Ion Iliescu, ales preşedinte al CPUN

La 13 februarie 1990 s-a ţinut şedinţa de lucru privind alegerea "organelor de conducere" ale Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Cu această ocazie s-a decis formarea unui Birou Executiv, care avea în componenţă 21 de membrii: un preşedinte, 5 vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membrii. Ion Iliescu a fost ales preşedinte, Ion Caramitru, Cazimir Ionescu, Karoly Kiraly, Radu Câmpeanu şi Ion Mânzatu vicepreşedinţi, iar Dan Marţian secretar.

Despre ce făcuseră noii lideri ai României în ultimii cinci ai regimului comunist se ştiau puţine lucruri în 1990, ca şi acum! La unison susţin că au fost propulsaţi în fruntea statului datorită "condiţiilor specifice" ale Revoluţiei, sau că noii lideri s-au "născut în focul Revoluţiei", după formula făcută "clasică" de Ion Iliescu. Ulterior, unii şi-au "revizuit şi adăugit" biografiile, după cerinţele vremurilor noi. Unele "aspecte" au fost trecute sub tăcere, altele scoase în faţă. De pildă, alura de disident, opozant, contestatar al lui Ceauşescu nu putea lipsi din CV-ul noilor elite, la fel cum imediat după 23 august 1944 dădea bine o "carieră" de "ilegalist" comunist.


Ion Iliescu - carismă şi predestinare
De la primul discurs public, Ion Iliescu a provocat telespectatorilor o pătimaşă dragoste la prima vedere.  L-au votat ca preşedinte al României 85,07% din cei care s-au prezentat la urne în alegerile din 20 mai 1990. Cum şi de ce?


Biografia lui Ion Iliescu este a unui activist de partid dintr-o a doua generaţie. Mai greu decât toate calităţile ce i le-ar fi putut detecta cadriştii, a atârnat în balanţă "originea socială": părinţi ilegalişti.


ORIGINE MAI MULT DECÂT SĂNĂTOASĂ
Tatăl, Alexandru Iliescu, absolvent al şcolii de arte şi meserii din Olteniţa, aderase în 1931 la  programul stângii comuniste cu sincer entuziasm. Şomer fiind, a făcut parte dintre delegaţii celui de-al V-lea Congres al  Partidului Comunist din România (PCdR) care s-a ţinut în URSS. A şi rămas după acel congres în "ţara sovietelor" câţiva ani. Când a revenit acasă, şi-a găsit soţia măritată cu altul. Mama adoptivă a viitorului lider FSN, Marioara Iliescu, era şi ea comunistă ilegalistă - membră a sectorului Apărare din PCdR.
Închis în 1939, exclus din partid în chiar vremea când era în detenţie, certat la cuţite cu Gheorghiu-Dej, Alexandru Iliescu n-a apucat să se bucure de zorii "vieţii noi". A încetat din viaţă, din cauza unui infarct, în august 1945.     


ACTIVISTUL "DE BINE"
Ion Iliescu n-a fost niciodată un dizident. A debutat în militantismul stângii politice încă de pe băncile liceului. Din datele care-l predestinau din tinereţe carierei de nomenklaturist reţinem: membru al UTC din august 1944 (avea 14 ani); voluntar în brigada de muncă "Vasile Roaită" în Albania, pe şantierul naţional al căilor ferate (1947), membru al CC al UTM (din 1949), student la Moscova (1950-1954) şi lider al studenţilor români în URSS.

Până a fi preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (1979-1984) nu a avut tangenţe cu profesia de inginer în specialitatea gospodărirea apelor şi ecologie. Fusese într-una înalt activist de partid: lider al tineretului şi diriguitor cu sectoarele propagandei de partid. Trimis de Ceauşescu "să înveţe practica din teren" la Timişoara şi Iaşi, a adăugat capitalului de prestigiu acumulat "la vârf" şi unul de simpatie. Spre deosebire de ceilalţi gravi şi încuiaţi demnitari de partid, Ion Iliescu îşi făcea totdeauna programul de audienţe şi vizite printre  oamenii muncii cu zâmbetul de buze. Economia românească îşi trăia, aparent, "vârsta de aur", iar demnitarul local răspundea direct solicitărilor de apartamente sau butelii. Se întreţinea bucuros cu artişti şi scriitori şi frecventa instituţiile de cultură şi artă.


DE CE L-A "MARGINALIZAT" CEAUŞESCU?
În partidul condus de Ceauşescu nu a existat opoziţie. Singurul gest deschis de frondă l-a făcut Constantin Pârvulescu, de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR (1979). Încă membru al CPEx atunci şi al Consiliului de Stat, Ion Iliescu ­ ca oricare dintre ceilalţi activişti cu funcţii de răspundere ­ nu i s-a asociat.   
Despre Ion Iliescu mersese vestea însă că este "marginalizat" de Ceauşescu. Din mărturiile celorlalţi foşti lideri comunişti şi declaraţiile lui Ion Iliescu, putem doar deduce motivele întreruperii ascensiunii sale politice.

Menţionăm în primul rand că, potrivit cutumelor de partid, "marginalizarea" nu putea fi vreodată imputată forurilor superioare. A fi "la dispoziţia partidului" şi a-ţi face datoria oriunde eşti trimis de "organul superior" erau axiome ale activiştilor comunişti. Iar "principiul rotaţiei cadrelor" practicat de Ceauşescu permitea, fără drept de apel, orice rocadă în partid.

Ce-l deranjase pe Ceauşescu la Iliescu, care contase, până în 1971, a fi un "protejat" de-al său? În termenii vremii, i s-ar fi putut reproşa "stilul de muncă". Ceea ce de altfel a şi făcut Ceauşescu, criticându-l în şedinţa de după vizita, din 1971, în ţările asiatice pentru calitatea materialelor întocmite. Căci "a fi popular", cu excepţia liderului suprem în partid, era pe-atunci un "păcat".

Reformele lui Gorbaciov au făcut să se vorbească şi mai mult de Ion Iliescu. "Activistul luminat" cu altă pregătire decât şcolile de partid, susţinerea pe care se bănuia a o avea de la liderul Kremlinului în calitate de fost coleg de studenţie moscovită şi charisma incontestabilă au alimentat zvonurile că tocmai directorul Editurii Tehnice este succesorul lui Ceauşescu.


DE CE-L URMĂREA SECURITATEA?
Toţi şopteau, iar cei care lucrau în "Casa Scînteii" vedeau în 1989 că Iliescu era urmărit de Securitate. Cum dosarul de urmărire întocmit pentru Ion Iliescu "a dispărut în revoluţie", nu putem decât cita sursele din interiorul instituţiei. Astfel, generalul Aurel I. Rogojan, fostul şef de Cabinet al generalului Iulian Vlad, scrie în cartea sa "1989. Dintr-o iarnă în alta... România în resorturile secrete ale istoriei" (Editura Proema, 2009), următoarele: "Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceausescu într-o ediţie specială «Who is Who» pentru România ­ editată în 1989 în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski ­ în care la poziţia "519, Ion Iliescu", se menţiona: "(...) În septembrie 1987, într-un articol de o pagină publicat în săptămânalul  Uniunii Scriitorilor din România ­ «România Literară» ­ a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.".

Cu mai mulţi ani în urmă însă, când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu. Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi «suspecţii de serviciu». "Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei."


OMUL POTRIVIT LA LOCUL POTRIVIT
Ce-a contat în afirmarea lui Iliescu ca lider incontestabil al FSN? Carismaticul succesor al lui Ceauşescu era în decembrie 1989 un nod de "relaţii clientelare pe baza propriei persoane", a scris politogul Anneli Ute Gabanyi. Prin persoana sa reprezenta elitele vremii, a argumentat cercetătoarea, deoarece Ion Iliescu reprezenta:
1. Relaţiile reprezentanţilor şi urmaşilor comuniştilor ilegalişti din 1922-1944 (şi tatăl, şi mama sa adoptivă fuseseră ilegalişti);
 2. Relaţiile dintre foştii studenţi în facultăţile moscovite (în perioada 1950-1953 fusese student la Institutul de Energetică din capitala sovietică şi lider al studenţilor români din URSS);
 3. Relaţiile din organizaţia tineretului comunist (1957-1971 a fost prim-secretar al UTC);
 4. Relaţiile dintre activiştii de vârf ai partidului (februarie-iulie 1971, secretar al CC al PCR cu propaganda);
 5. Relaţiile la nivelul Timişoarei şi Iaşului (1971-1974, secretar cu propaganda în judeţul Timiş, 1974-1979, prim-secretar la Iaşi);
 6. Relaţiile dintre tehnocraţi (1979-1984, directorul Consiliului Naţional al Apelor);
 7. Relaţiile dintre oamenii de cultură (1984-1989 directorul Editurii Tehnice, cu sediul în Casa Scânteii; în calitate de şef judeţean sau naţional al propagandei avusese în subordine ideologică scriitorii, oamenii de cultură şi artă, ca şi pe cei din învăţământ).   
Un om charismatic, predestinat schimbării, aşa cum era aceasta imaginată atunci!