Interviurile lui Sergiu Andon cu "cei patru"

În 1990, ziaristul Sergiu Andon a realizat o premieră în presa liberă din România intrând în dialog cu "banda celor patru". Prin cele patru interviuri luate, pe rând, lui Manea Mănescu, Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi Ion Dincă, românilor le erau dezvăluite, prin surse istorice de prim rang, informaţii şi impresii despre fostul cuplu prezidenţial. Se depăşise, de asemenea, mentalitatea anilor '50 când "foştilor exploatatori" arestaţi li se luase dreptul la cuvânt.

Manea Mănescu: "Nu cunosc expresia «Cei 3 F»: foame, frică, frig"
Manea Mănescu l-a cunoscut, fiind student, pe Nicolae Ceauşescu în toamna lui 1944. Despre prima impresie lăsată de fostul conducător i-a vorbit astfel lui Sergiu Andon:

"Impresia de la început este că era un om incult, că nu citea. În mediul acela studenţesc nu a făcut aşa o impresie bună. S-a impus mai mult prin dinamism, energie, cuvinte bombastice. Cred, în primul rând, că prin constituţia sa fizică şi mentală, era tipul paranoicului, bolnav psihic, al omului voluntarist, abuziv.

Era un om rău din foarte multe puncte de vedere. În afară de soţia lui şi de neamurile lui, nu avea prieteni în jurul lui şi îi trata pe colaboratori ca fiind contrarevoluţionari, sabotori şi cu o panoplie întreagă de injurii care băgau groaza în toţi. Era veşnic omul nemulţumit de ceea ce fac alţii, veşnic satisfăcut de ceea ce face el, soţia lui."

Fostul membru CPEx şi "om de casă" al soţilor Ceauşescu îşi schimbase aşadar radical părerea despre foştii săi "idoli".

"El lua măsurile pe care le lua în diferite domenii - şi economic, şi social, şi internaţional - «spontan», adică fără o temeinică dezbatere, considerându-se atotştiutor în absolut toate problemele. (...) el era cel care în întreaga politică de stat, şi de partid, şi internaţională credea că ştie absolut totul.

După părerea mea, sunt convins că el a adus un mare rău şi în concepţia de construcţie economică şi în problemele vieţii sociale. (...) Totdeauna avea poziţii de frondă şi pe plan internaţional, european, vorbesc în primul rând. Era ceva paranoic în el în această problemă", declara Mănescu.

Insista şi să se noteze că Nicolae Ceauşescu fusese un mare intrigant, care ştia să aplice dictonul "Divide et impera". "Intrigant, dar nu numai pe tărâm intern, ci şi pe tărâm internaţional".

Aprecierea negativă se revărsa din vorbele lui Manea Mănescu şi asupra conducerii Cabinetului 2. "Influenţa ei a fost o nenorocire. (...) vă spun, a fost o mare nenorocire intrarea Elenei Ceauşescu în conducerea partidului, care, de fapt, a fost pregătită an cu an, ajungându-se în ultima vreme, adică în ultimii ani ca să-l preia sub tutelă şi din punct de vedere politic, şi din punct de vedere economic, nu mai vorbesc de ştiinţă, cultură, inclusiv în politica internaţională."

Cum îşi închipuise Manea Mănescu sfârşitul lui Nicolae Ceauşescu? Prin moarte naturală, retragere de bunăvoie, lovitură de stat, prin atentat sau prin revoltă populară? "Dintre toate acestea, trebuie să spun deschis că el nu ar fi dat puterea. Accese din acestea de mânie ale lui - sigur, destul de rare - că-şi dă demisia, astea erau provocări", i-a răspuns fostul membru CPEx ziaristului.

Întrebările puse de ziaristul Sergiu Andon scoteau la iveală faptul că Manea Mănescu nu cunoştea expresia populară "Cei 3 F": foame, frică, frig. Iar poporul român era viteaz, tenace şi creator. "Creator în toate domeniile: politic, economic, social şi ştiinţific.(...) Mare iubitor de libertate, de democraţie, inclusiv în sensul neasupririi altor popoare, tenace, tolerant şi generos." De ce-l suportase poporul pe Ceauşescu? "Poporul nostru a fost întotdeauna un popor răbdător, dar, în acelaşi timp, şi luptător".

În viziunea lui Manea Mănescu, mizeria şi măsurile coercitive asupra gândirii omului au avut o contribuţie importantă în declanşarea evenimentelor de la sfârşitul anului 1989. "Un rol mare, incitant, l-a jucat şi teroarea. (...) Avea o panoplie întreagă de moduri de represiune fizică şi încă o dată spus, spirituală, de gândire. (...) Măsurile acestea erau de ei amândoi."

Fostul membru CPEx dădea exemplul familiei colegului Bobu ca oameni preferaţi de Ceauşeşti: fără cultură, linguşitori, amatori de şeptic.
Ce fusese el? Simplu executant. Cum nu se poate mai duplicitar însă de vreme ce nutrise "faţă de ea, ură, faţă de el nu găsesc termenul mai exact, de dispreţ şi ură."

Bobu zicea că avusese cu Ceauşescu o relaţie "strict profesională"
"După părerea mea, era un om care nu exterioriza cele ce gândea (...) avea un caracter demagogic şi fanatic, spunea omul răspunzător de organizaţia PCR despre liderul ei. Ţinând seama de caracterul fanatic al acestui om, aveam convingerea că după înlăturarea lui numai o politică în măsură să fie îndreptată spre interesele generale ale oamenilor era posibilă".

La întrebarea cum vedea sfârşitul domniei lui Ceauşescu, Emil Bobu a profitat iarăşi de moment pentru blamarea fostului conducător: "După câte am văzut, era un caracter fanatic şi, în orice caz, bolnav de putere, aşa că am putut să îmi dau seama că numai o forţă socială îl va putea înlătura".

Recunoştea însă că declanşarea revoltei s-a datorat mizeriei, cultului personalităţii şi minciunii. "Vreau să vă mărturisesc că, într-o oarecare măsură, am simţit că este o anumită mişcare. Nu mi-am dat seama de amploarea şi consecinţele ei. O mişcare socială, o mişcare progresistă, care nu avea ca ţel decât revendicarea unor drepturi legitime ale oamenilor", declara acela ce fusese primul sfetnic al cuplului Ceauşescu.

Raporturile sale cu Ceauşeştii fuseseră însă "strict profesionale". "Care erau sentimentele dumneavoastră faţă de el: de veneraţie, apreciere, critice, ură, dispreţ sau de indiferenţă?", l-a întrebat ziaristul.

"Era o apreciere, ca să zic aşa, o apreciere, dar cred că greşită. Şi apoi de indiferenţă. Faţă de ea, dispreţ. (...) El avea primul cuvânt în legătură cu stadiul unor realizări şi nu mai permitea nimănui să aibă altă părere. Un exemplu tipic - raportarea producţiilor din agricultură. Personal, a făcut o serie de deplasări în judeţe, a vizitat suprafeţele cu producţiile cele mai bune, iar când se întorcea, extrapola acele producţii pe întreaga suprafaţă şi nu permitea nimănui să vină să raporteze alte producţii. (...) Mi s-a părut că, de fapt, în această problemă şi-a pierdut orice discernământ." 

Ceauşescu se amesteca în justiţie nu doar în cazurile politice cât, în mod deosebit, în cazurile de drept comun.

"Erau date indicaţii în legătură cu cum să fie sancţionaţi o serie de oameni care comiteau acte de infracţiune dar nu de sabotaj economic, însă indicaţiile ridicau enorm gravitatea unor fapte. Îmi amintesc un exemplu de la o staţiune de cercetări, unde s-a dat foc la o anumită suprafaţă de porumb. Era din judeţul Giurgiu. Iniţial s-a indicat să fie trimis în judecată şi condamnat la moarte cel care dăduse foc, dar porumbul era recoltat. Superficial, bineînţeles, mai rămăsese ceva producţie, dar era vorba de vreo patru hectare. Sigur, o abatere era, dar total disproporţionată în raport cu măsura indicată. Bineînţeles, până la urmă nu s-a acţionat."

Potrivit mărturiei lui Bobu, în acest caz, Ceauşescu a fost "aprins" de Dincă. Că nevasta sa, Maria Bobu, fusese ministrul acelei justiţii strâmbe, nici un cuvânt!

Interviul se încheia cu o "impresie" asupra Bucureştiului din ianuarie 1990: "Am avut ocazia să traversez oraşul, sub escortă bineînţeles, dar într-o maşină prin geamul căreia am putut privi afară. M-a impresionat ce am văzut în Piaţa Universităţii şi pe bulevardul ăsta al nostru, cum îi zice... la ASE... da, în Piaţa Romană am văzut cruci, coroane ale oamenilor care s-au jertfit. Mai erau şi lumânări... şi m-am gândit că dezastrul este extrem de mare şi pe mine asta m-a... Din acest punct de vedere, spun drept, nu puteam să-mi imaginez că, după un asemenea avertisment dat acolo..."

Tudor Postelnicu - "marionetă" în mâinile "trădătorului"
Discuţia cu fostul ministru de Interne, Tudor Postelnicu, a durat cinci ore şi s-a materializat într-un interviu publicat în trei părţi în Adevărul.
Postelnicu a mers pe calea minuţios regizată a căinţei. Din când în când, îşi puncta declaraţiile cu refrenul că el fusese doar "o marionetă" în mâinile "trădătorului".

"Eu n-am nici o pregătire, eu sunt vai de capul meu. Nu mi-o luaţi ca o disculpare, că nici n-am început discuţia" ­ aceasta e introducerea. Şi iarăşi: "Eu de la început vreau să vă spun că incriminez modul în care am putut să accept ordinele date de criminalul trădător Ceauşescu." 

Altfel decât "trădător şi trădătoare", "tiran şi tirană, că nu era deosebire între unul şi altul" nu i-a numit pe Ceauşeşti. "Când intrai în viteza unuia şi te lua şi cealaltă, îţi trebuiau trei zile să-ţi revii. Asta nu este disculpare", a precizat fidelul de altădată.

În extinsele divagări de la subiectele discuţiei, a menţionat şi reacţiile celorlalţi din CPEx în momentul anunţării "demisiei" lui Ceauşescu din 17 decembrie 1989.

"În acel moment s-a ridicat ca un om puţin zis necontrolat, ca un lacheu, domnul Emil Bobu, care înainte nu spusese nimic, şi a zis: Tovarăşe secretar general! Să-şi retragă propunerile toţi cei care au luat cuvântul. Nu se poate să lucrăm fără dumneavoastră în fruntea partidului şi statului. Bobu fusese primul care l-a întors de la uşă. Apoi s-au repezit Nicolae Constantin şi Constantin Dăscălescu. Cei care luaseră atitudinea care o luase la început (sic!). S-a dezis atât el cât şi Manea Mănescu (...) Dar ştiţi cum se striga? Vă rog să mă credeţi, nu am mari cunoştinţe de cultură generală, dar sunt un om de practică, aşa cum îi spune într-un proverb românesc... Turnu Babel (sic!)"

N-a scăpat nimeni din colimatorul lui Postelnicu, omul de încredere al Elenei Ceauşescu, pus de ea să-i supravegheze copiii şi să-i raporteze zilnic asupra lor:

"Era foarte ranchiunoasă. În plus, voia să-şi vadă copiii cât mai sus, cât mai super de bine aranjaţi. Însă pot spune, aproape fără nici o excepţie, erau nişte copii nereuşiţi, cu nişte apucături... nişte copii care şi ereditar aveau nişte lucruri de altă natură. Şi dacă se începe cu Zoia, până să viu eu la Bucureşti, în aprilie '78, povestea Pleşiţă de nişte orgii, făcea nişte escapade şi dispărea cu săptă-lunile.(...) Zoia cu apucăturile ei, o femeie uşuratică, beţivă, nu vă mai spun ce alte apucături, cum v-am spus, nereuşiţi, chiar dacă au terminat o facultate. Cum or fi terminat-o..."

Din declaraţiile lui Postelnicu, primul pe lista demnitarilor preferaţi de Elena Ceauşescu fuseseră Emil Bobu, Ioan Ursu şi Silviu Curticeanu. Iar în coada listei, însuşi vorbitorul ("folosit prioritar pentru a cunoaşte anumite aspecte ale copiilor").

Robul lui Dumnezeu, Dincă, zis "Teleagă"
Timpul petrecut în arest îl schimbase pe Ion Dincă. "Dincă «Teleagă» era realmente căzut în misticism şi nu-l juca, era cel mai dărâmat moral de ruptura care se produsese ­ îşi aminteşte Sergiu Andon după 20 de ani acea întâlnire. Era căzut în misticism, şi nu aş spune că un misticism de regretare a lui Ceauşescu, ci un misticism de om la sfârşit de viaţă care îşi dă seama pe ce fel de cale trebuia să meargă".

Interviul publicat în Adevărul este mai scurt decât celelalte, dar se remarcă prin coerenţa discursului. La unison cu ceilalţi, Dincă acuza cuplul Ceauşescu şi fosta "Epocă de Aur". "Fără nici o rezervă, menţionez că, şi atunci (când l-a cunoscut pe Nicolae Ceauşescu, în iunie 1951 - n.n.) şi pe parcurs, l-am considerat cu o inteligenţă inferioară. Un om inteligent nu se zbate să ajungă numai cu patru clase în loja Academiei, cum s-au impus ei. Nici nu îşi etalează cu orice prilej titluri răsunătoare. Nici un savant din miile pe care i-a avut şi-i are lumea nu a însoţit numele său de titluri. (...) Trebuia spus că (ea) e savant de talie internaţională, pentru că nimeni din lume nu reuşise această performanţă ca din clasa a patra să sară direct în loja Academiei. Un om cu inteligenţă superioară nu manifestă, de regulă, în locul exigenţei, bădărănia, nu e avid după concentrarea puterii, nu încurajează cultul personalităţii. Nu a fost o «epocă de aur», ci o epocă de ruşine a istoriei."