Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Copiii din Piscul Reghiului nu au văzut niciodată vreun desen animat. In casa lor nu au pomenit televizoare sau frigidere. Doar lumănări plăpănde la care işi strică vederea in timp ce-şi fac temele. Ca să nu li se strice carnea, oamenii o vără in apa făntănilor. Şi-ar da şi boii de la căruţă, numai să poată avea in case lumină de la bec. Cei 21 de localnici trăiesc in beznă. Fără ziare, doar cu un radio pe baterii, care ii anunţă că lumea şi vremurile se schimbă mereu. Numai ei rămăn la fel de oropsiţiâ¦
Unii trăiesc de 70, 80 de ani in acel cătun de munte umbrit de pădure şi băntuit noaptea de mistreţi. Şi in casele lor nu au apucat să vadă lumina de la bec. Şi-ar da ei boii de la căruţă sau banii strănşi de-o viaţă, numai să poată avea un frigider in casă sau un televizor pentru nepoţi. In satul Piscul Reghiului, oamenii trăiesc in beznă, cu lumănarea pălpăind la cap. Fără ziare, doar cu un radio mic, pe baterii, care ii anunţă că lumea şi vremurile se schimbă mereu. Numai ei rămăn la fel...
Ploaia rece şi deasă i se scurge din creştetul capului imbrobodit cu o năframă neagră. Cizmele de cauciuc i se afundă in nămolul gros şi lipicios ca o maia nedospită. Lui tanti Maria parcă nici nu-i pasă. Işi continuă drumul anevoios şi lung, printre hărtoape şi pietriş alunecos, aşa cum s-a obişnuit de-o viaţă: cu desagile in spinare, legate intre ele cu o sfoară. Fără să se vaite de greutatea lor, fără să-şi ridice privirea din pămănt. Incovoiată de kilogramele purtate in cărcă, să tot fie zece, femeia cu ochii duşi in fundul capului pare din depărtare o pată neagră pe spinarea unei cărărui şerpuitoare. Dau s-o sprijin, cănd văd că picioarele i se impleticesc sub povara nămolului. Dar tanti Maria nici gănd să se arate neputincioasă. A trecut ea prin multe. Dar cel mai greu i-a fost cănd i-a murit un copil. Atunci a oftat liniştită pentru prima dată că in casa sa lumina nu se intrezăreşte de la vreun bec, mulţumită că bezna pune stăpănire pe cămăruţele sale mici şi joase, pe chipul său inlăcrimat, pe durerea pe care nu voia să o arate celorlalte zece suflete de care trebuia să se ingrijească. "Aprindeam o lumănare şi mă rugam la Domnul. Numaâ El ştie de ce mi-o luat copilul. Căt am mai plăns... Dar nu voiam să ştie nimeni. Se intămpla să stau cu ochii in tavan şi toată noaptea, fără să vreau să mai văd lumina...", işi aminteşte femeia de 77 de ani şi, printre ridurile adănci din jurul ochilor, lacrimile incep să-şi facă loc.
CU MĂNCAREA STRICATĂ. Acum, nu ştie ce vorbe bune să-şi mai aleagă cănd vorbeşte cu primarul, doar-doar "o alunga bezna in care stăm aci, in satuâ nostru. Am rămas singură. Copiii mi s-or dus prin alte părţi, cine mai ştie de mine... Cănd vine intunericul, am inceput să văd arătări pe pereţi. Mai aprind io căte o lumănare, dar repede se topeşte şi treâ să mai fac şi economie". In cătunul Piscul Reghiului, situat la vreo şapte kilometri de centrul comunei Reghiu, noaptea se furişează in casele celor 21 de locuitori ai săi mai devreme decăt pentru restul lumii. Răsfirate pe coama dealului, o casă ici, cealaltă colo, ascunse printre copaci, habar n-ai avea că in pădurea aceea căteva suflete se chinuiesc pe intuneric. Doar iarna, coşurile caselor ce torc caiere de fum şi lupii care urlă pe la colţuri te atenţionează că zona-i locuită.
"Ce frumos era in trecut", suspină nea Niculae. Este om la 79 de ani, dar in casa sa, cu pridvor de lemn şi muşcate pe margine, n-a pomenit să aibă lumină, in afară de "cea dată de la Dumnezeu". Tare rău ii pare şi ciudă ii e cănd seara il apucă dorul să citească vreo rugăciune sau vreun petec de ziar luat din vale, de la vreo cunoştinţă mai instărită. "Mult aş vrea să pot să apăs pe buton şi să se facă lumină", se jeluieşte bărbatul şi-şi priveşte cu duioşie cele două nepoate. Au vărsta de grădiniţă, dar nu ştiu nici un personaj din desene animate şi nici prea multe poveşti nu au auzit. Televizor nu au... Şi de-ar avea, tot degeaba. In casă nu există prize, nici fire electrice, nici aparatură. Doar lumănări şi o candelă. Din cănd in cănd, la sărbătoare poate, atunci cănd pe masă apare şi vreo halcă de carne de porc afumată - ca să reziste căldurii, părinţii ce mai aprind lampa. "Gazul e foarte scump pentru noi şi nici nu prea găsim", intră in vorbă nora bătrănului, Culiţa. Are 30 de ani, dar munca grea şi traiul plin de griji i-au imbătrănit cu mult chipul. Doar cărlionţii ieşiţi de sub basmaua colorată ce-i mai intineresc privirea. In rest, cojocul ponosit din spate, ciorapii ridicaţi pănă sus, inspre genunchi, in care a indesat pantalonii de trening, măinile aspre şi bătute de vănt, toate spun povestea unui om greu incercat, care de la 18 ani, de cănd s-a dat după bărbat, tot la lumina lumănării trăieşte, fără să fi văzut vreodată un film la televizor sau vreo emisiune. Noroc cu aparatul mic de radio, vechi şi el, dar care "aduce ştiri, dacă ii punem baterii". Marele of al femeii este lipsa unui frigider. Numai ea ştie cum se chinuieşte in fiecare zi să facă măncare, de teamă că, dacă o lasă pe ziua următoare, o găseşte stricată. "Cănd avem mai multă carne, să zicem, sau cine ştie ce, mergem la vale, in centru, şi rugăm vreo rudă sau vreo cunoştinţă să ne-o ţină şi nouă la frigider. Şi, cănd avem nevoie, luăm cu ţărăita. De cele mai multe ori insă, afumăm totul la lojniţă", spune femeia şi surăde trist. "Tata-moşul", cum ii spun nepoatele lui nea Niculae, stă cu ochii ţintă la primarul comunei, care ne-a fost ghid printre hărtoape şi drumeaguri, aşteptănd parcă verdictul: va fi sau nu lumină şi in casele lor?
ŞI-AR DA BOII PE LUMINĂ. Edilul reghienilor, Hagiu Cristea, ridică din umeri. Distanţa foarte mare dintre case şi instalarea stălpilor de inaltă tensiune sunt obstacole grele şi costisitoare pentru cei de la Electrica. "Am inţeles că electrificarea satului ar costa 12-13 miliarde de lei. O sumă uriaşă, pe care nu o poţi amortiza nici intr-o sută de ani", spune primarul, după care adaugă: "Din â92 pănă in â96 m-am chinuit să aduc lumina la cele 110 familii din comună care nu aveau curent electric. Numai eu ştiu căte hărţoage am făcut şi căt de greu a fost să reuşesc. Casele insă erau apropiate. Aici, la Piscul Reghiului, sunt răsfirate. E foarte greu. Iar racordarea fiecăreia poate să depăşească şi 25 de milioane de lei. De unde să aibă atăţia bani, cănd majoritatea sunt in vărstă şi au pensii de nimic?". Nea Niculae ascultă cu atenţie. De emoţie că primarul in sfărşit i-a călcat pragul, stă in picioare. Drept şi subţirel, cu haina neagră, cea de oaspeţi, trasă repede pe el, abia dacă mai ştie cum să se poarte. Făstăcit şi cu nodul in găt, zice repede, ca să se elibereze: "Eu mi-aş vinde boii de la căruţă, curent să aduceţi aici, că noi nu zicem nu şi tot băgăm lumina. Pentru nepoatele mele...".
ŞAPTE KILOMETRI CU MĂNCAREA IN SPATE. In camera cu pereţii burduşiţi de ploaie sunt două paturi, un cuier cu hainele copiilor morman, unele peste altele, şi o icoană. Pe jos, umezeala se simte din covor. Maricica, fetiţa de 6 ani, işi ascunde ruşinată picioarele murdare de după trupul mamei. "Să avem un frigider. S-ar bucura şi mămica. Nu s-ar mai strica măncarea", spune fetiţa cu păr blond şi incălcit, ascunzăndu-şi faţa in podea. Deşi găndul său ascuns, după cum ne dezvăluie "Tata-moşul", este să aibă televizor. Cocoţaţi in vărful muntelui, abia dacă reuşesc o dată pe săptămănă să coboare in vale şi să dea ochii cu "vecinii" lor. Şi atunci, işi iau paporniţele in spate şi tot drumul, să tot fie două ore de mers pe jos, dacă-i vremea bună, işi repetă ce au de cumpărat, ca nu cumva să uite. "Se-ntămplă căteodată să nu avem nici măcar o hărtie sau un creion in casă. Cine se mai intoarce din drum dacă uităm ceva? Ca să urci panta asta cu kilogramele in spate, şase-şapte kilometri, e tare greu chiar şi pentru un om zdravăn, darămite pentru nişte pricăjiţi ca noi", spune nea Niculae. După care răde cu poftă: "D-apoi, noi nu prea avem cu ce să cumpărăm şi coborăm rar. Io nu am pensie, fata nu are salarâ, fi-miu ce mai munceşte cu ziua şi noroc cu alocaţiile fetelor...".
SINGURĂTATE IN INTUNERIC. In comună, tinerii nu prea au stare să rămănă. Din ce in ce mai mult, işi văd rostul prin oraşele mari, unde banii se căştigă şi altfel decăt tăind lemne sau avănd grijă de animale. Puţini sunt cei care nu se incumetă să plece, ne spune primarul, şi aceia, doar dacă au apucat să-şi facă vreun magazin, vreo potcovărie sau vreun atelier de prelucrare a lemnului. In zadar au căutat nea Anghel şi cu soaţa sa, tanti Mariana, doi oameni cu mintea la cap şi suflet milos care să aibă grijă de ei in schimbul agoniselii celor mai bine de 80 de ani pe care ii are fiecare. In căsuţa lor albă, cocoţată pe povărnişte, cei doi nu ştiu ce să-şi mai spună ca să astupe tăcerea şi singurătatea in care trăiesc. Am găsit-o pe femeie intinsă in pat. Nu-şi mai poate mişca picioarele. "Io o ajut căt pot. Stă pe pat şi aşa, incet-incet, face măncare, mai spală un vas, dar găndiţi-vă căt de greu ne este. Pe mine mă dor toate, mistreţii dau cu rătul prin gospodărie şi noi tare neputincioşi suntem. Cu ce să ne apărăm cănd d-abia ne ţinem pe picioare? Poate mai vorbiţi dumneavoastră cu domnâ primar să ne găsească şi nouă nişte ajutoare", se roagă nea Anghel asemenea unui copil şi nu uită să adauge: "Avem casă cu cinci camere, pămănt, o vacă, doi miei şi nişte păsări. Dar nici un copil. Pe toate i le dăm, numai să nu mai fim singuri".
"PARCĂ AM FI IN SIBERIA". Ceasul mare, galben, de pe perete arată ora 15:30. Ploaia măruntă şi săcăitoare pare a nu se mai termina niciodată. Cerul este intunecat, iar in casa lui nea Anghel e deja seară. Pe masa curată, două căni, un chibrit şi o lampă. Ar vrea ei să aprindă fitilul, dar gazul s-a terminat de mult. Aşa că, de-ndată ce intunericul se coboară, cei doi bătrăni vorbesc cu Dumnezeu. "Ne rugăm să trecem cu bine noaptea, că dacă ni s-o intămpla ceva, cine ştie cănd ne-or găsi. Aici putrezim, fără ca nimeni să nu ne afle..." Pe la Piscul Reghiului, ziarele nu sosesc niciodată. Medicul nici atăt. Doar preotul, din cănd in cănd, la vreo sărbătoare mai mare, atunci cănd localnicii primesc şi sfănta impărtăşanie. Oamenii din munte nu ştiu ce se mai intămplă in lume. Grija lor sunt măncarea de pe plita de-afară sau de pe pirostrii şi teama ca nu cumva animalele sălbatice să dea iar iama in gospodăriile lor. Arareori dacă mănăncă păine. Prea scumpă pentru cele căteva sute de mii pe care le capătă o dată cu venirea pensiei. "Facem mămăligă, mai o fasole, cartofi şi dacă dă Dumnezeu, un pic de carne...", enumeră ce pune de obicei pe masă nea Niculae, insoţitorul nostru pănă la casa lui nea Anghel. "E greu, taică, parcă am fi in Siberia", spune omul, şi ochii nurorii sale se umezesc. Numai ea ştie căt chin indură şi ce dureri de picioare şi de şale are de la urcat şi coborăt dealurile, de la cărat apă de la făntăna din vale. Singura legătură cu modernitatea pe care o au este telefonul mobil cumpărat de soţul său, dar pe care in majoritatea timpului il ţin inchis, de teamă ca nu cumva să se termine bateria, că "unde să o băgăm in priză? Dacă avem vreo urgenţă, cu ce anunţăm in vale?", spune femeia şi ne arată aparatul preţios pus la loc de cinste, lăngă cana cu lumănări.
CU CARNEA IN FĂNTĂNĂ. In Valea Boului, cum este cunoscut satul Piscul Reghiului, oamenii trăiesc aşa cum au deprins de la strămoşii săi. Nu zic "nu" schimbării, dar nici forţă nu mai au ca să lupte cu destinul lor. Pe colţ, cum urci o pantă, sub coroana merilor acrişori, se iveşte casa lui Costică. Are 40 de ani şi tinereţea i-a trecut pe intuneric. Fără să asculte muzică său să se bucure de un meci de fotbal, fără să facă vreun lucru, atăt de simplu pentru cei fericiţi cu curent electric in casă, ca să nu se chinuiască. Bărbatul cu ochi verzi e inalt şi ferchezuit pentru munca cu coasa pe care o făcea atunci cănd l-am intălnit. Cu pălărie neagră pe cap şi cămaşă albă. Numai el ştie cum reuşeşte să-şi calce lucrurile. Focul de sub pirostrie şi metalul greu al maşinii de călcat ce-l mai salvează. In rest, se luptă cu boala şi cu greutăţile. "Carnea o mai punem la rece in făntănă şi de obicei măncăm ce avem prin curte. Ce nu se strică", povesteşte omul şi nu se lasă pănă nu-şi varsă tot oful. A plecat el in Italia ca să facă o brumă de bani şi tot păduche s-a intors, incăt găndul că ar putea să-şi găsească o fată bună i-a dispărut din minte, aşa cum nici dorinţa că vreodată va avea lumină nu crede că se va indeplini. "Cine să stea aici cu mine, pe intuneric, fără radio, fără televizor sau frigider?", spune Costică şi arată către incăperea mică, dărăpănată, cu podeaua neacoperită şi patul din două scănduri. Un singur obiect de preţ are şi pe acela il ţine acoperit cu un şervet curat: radioul. El il anunţă ora cănd trebuie să-şi ia medicamentele, el i-a dat şi vestea tristă că "Patriarhul a murit". Stă oleacă pe gănduri. Căt să respire. Musai treâ să plece la coasă. O zi de lucru i se plăteşte cu 300.000 de lei, bani din care poate mănca şi o săptămănă, dacă nu mai mult, căci zice el: "Şi un pachet de ţigări dacă iau, il ţin căteva zile, că deh, sunt atătea de cumpărat. Cele mai importante: bateriile pentru aparat şi lumănările. Mi se intămplă căteodată să mi se urască de atăta intuneric şi atunci ies afară. Cănd cerul e instelat, simt că văd şi io lumina noaptea".
Am plecat din satul aşezat la aproape 1.000 de metri altitudine cănd seara se aşternea peste casele lor mici şi reci. Ponosite şi intunecoase. Rănd pe rănd lumănările aveau să se aprindă pe masa din mijlocul camerei in care se adună toţi ai casei. De dincolo de pereţii odăii, nici chip să se zărească vreo luminiţă. Satul este in beznă. Aşa a fost şi, zic locuitorii lui, "aşa va fi şi de-aci incolo...".
Aproape imposibil
Piscul Reghiului, acum 100 de ani, dacă nu mai bine, a fost de fapt centrul comunei Reghiu. Cu timpul insă, oamenii au inceput să-şi facă mai in vale casele, ocolind crestele munţilor. Din sute de localnici căţi erau, in scriptele primăriei figurează acum 32 de locuitori ai satului. In realitate, doar 21 au rămas, restul plecănd care incotro. "Din oamenii care stau in sat, nu ştiu dacă cinci ar avea banii necesari pentru a se racorda la curent electric. Ca să trag firul de la poartă pănă in casă m-a costat 15 milioane de lei, darămite aici, cănd distanţele dintre case pot fi şi de kilometri", spune primarul Hogea Cristea, recunoscănd că şansele ca aceşti oameni să aibă vreodată curent in casele lor sunt foarte mici. Pănă una, alta, "hărtiile sunt făcute, decizia aparţine celor de la Electrica", concluzionează edilul comunei.- Citiţi măine povestea oamenilor din Iloviţa, care-şi pun in lămpi motorină cu sare şi dorm cu frica hoţilor in săn.
