Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 90 de ani, domnul Zoltan Dudaş arată de 70 şi memoria îi funcţionează brici. ”Originea sănătoasă” şi faptul că soţia l-a înscris ”pauşal” în PCR l-au transformat din muncitor la Braşov în apropiat, cel puţin fizic, al nomenclaturii comunişte. A lucrat cu Ana Pauker, Grigore Preoteasa şi Ion Gheorghe Maurer. Îşi aduce aminte, cu precizie, situaţiile prin care a trecut şi despre cum arăta diplomaţia românească în ”comunismul timpuriu”.
● Jurnalul Naţional: Când aţi luat contact prima oară cu comunişti?
● Zoltan Dudaş: Naşa mea, Ilona Fejer, a plecat înainte de război la Bucureşti, să facă bani, ca multe unguroaice din Ardeal. Ea se recăsătorise cu un sas, şi-a luat cu ea şi fetele, Ilona şi Ecaterina, ultima fiind vitoarea nevastă a lui Grigore Preoteasa. La Bucureşti, fetele, foarte tinere, au luat contact cu UTC-ul...
● Avea opţiunea lor vreo legătură cu Ștefan Foriş, secretarul general al partidului, din acea perioadă?
● Probabil că da, erau vag rude, ca în orice sat, unde toată lumea are măcar o legătură mică cu ceilalţi. Foriş avea aici, în Tărlungeni, o fabrică de cărămidă, unde mai convertise nişte comunişti. Fetele, când s-au întors în sat, au continuat să activeze. Au pus de 1 Mai un steag roşu pe turla Bisericii Evanghelice, era vremea lui Antonescu. Tot satul ştia că ele au fost, mai puţin jandarmii. După episodul ăsta, partidul le-a trimis iar la Bucureşti, unde au fost curiere şi dactilografe la presa ilegală a PCR, la România Liberă. Aşa l-au cunoscut pe Grigore Preoteasa, care era unul dintre şefii publicaţiilor ilegale. El s-a apropiat de Cati, cred că au strâns relaţiile când au fost duşi amândoi la Târgu Jiu, îi arestaseră pe amândoi preventiv. Ilona, zisă Illus, scăpase de lagăr.
● Când l-aţi cunoscut pe Grigore Preoteasa?
● Pe la începutul lui august 1944 , Cati şi Grigore au fost eliberaţi din lagăr. Erau deja împreună. Naşa mea, Ilona-Neni a fost să-i ia de acolo cu căruţa. Nu au venit singuri, mai era cu ei un băiat tăcut. Pe băiatul acela tăcut, care doar stătea la masă şi mânca, l-am recunoscut mai târziu când am văzut pozele cu Biroul Politic, în Scânteia. Am înlemnit, era Nicolae Ceauşescu. Când m-am dus să-mi vizitez naşa, l-am cunoscut pe Grigore, era simpatic, volubil, mi se părea deştept. Mi-am dat seama că are potenţial. Totuşi habar nu aveam că o să ajungă în scurt timp însărcinat cu afaceri şi Washinghton şi apoi ministru de externe...
● Prin Preoteasa aţi ajuns să lucraţi la externe?
● Nu! Eu stăteam la Târlungeni, dar făceam naveta la Braşov, unde eram muncitor. Imediat după 1944, fără să ştiu, soţia mea m-a înscris în PCR. Mi-a spus secretarul de partid de la raion că sunt membru că a dat soţia adeziune. Când a venit Ana Pauker la externe, au fost mari epurări, a dat afară majoritatea diplomaţilor de carieră şi mare parte dintre funcţionari. Aveau nevoie de oameni şi organizaţia de partid din Braşov m-a trimis şi pe mine. Grigore a aflat de mine când se plimba cu Cati, pe Primăverii, eu eram de ceva timp în minister. Ne-am întâlnit întâmplător. Am lucrat şi cu Grigore. Era foarte sever profesional, muncea foarte mult. Era şi modest...ţin minte că pe Cati o punea să-şi ducă pe jos copiii la şcoală, mă întâlneam cu ea şi o întrebam de ce nu ia o maşină, Grigore avea dreptul la două de la minister. Mi-a răspuns că îi interzisese soţul, să nu vadă lumea că profită de regim. Sunt subiectiv, dar cred că Preoteasa a fost un comunist adevărat, convins. Toţi ăilalţi pe care i-am cunoscut, inclusiv ilegalişti, erau nişte profitori, ăsta nu. Țin minte că într-o noapte, la 12, a apărut brusc la minister. Mi-a cerut o ”lucrare”, cum se chemau mapele de corespondenţă cifrată. Eu nu credeam că mai vine cineva la ora aia, nu o terminasem de decifrat, am întârziat vreo 20 de minute. Mi-a tras un perdaf groaznic, cât eram eu de cumătru cu nevastă-sa: ”Eu când ţi-am spus să vii, apari imedit!”. M-a făcut cu ou şi cu oţet. Era sever, dar drept, nu prea avea răbdare. De asta a şi murit. Înainte de accident, la Vnukovo, a fost singurul care nu a aşteptat aterizarea, se ridicase să se îmbrace, s-a lovit la cap şi a ars în avion. Restul au scăpat, fiind pe scaune, cu centura pusă. Maurer, cu care am lucrat, era mult mai formalist decât el, mai burghez.
● E adevărat că Maurer ţinea foarte mult la etichetă?
● Aoleu, da! Țin minte că eram foarte mândru de mine că-mi luasem o motocicletă, veneam cu ea la minister, aveam şi costum de motociclist, cu haină şi pantaloni de piele. Eram şeful cifrului când Maurer era ministru, de abia ajunsesem şi m-a chemat Maurer cu o lucrare, o mapă. Nu îmi dădusem jos haina de piele. Era întrunit tot consiliul ministerului, când m-a văzut Maurer a întrerupt şedinţa şi mi-a zis: ”Tovarăşe, să nu te mai prind îmbrăcat aşa nici pe hol! În ministerul ăsta se vine la costum şi încă într-unul bun!”. Ca să mă facă să mă simt şi mai rău, a întrebat-o pe Ida Felix, şefa de cadre, dacă am bani să-mi iau costum, dacă nu îmi dă el.
● Totuşi, cum se ajungea la Ministerul de Externe imediat după război?
● Au luat vreo 40 de muncitori de la Braşov,în 1949, majoritatea de la CFR, ne-au trimis la Bucureşti, unde am rămas până la urmă 7. Eu nu aveam studii, nu avam nimic. Am făcut o şcoală de cifrori vreme de 6 luni, pe strada Zambaccian. Am dat la sfârşit un examen pe care l-am luat primul. Mi s-a spus: ”Te trimitem în cel mai frumos loc din lume, Moscova, patria comunismului!”. Am plecat cu un avion biplan vechi, eram patru persoane în el, îmi era frică să nu se rupă poadeaua avionului. Acolo, în 1950, era încă Stalin. Încerca să impună respect şi tăcere în jurul său. De 7 Noiembrie, am fost şi eu cu studenţii români de acolo în Piaţa Roşie. Lângă tribună, noi am izbucnit ca acasă, în urale, ”Stalin! Staaalin!”. Ruşii s-au uitat ciudat la noi, acolo totul era programat. Culmea e că eram fericit că l-am văzut pe Stalin. La Moscova, în perioada aia era şi fiica Anei Pauker, Tania şi fetele lui Gheorghiu Dej au fost, la studii.
● Aţi cunoscut-o bine pe Lica Gheorghiu?
● Atunci, da, o ştiam.Ceva mai târziu s-a întâmplat o chestie care m-a şocat, la externe. Murise Dej de curând. Un şofer de la externe, nu ştiu cum se descurcase, dar adusese în ţară un Mercedes frumos, vişiniu-putred. Lica a văzut maşina prin oraş şi a trimis un securist, încă mai avea aghiotant, să i-o cumpere. I-a dat bani buni. Elena Ceauşescu a văzut-o pe Lica în maşină şi a crăpat de invidie. A făcut o anchetă şi a dat afară şoferul din minister, nu atât fiindcă făcuse rost de bani de maşină ci fiindcă i-a vândut-o Licăi.
● Ce ambasadori români aţi prins la Moscova?
● Primul a fost Simion Bughici, care era evreu şi a înlocuit-o pe Ana Pauker la minister. Dej, care era şmecher, când a căzut Ana în dizgraţie a adus alt evreu, să nu se interpreteze cazul ca antisemitism. După aia a fost Mihai Dalea, Ion (Janos) Rab şi iarăşi Dalea. Am stat la Moscova aproape 6 ani. Dalea era mai cultivat, dar Rab, care era un dulgher din satul vecin cu al meu, din Purcăreni, nu prea avea habar ce trebuie să facă. El fusese înălţat fiindcă soţia sa era ilegalistă cu relaţii.
● Sar de la una la alta...Se zvonea că şi Foriş ar fi fost evreu...
● Nu, că îi cunosc familia din Tărlungeni. Era secui de aici. Familia lui era bogată aveau fabrica de cărămidă de aici, care mergea bine.
● După Moscova, aţi stat în centrală?
● O perioadă, da. Fata mea s-a adaptat mai greu cu şcoala, ştia să citească doar cu chirilice. A fost colegă cu Zoia Ceauşescu, se jucau împreună. Zoia era o fetiţă drăguţă. Am stat 5 ani aici, la cifru. Aici am avut probleme de dosar. În 1948, în tramvai, i-am bârfit pe comunişti, am glumit despre ei, cu unul din Purcăreni. Ăla a turnat imediat la Securitatea din Braşov, dar a greşit în nota informativă, a spus că eram muncitor la Metrom, când eu lucram la Galvan. Asta i-a încurcat pe securişti şi am putut să plec la post de la externe. Până la urmă au făcut legătura şi din cauza asta m-au scos de la cifru. M-au trecut pe administrativ, unde a fost mult mai bine. La cifru circulam în exteriorul ambasadelor doar câte doi, iar mai târziu i-au încadrat pe toţi cifrorii în Securitate, cu grad. Eu am scăpat de asta şi puteam măcar să ies la cumpărături fără coadă.
● Aţi circulat pe afară la administrativ?
● Da, am fost la post la mai multe ambasade, am stat şi în centrală, dădeam lefurile, mă ocupam de zugraveli, deconturi şi lucruri din astea, am stat la administrativ 33 de ani, de acolo am ieşit la pensie.
● I-aţi prins în minister pe Ralea, Stoilov şi intelectualii convertiţi la comunism? Știu că unii nomenclaturişti de vârf îşi promovau chiar rudele în diplomaţie...
● Da. Ăştia erau mai de soi, vorbeau limbi străine, stătea costumul pe ei. Restul erau, la început, cu câteva clase se descurcau greu. Emil Bodnăraş îl trimisese pe frate-său, Manole, ambasador la Phenian. Era ambasador doar ca fizic, era impozant. În rest doar secretarii făceau treabă, el doar semna. Era de treabă, totuşi...când a plecat de la post şi am făcut acolo inventarul m-a trimis acasă cu trenul, nu cu avionul, să văd tot URSS. Am trecut doar pe lângă lacul Baikal o zi şi o noapte, am văzut toată Siberia, trenul era de lux.
● Cum vă verifica Securitatea?
● Era o secţie în cadrul Departamentului Personal care se ocupa doar cu verificări, ăia erau ofiţeri. Era mare mâncătorie, toată lumea turna pe toată lumea, din invidie sau duşmănie. O dată pe an era o comisie care ne interoga. Eu am avut mare noroc că nu m-au vărsat cu cifrul, la Securitate. Am rămas civil până la 60 de ani, când m-am pensionat de la post, de la Teheran.
● Aţi prins revoluţia lui Khomeini acolo?
● He, he, he. Cinci războaie am prins. Am fost în războiul mondial şi în Est şi în Vest, cu pauză. În Vest am ajuns până la Praga. Am stat acolo până în august 1945, ne spuneau că ne trimit să luptăm în Japonia, chiar dacă războiul în Europa se terminase în mai. Am venit în marş, pe jos, de la Praga până la Ineu-Arad, două săptămâni. Am prins conflictul din Coreea într-o misiune. Coreeinii făcuseră nişte bunkere formidabile. La Damasc, în timpul Războiului de 6 zile, erau să mă omoare din greşeală sirienii, mi-au tras în parbrizul maşinii când eram la cumpărături, credeau că-s spion evreu. La Teheran, după ce a plecat şahul, era haos, trăgeau aiurea în oraş. Pe mine erau să mă linşeze nişte ”pazdarance”, femei din gărzile islamiste, fiindcă nu am dat prioritate unui autobuz de-al lor, m-au tras de păr, chiar dacă aveam număr de corp diplomatic la maşină. La Teheran era haos, îmi era frică să-mi las soţia la cumpărături, la piaţă.
