, şi teatrul sunt lucruri discontinue.

  • Eu, personal, te-am văzut pentru prima dată în "Ciocolată cu alune".
Cred că a fost unul dintre primele mele filme.

  • Lucrul care m-a atras cel mai mult a fost că erai altfel decât toţi ceilalţi. Erai o figură uşor plictisită, dar în acelaşi timp foarte interesantă. Parcă jucai propriul tău scenariu, fără să ai vreo legătură cu ceea ce se petrecea acolo. Nu păreai străin în rolul ăla, dar mai degrabă jucai propriul tău rol decât rolul care ţi se dăduse.
Se poate. Era şi o metodă de a funcţiona într-un spaţiu unde a face ca ei, ca toţi de-acolo, era o concurenţă foarte mare. M-am gândit că făcând altfel s-ar putea să devii mai interesant, să ocupi un alt culoar, să creezi un alt spaţiu.

  • Erai tu în rolul ăla? Cât de tu erai în rolul ăla?
Nu, nu prea eram eu. Nu ştiu dacă eram eu. Adică, există o imbecilitate programată a celor care te distribuie prin filme sau prin piese, acolo unde faci un rol bun, el vrea să aibă apoi garanţia spectacolului sau a filmului bun pe care îl va face şi zice: "Ia să-l iau p-ăsta, că dacă a fost bun acolo, poate va fi bun şi la mine"... Şi rămâi pe acelaşi calapod. De aici şi maniera şi manierismul... Poate că nu eram chiar eu.

  • Sau nu te mai recunoşti? De exemplu, zilele astea l-am văzut pe Mircea Dinescu într-un film de televiziune, la 17 ani, spunând o poezie. Am vorbit cu el şi l-am întrebat ce părere are despre asta, adică dacă l-a speriat. Mi-a spus: "Măi, într-un fel m-a speriat, dar m-a şi bucurat, pentru că ăla de-acolo nu sunt eu. Sau, în orice caz, nu mai sunt eu ăla". La anumite vârste – asta au spus-o alţii – eşti cu totul altcineva.
Da. Despre asta am vorbit şi noi la un moment dat, dacă-ţi mai aduci aminte, că nu mă regăsesc, de foarte multe ori sau poate de cele mai multe ori, în modul ăsta de a vorbi. Există un tipic pe care încerci să-l copiezi şi să te supui lui şi de obicei ăla te şi înghite. În momentul când îţi găseşti confortul şi liniştea, în momentul când te regăseşti, atunci emisia este mult mai bună.

  • Am mai vorbit despre asta şi era vorba despre exprimarea ta pu­blică, pentru că la un moment dat foloseşti un limbaj comun ca să te aperi. E ca o carapace, în care ţi-e bine şi nu vrei să rişti foarte mult şi nu vrei să ai de-a face cu un dialog care să te descopere. Tu te descoperi foarte greu...
Şi da, şi nu. Încerc să mă descopăr şi mai uşor, dar nu am o elocinţă exersată, nu am o retorică bună, pentru că nu m-a preocupat asta. Şi pe urmă sunt alţii care o fac atât de bine şi atât de visceral şi de simplu...

  • Mie mi se pare că o fac mai degrabă teatral ăştia de care zici tu, decât tu.
Da, unii da, dar alţii, ba. Dacă ar fi să-l dau ca exemplu pe Andrei Pleşu, el are o nativitate fenomenală, o uşurinţă... aproape că citeşte în momentul în care vorbeşte. E, evident, şi din nativitate, şi din exerciţiu.

  • Eu l-am descoperit de multe ori pe Horaţiu Mălăele că atunci când vrea şi când este în formă...
Am avut şi momente mai bune!

  • Şi astăzi este un moment bun. Şi va continua. Dar l-am văzut briliant şi nu fac un compliment din asta. Uneori, şi eu mă descopăr, pentru că şi eu dau interviuri, foarte rar, ce-i drept, îmi place mai mult postura asta, de a întreba, dar şi eu mă trezesc unori că patinez în nişte locuri comune şi că, la sfârşitul unui interviu, nu am apucat să fiu deloc sau aproape deloc eu. De multe ori, vina îmi aparţine, dar aparţine şi celui care pune întrebările.
Aşa e. Cauţi cuvinte care nu sunt ale tale, te uiţi în curtea vecinului şi, dacă nu e aparţinătoare, începi să te şi rătăceşti pe-acolo şi ideile se pierd...

  • Există o vârstă la care ai vrea să te întorci mereu sau există un Horaţiu Mălăele care îţi place foarte mult, care ai vrea să fii din când în când? Sau un Horaţiu Mălăele care ţi-a plăcut cel mai mult şi să te întorci la Horaţiu Mălăele ăla pentru a fi mai bun?
Nu. Nu tânjesc după o perioadă a vieţii mele uitându-mă îndărăt. Dar, dacă ar fi să îmi aleg un segment din trecut, evident, aş alege segmentul copilăriei, care a fost divin. S-ar putea ca timpul să-l mai fi împopoţonat puţin, dar a rămas totuşi în zona divinităţii, pentru că atunci, de fapt, ne-am trezit. Ce să mai spun, nu mai pot să comentez, mai ales că părinţii noştri erau trăitori atunci şi moşii noştri şi toate amintirile noastre ţin de copilărie. Aşa cum scriam în cartea mea, copilăria este cadoul pe care ni-l dă viaţa pentru ce vom avea de îndurat.

  • Acum e ca un antişoc. Ai cartea asta pe care ai scris-o şi te întorci la ea.
De ce mă-ntorc? Pentru că diferenţa între cum vorbesc şi cum scriu este atât de mare, cât un cartier cum ar fi Colentina.

  • De ce?
Pentru că scriu mult mai bine decât o fac vorbind.

  • Nu cu mult timp în urmă scria Andrei Pleşu despre toţi cei care scot cărţi după cărţi şi dacă e bine să scrii atât şi spunea un lucru sen­zaţional, pe care îl trăim şi l-am trăit fiecare dintre noi, şi anume, că scrisul, prin el însuşi, este cel care te desco­peră şi te face să scrii şi mai bine. În momentul în care scrii, începi de fapt să dezvolţi ideea de a scrie. E ceva ce-ai simţit, bănuiesc, de multe ori?...
Da, te descoperi pe tine, cum ai spus tu, eşti mult mai tu, pentru că ai şi posibilitatea selectivă, să zici că nu, e mai bine aşa. Eşti ca un pictor care ştie complementaritatea culorii şi e bine ca din prima să pună o pată de culoare. Dar nu, el o testează de şase ori, până zice aşa, tabloul ăsta e al lui, tabloul ăsta se numeşte Baba sau Van Gogh şi asta este perso­nalitatea lui. Altfel, dacă ar face-o din prima, s-ar putea să deseneze ca nea Guţă din colţ, care deschide pictură de gang. Da, evident, n-ar mai fi el.

  • Da, în momentul în care începi să scrii, ideea ta iniţială începe să se dezvolte, să capete şi mai multă esenţă. Dar în momentul în care gândeşti ideea şi n-ai scris-o, căci asta era esenţa celor scrise de Pleşu, în momentul în care gândeşti ideea, o gândeşti într-un fel, în momentul când te-ai apucat să scrii, ea se dezvoltă, se multiplică şi devine o creaţie a scrisului în sine. Dacă tot scrii, de ce nu ai scrie o dată sau de două ori pe săptămână în Jurnalul Naţional?
Aş face-o cu mare plăcere, dar duşmanul meu "nr. 1" este timpul.

  • Timpul sau timpii morţi?
Timpul. Timpii morţi? Mi-ar conveni.

  • Eu îţi fac propunerea şi rămâne ca tu să te gândeşti şi să-mi răspunzi. În primul rând, cititorilor, dacă nu mie. Ar fi o experienţă.
Să scriu o dată pe săptămână. Dacă-aş scrie o pastilă pe săptămână, da, aş avea timp.

  • Ar fi o experienţă şi pentru mine, şi pentru cititori.
Da, am s-o fac.

  • Îţi mulţumesc! Există tentaţia asta permanentă de a face comparaţie cu lucrurile de altădată. Una dintre expresiile care îmi plac mie foarte mult este "zăpezile de altădată". Ce înseamnă pentru Horaţiu Mălăele "zăpezile de altădată"?
Depinde unde înotăm. Dacă e să mă gândesc la teatru, "les neiges d'antant" înseamnă Octavian Cotescu şi Toma Caragiu, cu care am fost prieten o scurtă perioadă, dar prieteni adevăraţi şi pe care l-am văzut în spectacole fabuloase, la Bulandra... Înseamnă spectacolele acelea, de-atunci, înseamnă o forţă programată de a face ceva, de a face ceva pentru teatru. Atunci s-au născut nişte mari regizori şi nişte mari spectacole, pentru că existau nişte oameni fabuloşi.

  • Ai învăţat ceva din asta? Te-a motivat?
M-a motivat foarte mult. Şi sunt ceea ce sunt pentru că m-am izbit de aceşti oameni. Asta înseamnă, pentru mine, zăpezile de altădată. Dar poate că din perspectiva anului 2015, "zăpezile de altădată" să însemne şi spectacole cu manele. Asta m-ar bucura într-un fel...

  • Te-am văzut în "Revizorul". Cred că am văzut şi altă montare. Era foarte mult "tu" în revizorul jucat de tine. Amprenta ta era uriaşă, cu totul şi cu tot textul fabulos al lui Gogol.
Da, cred. E posibil.

  • În continuare, împrumuţi foarte mult din tine în roluri.
Mi se pare normal. Ideea că ai putea crea o manieră nu mă atinge sub nici o formă. Pentru că sunt mari actori, de pildă – dar nu tind spre aşa ceva, să muncesc şi să mă gândesc şi la perso­naje total diferite de ce înseamnă personalitatea şi structura mea. Unul dintre marii actori ai lumii e Chaplin. Sau Toma Caragiu, care avea o mare personalitate pe care o împrumuta personajelor lui. Era de fiecare dată el şi de fiecare dată altul.
E normal să fii aşa. Te duci la un spectacol să asculţi un mare text şi să vezi personalitatea unor mari actori. Ca să fie aşa, trebuie să-l pui pe acela să facă performanţă.

  • Spune-mi, cum a fost plecarea de-acasă, pentru că, pentru un provincial, părăsirea locului în care s-a născut, a crescut, a copilărit, s-a îndrăgostit prima dată pare să însemne un sfârşit de lume.
Şi-un început. Era un sfârşit, era o mică emigrare, o migraţie, dar şi asta a fost controlată, pentru că nu am plecat în străinătate. Ştii cum era atunci, puneai capăt unor relaţii, cum ar fi relaţiile tale familiale. Nu, eu am ţinut contactul permanent cu părinţii, cu lumea mea. Nu am plecat definitiv, am stat aşa, ombilical, legat de Târgu-Jiu, de părinţii mei şi de-asta mi-a fost bine într-un fel şi mi-a fost comod şi nu am resimţit acea plecare extrem de agresiv. Dar n-aş fi rămas, pentru nimic în lume, deşi am avut posibilitatea, în străinătate. Tocmai din această nevoie de pământul ăsta, de părinţii mei şi de prietenii mei.
Şi sunt absolut de acord cu ce spunea un rus într-o carte, că după moartea unui copil din propria-ţi familie emigrarea este cea mai dureroasă.

  • Şi eu am acelaşi sentiment, ca şi tine, ba mai mult decât atât, prima oară când am fost plecat în America, zece zile, m-am întors şi primul sentiment pe care l-am avut a fost acela să sărut pământul.
Şi mie, de câte ori reveneam în ţară, îmi venea să plâng. N-aş vrea să par patetic, dar...

  • Chiar dacă, la început, luam sentimentul ca atare şi mă bucuram într-un fel de el, după aceea am stat şi m-am întrebat ce stă la baza lui. Cred că stau familia, pământul...
Fără să exagerez, cred că stau şi duşmanii tăi. La un moment dat, ţi-e dor şi de ei. Cunosc diasporele tuturor ţărilor şi tot ce se-ntâmplă, cunosc toţi oamenii emigraţi, cât am putut eu să-i cunosc. Îi cunosc foarte bie. Am fost chiar înjurat de unii, la un moment dat, pe Internet, pentru că am spus-o şi o spun şi acum, cu riscul de a mai fi înjurat o dată, că am întâlnit foarte puţini oameni fericiţi. Îmi spuneau unii din Noua Zeelandă, mă înjurau şi-mi spuneau: "Vino, dom’le, şi la noi, că suntem fericiţi!"... Sunt absolut convins că sunt fericiţi, dar asta nu crea o fericire absolut generală a celor care pleacă din ţară.

  • Şi mai e o chestie legată de pământ şi de România – cred că ideea de a fi a noastră e legată atât de puternic de aici, de România, încât e foarte greu să mai crezi că poţi să aparţii altui loc.
Sigur, absolut sigur. Cu tot ce include asta.

  • Poate că suntem noi de modă veche...
Suntem şi aşa cum suntem mie-mi face plăcere şi mă simt foarte bine în "suntem" ăsta. Adică, şi pentru faptul că mai sunt oameni care gândesc ca mine.

  • Dar nici nu trebuie să-i condamnăm pe cei tineri. Pentru ei, a pleca în străinătate, a sta în străinătate, a călători, ba chiar a trăi în străinătate, începe să fie ceva comun. Mă gândeam la fetiţa mea, dacă într-o bună zi se hotărăşte să meargă în străinătate, să rămână şi să trăiască acolo.
Nu ştiu... Butada aia cu Ubi bene ibi patria a fost lansată până acum în sensul ironic. Se pare că acum capătă un alt contur, în mercantilitatea vremurilor noastre. Nu prea cred în ea. Eu nu-i văd pe copiii mei, pe nici unul dintre ei, bucurându-se că pleacă de-acasă, în străinătate. Ba, mai mult, facem un apartament acum, am zis să-l fac pentru mine şi pentru nevastă-mea. Stă­team în faţa copiilor cu planurile şi ziceam că aici să punem dormitorul, aici să punem nu ştiu ce... Şi-au venit şi ei lângă noi – noi, cu gândul că ei vor rămâne în apartamentul pe care îl avem acum – şi ne-au întrebat: "Şi camerele noastre unde sunt?"...

  • Frumos! Câţi ani au?
22 şi 20. Chiar 23 şi 21. Nu sunt chiar atât de mici, încât să aibă nevoie în mod special de părinţi. Mie mi-a făcut plăcere, până la limita lacrimilor, când mi-au spus asta. Şi am pus imediat două camere, după ce am împărţit sufrageria. Mi se pare cel mai emoţionant, cel mai frumos lucru să stai cu copiii.

  • Aţi avut timp să fiţi şi părinţi în toţi aceşti ani?
Da. Am fost exact cât să nu ne tulburăm prea tare, să nu ne zăpăcim prea tare. Oricum, e o relaţie foarte bună.


URMEAZĂ
Poveşti despre Bucureşti, despre viaţa de familie şi iubirile din liceu şi despre nunţile de altădată.

Citeşte mai multe despre:   să-l,   interviu,   cred,   intr-un,   dată,   atăt,   teatru,   văzut,   momentul,   strainatate,   mălăele,   inseamna,   Horatiu Malaele,   horatiu

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Fostul partener de „afaceri” al lui Dincă, prieten pe Facebook cu toată familia deputatului Ciocan

Fostul partener de „afaceri” al lui Dincă, prieten pe Facebook cu toată familia deputatului Ciocan
Galerie Foto Tragedia de la Caracal scoate la lumină legături mai mult decât interesante între presupusul asasin Gheorghe Dincă și un potent om de afaceri local, dar și posibilele legături ale acestuia din urmă cu familia un...

Corina Ozon, autoarea seriei Amanților: Nu cred în suflete pereche

Corina Ozon, autoarea seriei Amanților:  Nu cred în suflete pereche
Galerie Foto Corina Ozon a devenit faimoasă după publicarea cărţilor din seria Amanţilor. I-a cucerit pe românii din ţară şi din străinătate cu felul ei direct şi plin de umor de a povesti aventurile unui triunghi...

Tupeu. Procurorul Popescu, care a păzit poarta lui Dincă până la 6.00 dimineața, contestă în instanță suspendarea din magistratură

Tupeu. Procurorul Popescu, care a păzit poarta lui Dincă până la 6.00 dimineața, contestă în instanță suspendarea din magistratură
Cristian Ovidiu Popescu, procurorul din Caracal care s-a opus cererii polițiștilor de a intra în casa lui Gheorghe Dincă, deoarece se “alterează” probele, deține peste un hectar de teren intravilan chiar în...

Bătaie de joc a Poliției în cazul “Alexandra”. Raportări la mișto ale IPJ Olt către MAI

Bătaie de joc a Poliției în cazul “Alexandra”. Raportări la mișto ale IPJ Olt către MAI
Galerie Foto Absolut inadmisibile acțiunile pe care autoritățile implicate în căutarea Alexandrei Măceșanu le-au efectuat în ziua răpirii, dar și în ziua presupusei ucideri, precum și în ziua în care suspectul Gheorghe...

Mituri despre „stricat ochii”

Mituri despre „stricat ochii”
Românul, mare meşter în proverbe, în ziceri cu har rosteşte “mi-e dragă ca lumina ochilor”. Dar trebuie să avem grijă de ochii noştri chiar când nu avem o suferinţă la vedere. Interviu cu profesor...

Liderul trupei Metallica foloseşte pe scenă chitare pirografiate de un român

Liderul trupei Metallica foloseşte pe scenă chitare pirografiate de un român
Galerie Foto Amatorii muzicii heavy metal au şansa de a-i vedea live pe membrii trupei Metallica, într-un show de senzaţie. Cum biletele au fost epuizate în 24 de ore de la punerea în vânzare - record absolut în România -...

Ce face Guvernul Dăncilă cu imobilele primite de stat cu titlu de donație? Le plasează la SRI

Ce face Guvernul Dăncilă cu imobilele primite de stat cu titlu de donație? Le plasează la SRI
Galerie Foto Mai multe imobile intrate în proprietatea statului, deci a Guvernului, în baza încheierii unor cotracte de donație, au fost distribuite, la începutul lunii trecute, de către Guvernul Dăncilă, Serviciului Român...

Dincă nu a acționat singur. Dovezi cu privire la complici, sub nasul anchetatorilor

Dincă nu a acționat singur. Dovezi cu privire la complici, sub nasul anchetatorilor
Galerie Foto Apelurile telefonice repetate, primite atât de familia Luizei, cât și de familia Alexandrei, demonstrează că Gheorghe Dincă a avut cel puțin un complice. Este vorba despre un bărbat tânăr, cu vârsta în jurul ...

Knock-out! CCR: Interzicerea, prin Constituție, a grațierii încalcă demnitatea umană

Knock-out! CCR: Interzicerea, prin Constituție, a grațierii încalcă demnitatea umană
Galerie Foto Utilizat ca armă politică de către Klaus Iohannis, cu beneficiar electoral direct Partidul Național Liberal, referendumul consultativ din data de 26 mai 2019, organizat odată cu alegerile europarlamentare, a...

Trei piste care conduc la ipoteza că Dincă a avut complici

Trei piste care conduc la ipoteza că Dincă a avut complici
Galerie Foto Jurnaliștii Antena 3 au realizat un experiment, pentru a reconstitui incendierea unei carcase de porc, în condițiile descrise de asasinul Gheorghe Dincă, folosind un butoi similar. După trei ore de ardere, la...

“Involuție tehnologică” în 12 ani, de la cazul “Elodia” la cazul “Caracal”

“Involuție tehnologică” în 12 ani, de la cazul “Elodia” la cazul “Caracal”
În urmă cu exact 12 ani, România era țintuită în fața televizoarelor, într-unul dintre cele mai spectaculoase cazuri de dispariție, instrumentate după 1989 - cazul avocatei brașovene Elodia Marilena Ghinescu....

Fibrilaţiile în ventricule pot duce la stop cardiac

Fibrilaţiile în ventricule pot duce la stop cardiac
Galerie Foto Stopul cardiac suferit recent de antrenorul echipei Dinamo, Eugen Neagoe, chiar pe marginea gazonului, a apărut din cauza unei aritmii, a unei fibrilaţii. Norocul a fost că stopul cardiac cu pierderea conştienţei...

Mașina lui Dincă, parcată în centrul orașului. Alexandra spunea că vede o mașină gri în “curtea groazei”

Mașina lui Dincă, parcată în centrul orașului. Alexandra spunea că vede o mașină gri în “curtea groazei”
Galerie Foto Detaliu-șoc care riscă să arunce în aer ancheta privind evenimentele petrecute în ziua de 25 iulie 2019, în locuinţa presupusului asasin în serie din Caracal, Gheorghe Dincă. În discuția pe care unul dintre...

Legături suspecte ale fiicei “monstrului” din Caracal cu un afacerist italian. Conexiuni cu o posibilă rețea de proxenetism

Legături suspecte ale fiicei “monstrului” din Caracal cu un afacerist italian. Conexiuni cu o posibilă rețea de proxenetism
În timp ce anchetatorii nu au nicio probă că Alexandra și Luiza ar fi fost, într-adevăr, ucise de către Gheorghe Dincă, informații explozive apar în legătură cu activitatea fiicei acesteia. Daniela Dincă...

Violeta Ungureanu arată calea spre vindecare: La vest de răsărit

Violeta Ungureanu arată calea spre vindecare: La vest de răsărit
Violeta Ungureanu a reuşit, la vârsta de 26 de ani, să-şi publice primul roman. Este o tânără sensibilă, pentru care scrisul este unul dintre cele mai importante lucruri din viaţa de zi cu zi. Romanul său de de...
Serviciul de email marketing furnizat de