Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
DECES ENIGMATIC. 80 de ani de la moartea "vizirului" din Florica
Astăzi se implinesc 80 de ani la moartea omului politic Ion I.C. Brătianu. Descendent dintr-o familie cu tradiţie liberală, Brătianu a abandonat cariera de inginer pentru a se implica in activitatea Partidului Liberal (PL). Survenită brusc, fără să se ştie că omul politic numărul 1 e bolnav, moartea sa a lăsat loc la speculaţii şi de interpretări.
DECES ENIGMATIC. 80 de ani de la moartea "vizirului" din Florica
Astăzi se implinesc 80 de ani la moartea omului politic Ion I.C. Brătianu. Descendent dintr-o familie cu tradiţie liberală, Brătianu a abandonat cariera de inginer pentru a se implica in activitatea Partidului Liberal (PL). Survenită brusc, fără să se ştie că omul politic numărul 1 e bolnav, moartea sa a lăsat loc la speculaţii şi de interpretări.
FIUL TATÃ...LUI SĂU. Familie cu "vechime", Brătienii sunt menţionaţi in hrisoavele domneşti, prin părţile Argeşului, incă din secolul al XVI-lea. In cărţile de istorie au "intrat" de-abia după trei veacuri, cănd fraţii Ion Constandin şi Dimitrie Brătianu au devenit prim-miniştri in mai multe rănduri in a doua jumătate a secolului al XIX-lea. In casa din localitatea Florica (jud. Argeş) a familiei omului politic liberal Ion C. Brătianu s-au născut trei băieţi: Ionel (1864), Dinu (1866) şi Vintilă (1867). Primului născut părinţii i-au hărăzit meseria de inginer, pe care urma s-o inveţe, ca mai toţi tinerii de familie bună, la Paris. A urmat un an pregătitor la Liceul Sainte-Barbe pentru a-şi perfecţiona limba franceză şi pentru a se acomoda cu tumultuoasa viaţă a oraşului de pe Sena (1883-1884). Timp de cinci ani a studiat la Şcoala Politehnică şi Şcoala de Poduri şi Şosele, iar in 1889 a obţinut mult răvnita diplomă de inginer. S-a intors in ţară, unde Anghel Saligny, in căutare de ingineri bine pregătiţi, l-a cooptat la Căile Ferate Romăne. La acel moment se părea că destinul ii pregătise lui Ionel Brătianu o viaţă tihnită şi o carieră lipsită de gloria tatălui său, prim-ministru al Romăniei intre 1876 şi 1888 (cu o intrerupere de două luni) şi lider necontestat al liberalilor. După moartea tatălui (1891), Partidul Liberal se afla in derivă. Preşedinţii care i-au urmat in funcţie, Dumitru Brătianu şi Dimitrie A. Sturdza, s-au dovedit mai puţin combativi pe agitata scenă politică romănească. Cum conservatorii, adversarii liberalilor, căştigau tot mai multă susţinere politică, Ionel Brătianu a intrat in Partidul Liberal (1895), devenind in scurt timp liderul aripii radicale şi reformatoare din organizaţie. Ascensiunea sa politică nu a fost privită cu ochi buni. Constantin Argetoianu, om politic conservator, il numea "fecior de bani gata, fiul lui tată-său şi moştenitorul legal al acestei mari forţe in Partidul Liberal, brătienismul". Intr-adevăr, Ionel Brătianu moştenise de la tatăl său o avere considerabilă, un nume cunoscut in viaţa publică romănească, dar şi un caracter autoritar. Primul succes politic l-a obţinut in alegerile din 1895, in care a candidat pentru "deputăţie" din partea PL in judeţul Gorj. După doi ani, Dimitrie A. Sturdza l-a cooptat in guvern, oferindu-i funcţia de ministru al Lucrărilor Publice. La acel moment, Ionel Brătianu era simpatizat şi susţinut de liberali bătrăni precum Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu şi Eugeniu Carada.
"VIZIRUL" ŞI PRINŢESELE. Tot mai cunoscut in "lumea bună", Ionel Brătianu a devenit o ţintă pentru domnişoarele din inalta societate a vremii. A avut o relaţie neoficializată cu prinţesa Maria Moruzi, de pe urma căreia a rezultat un fiu, Gheorghe, viitorul istoric, mort in temniţele comuniste. Pentru a inchide gura lumii, cei doi s-au cununat (1897), dar s-au despărţit după puţin timp. Mai tărziu (1903), Paulina Astor, fiica unui multimilionar american, care locuia la Bucureşti şi se afla in anturajul prinţesei Maria, viitoarea Regină a Romăniei, a pus şi ea ochii pe Ionel Brătianu, proaspăt instalat ministru de Externe. La măna americancei aspira insă şi Ferdinand, prinţul Bulgariei, in vărstă de 50 de ani. Idila dintre Ionel şi Paulina a ţinut capul de afiş al bărfelor din saloanele bucureştene. In ciuda eforturilor Principesei Maria, care ar fi vrut ca indrăgostiţii să se căsătorească, relaţia nu s-a oficializat. Abia in 1907, la vărsta de 40 ani, Ionel Brătianu "şi-a găsit perechea", in persoana Elisei Ştirbei, fosta soţie a lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Partidului Conservator, şi fiica prinţului Alexandru Barbu Ştirbei. Ceremonia a avut loc la Palatul Ştirbey la 4 martie 1907, in momentele politice tulburi ale răscoalei ţărăneşti şi căderii guvernului conservator. Ionel Brătianu a contractat astfel o căsătorie avantajoasă, adăugănd la "zestrea de imagine" primită de la tatăl său noi şi importante "capitaluri": devenise, printre altele, cumnatul lui Barbu Ştirbei, amantul oficial al viitoarei Regine Maria, personaj influent la Curte (tatăl principesei Mărioara, după cum a speculat in epocă "gura tărgului"). Legătura de rudenie, fie ea şi prin alianţă, a dat apă la moară gurilor rele după 1914, care spuneau că Ionel Brătianu manevrează Casa Regală, pe Regină şi chiar pe Rege. Căsătoria a ilustrat astfel incă o dată zicala "Vin ai noştri, pleacă-ai noştri", care a caracterizat cultura politică din Romănia. In ciuda declaraţiilor belicoase de la tribuna Parlamentului, intre familiile politicienilor din Regat diferendele nu existau. O privire atentă a relaţiilor matrimoniale ar conduce la concluzia că, in ciuda impărţirii oficiale a scenei politice intre diferite partide, in realitate clasa politică romănească era "o mare familie unită".
IN VĂLTOAREA LUI 1907. Pornită in februarie din nordul Moldovei, răzmeriţa cuprinsese in luna martie sud-vestul Munteniei şi sudul Olteniei. Acţiunile tot mai radicale ale ţăranilor au făcut victime printre arendaşi, iar Brătianu, ministru de Interne, a intervenit fără milă impotriva răsculaţilor, ajutat şi de generalul Alexandru Averescu, ministrul de Război. Opoziţia politică i-a reproşat lui Brătianu duritatea represiunii, Nicolae Iorga acuzăndu-l făţiş, intr-un discurs, că "i-a omorăt pe ţărani". Responsabilitatea lui Brătianu in uciderea revoltaţilor este greu de stabilit acum. Desigur că ministrul de Interne semna ordinele generale trimise prefecţilor din provincie prin care cerea restabilirea ordinii, dar excesele se datorau şi autorităţilor locale, care "interpretau" misivele de la "centru". "Vă rog ca de indată ce veţi avea timpul să trimiteţi o situaţie generală a revoltelor ce au avut loc in judeţul ce administraţi le scria Brătianu prefecţilor in momentul numirii la Interne , arătănd caracterul lor, distrugerile sau omorurile ce s-au comis, precum şi represiunile ce s-au făcut. Veţi indica in mod special locurile in care mai sunt tulburări, cele in care sunt temeri de răzvrătiri şi cele ce par complet pacificate. Vă atrag incă o dată atenţiunea asupra absolutei necesităţi de a se reprima chiar din primul moment in modul cel mai energic orice bandă care ar comite acte de violenţă sau incendiu. Veţi atrage atenţiunea asupra reprimărilor energice ce se fac in judeţele Vlaşca, Teleorman şi Dolj, invitănd populaţia rurală să fie calmă şi să nu ne impună grava sarcină de a executa represiuni de aceeaşi natură." Cum ziarele "vuiau" de ştiri despre sate bombardate şi execuţii sumare, se pare că Brătianu a temperat zelul prefecţilor, recomandăndu-le printr-o circulară din data 15 aprilie ca "represiunile să nu degenereze in represalii".
"UN OM ZDROBIT". Pe Brătianu "marele război" l-a găsit, ca mai toate momentele importante din istoria Romăniei după 1900, in miezul luării deciziilor. Se afla la conducerea guvernului cănd politicienii romăni, reuniţi in Consiliu de Coroană, au refuzat - in ciuda obligaţiilor diplomatice şi a dorinţei Regelui Carol I - să se alăture Triplei Alianţe, preferănd neutralitatea. Abia după doi ani (1916) Romănia a intrat in război, de partea Antantei, şi Brătianu i-a cedat ministeriatul Războiului, pe care il deţinea simultan cu portofoliul de premier, fratelui său Vintilă. După ce euforia primelor succese militare din Ardeal s-a risipit, armata romănă a cunoscut amarul infrăngerilor de pe frontul sudic, la Turtucaia, care l-au aruncat pe primul-ministru in pragul disperării. Nicolae Iorga a relatat in memoriile sale despre nesiguranţa lui Brătianu in acele momente: "Aveam inaintea mea un om zdrobit, vorbind incet, cu găndul aiurea, luănd hotărări inexplicabile, ca aceea de a incredinţa bătrănului general Crăiniceanu, deprins cu alte vremuri, comanda supremă in Ardeal, unde era totuşi un om ca generalul Prezan, care niciodată nu şi-a pierdut firea, işi amintea mai tărziu Iorga". Degringolada generală a armatei romăne a dus la retragerea autorităţilor romăne in Moldova, in timp ce la Bucureşti a rămas Alexandru Marghiloman, cunoscut ca simpatizant al Puterilor Centrale. Finalul fericit al războiului incheiat cu victoria Antantei, precum şi alipirea teritoriilor Transilvania, Basarabia şi Bucovina au făcut in scurt timp uitate eşecurile militare ale armatei romăne.
"DICTATURA" BRÃ...TIENISTÃ.... După sfărşitul războiului (1918), prestigiul politic al lui Ion I.C. Brătianu a sporit continuu, la concurenţă cu simpatia alegătorilor pentru mareşalul Averescu, eroul din timpul conflagraţiei mondiale, proaspăt intrat in viaţa politică. Ascensiunea Partidului Poporului, condus de Averescu, s-a stins curănd, iar Brătianu a rămas liderul de necontestat al vieţii politice. Avea totodată o situaţie privilegiată faţă de ceilalţi politicieni, prin simpatia ce i-o purta Regele Ferdinand I. Increderea Regelui in Brătianu i-a adus cinci mandate in fruntea guvernului Romăniei, spre disperarea ţărăniştilor, averescanilor şi iorghiştilor (adepţii lui Iorga). Opoziţia era convinsă că monarhul era o simplă marionetă in măinile abilului Brătianu. Sarcasticul Iorga chiar ironiza dinastia de Sigmaringen, despre care spunea că fusese inlocuită cu cea de Argeş. Pe Brătianu duşmanii l-au numit in toate felurile: "vizir", "sultan" (datorită modului autoritar in care se purta cu ceilalţi politicieni), "sfinx", "faraon" sau "marele taciturn" (din cauza inapetenţei pentru oratorie). Reformele politice care urmau să schimbe "faţa" Romăniei postbelice s-au lăsat mult aşteptate, abia in 1923 votăndu-se o nouă Constituţie, considerată in epocă drept "una dintre cele mai democratice". La doar trei ani, tot liberalii au introdus insă legea electorală după model fascist, care asigura supremaţia politică a partidului cu majoritate electorală, chiar dacă nu ar fi intrunit peste 50% din sufragii. Aprig contestată, legea "primei majoritare" demonstra atunci, ca şi acum, "originalitatea democraţiei" dămboviţene.
RÃ...PUS DE... AMIGDALITÃ...! Despre moartea lui Ion I.C. Brătianu au apărut in epocă unele speculaţii, din cauza repeziciunii cu care s-a petrecut nefericitul eveniment. Se ştia că liderul liberal era chinuit in ultimul timp de o banală amigdalită. Virulenţa bolii i-a uimit insă pe medicii care se ingrijeau de sănătatea "vizirului". In scurt timp, pacientul manifesta stări de asfixie, iar doctorul Constantin Angelescu, chirurg de specialitate şi ministru al Instrucţiunii Publice, a recurs la o traheotomie. Operaţia i-a prelungit viaţa lui Brătianu doar cu căteva ore. După cum s-a temut doctorul Angelescu, infecţia amigdalelor se generalizase. I.G. Duca i-a anunţat lui Raoul Bossy, colaboratorul cel mai apropiat in acea vreme al lui Ionel Brătianu, iminenţa morţii primului-ministru. "După dejun, a relatat diplomatul Raoul Bossy in jurnalul său, mă intorc şi găsesc pe doctorii Danielopol, Burileanu şi Lupu, care par a nu mai avea nici o speranţă. Casa este plină de lume: familia, intimii, Guvernul, Regina Maria şi regenţii vin să vadă pe Elisa Brătianu şi să-i ceară veşti. Biata femeie este prăpădită." Spre seară, o ultimă incercare a medicilor de a ameliora situaţia muribundului a eşuat. La ora 6:45 dimineaţa, in zorii zilei de 24 noiembrie 1927, Ion I.C. Brătianu a incetat din viaţă, certificatul de deces menţionănd drept cauza morţii, angina streptococică. După expunerea trupului neinsufleţit la Ateneu, a fost inmormăntat la Florica, fără fast, potrivit dorinţei sale. Presimţindu-şi parcă sfărşitul, Brătianu ii dăduse căteva indicaţii lui I.G. Duca. "Nu vreau nici armată, nici discursuri", il rugase el pe mai tănărul coleg de partid. La funeralii au participat regenţii şi membrii marcanţi ai partidelor politice. Foştii adversari politici, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga şi Alexandru Averescu şi-au trimis insă reprezentanţi.  Â
.
"TÃ...CEA, DAR NU IERTA."
Spiritul vindicativ era unul dintre defectele lui Ion I.C. Brătianu, recunoscut pănă şi de apropiaţii săi. I.G. Duca a relatat in amintirile sale cum i-a plătit Brătianu o poliţă doctorului Constantin Angelescu, membru al PNL, pentru că ii subminase poziţia in partid. "Brătianu a răbdat, dar nu a uitat, recunoştea Duca, aşa era firea sa, tăcea, dar nu ierta şi işi plătea poliţa cănd te aşteptai mai puţin. In această privinţă nu se asemăna deloc cu tatăl său. (...) Ionel Brătianu, cănd era nemulţumit de un coleg, işi făcea sănge rău, se frămănta, dar nu ii venea să se despartă de el, aştepta să se ivească vreo conjunctură politică şi abia atunci intervenea. Cel lovit, luănd tăcerea şi obişnuita amabilitate a lui Brătianu drept o iertare a greşelii făcute sau drept o consimţire ulterioară la atitudinea adoptată, rămănea surprins de verdictul său, se considera nedreptăţit şi pleca adănc jignit."
POLITICÃ... IN FAMILIE
Spre sfărşitul secolului al XIX-lea, fraţii Brătianu, Ion C. şi Dimitrie, dominau Partidul Liberal. Urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos, "confiscănd" funcţia de preşedinte a partidului. In deceniile următoare (anii â20-â30), PNL a devenit o "afacere" de familie. Preşedinţia partidului se moştenea de la un Brătianu la altul, iar la guvern fraţii işi ofereau unii altora portofolii de miniştri. Ion I.C. Brătianu a condus PNL intre 1909 şi 1927, urmat de Vintilă (1927-1930). In 1930 I.G. Duca a intrerupt tradiţia, reluată la moartea sa, de Constantin, cunoscut drept Dinu Brătianu. Doar istoricul Gheorghe Brătianu, fiul lui Ionel cu Maria Moruzi, a infiinţat PNL georgist, facţiune dizidentă (1930). Contrar rudelor sale, singurul fiu al lui Ion. I.C. Brătianu il simpatiza pe Regele Carol al II-lea, iar in politica externă "opta" pentru apropierea de Germania nazistă.
LENEŞ ŞI... FERMECaTOR
"Fire leneşă, dar deschisă, inteligenţă vie şi plină de farmec, pasionat de lucruri frumoase, de femei şi de cărţi rare, inginer submediocru, dar cărturar pornit să afle toate, mai ales in domeniul istoriei, Ionel nu era deloc convins ca fraţii lui, că lumea se mărgineşte la cercul familiei Brătianu şi la orizontul familiei Florica."
Constantin Argetoianu, "Pentru cei de măine, amintiri din vremea celor de ieri", vol. II, p. 49
CARISMATIC
"Ion Brătianu intrevede in mine viitorul; el niciodată nu m-a considerat ca o cantitate neglijabilă; pentru el, cel puţin, eu contam. Dacă spun că am incercat, de atunci, simpatie pentru el, aceasta va fi exagerat, dar era un om care nu putea să treacă neobservat. El se străduia să placă, era tănăr, inteligent, clarvăzător şi, de la inceput, foarte apreciat de Regele Carol. (â¦) Era, intr-adevăr, in Brătianu ceva dominator care trezea o oarecare teamă" Prinţesa Maria, 1903
IN FOLOSUL AUXILIARILOR
"Impunător in zile mari, el dispărea cu totul, in folosul auxiliarilor şi paraziţilor, in ceasurile obişnuite, indreptăndu-se boiereşte, cu toată originea sa mediocră, după cel dintăi care, dimineaţa, ii răsărea in prag cu ştafeta, adevăr sau minciună, folos real sau vorbă de clacă, şi pe care era gata să-l ridice, ori mai curănd cu un gest de toleranţă, reuşea să-l lase a se tări oricăt de sus" Nicolae Iorga, O viaţă de om, p. 307
Astăzi se implinesc 80 de ani la moartea omului politic Ion I.C. Brătianu. Descendent dintr-o familie cu tradiţie liberală, Brătianu a abandonat cariera de inginer pentru a se implica in activitatea Partidului Liberal (PL). Survenită brusc, fără să se ştie că omul politic numărul 1 e bolnav, moartea sa a lăsat loc la speculaţii şi de interpretări.
FIUL TATÃ...LUI SĂU. Familie cu "vechime", Brătienii sunt menţionaţi in hrisoavele domneşti, prin părţile Argeşului, incă din secolul al XVI-lea. In cărţile de istorie au "intrat" de-abia după trei veacuri, cănd fraţii Ion Constandin şi Dimitrie Brătianu au devenit prim-miniştri in mai multe rănduri in a doua jumătate a secolului al XIX-lea. In casa din localitatea Florica (jud. Argeş) a familiei omului politic liberal Ion C. Brătianu s-au născut trei băieţi: Ionel (1864), Dinu (1866) şi Vintilă (1867). Primului născut părinţii i-au hărăzit meseria de inginer, pe care urma s-o inveţe, ca mai toţi tinerii de familie bună, la Paris. A urmat un an pregătitor la Liceul Sainte-Barbe pentru a-şi perfecţiona limba franceză şi pentru a se acomoda cu tumultuoasa viaţă a oraşului de pe Sena (1883-1884). Timp de cinci ani a studiat la Şcoala Politehnică şi Şcoala de Poduri şi Şosele, iar in 1889 a obţinut mult răvnita diplomă de inginer. S-a intors in ţară, unde Anghel Saligny, in căutare de ingineri bine pregătiţi, l-a cooptat la Căile Ferate Romăne. La acel moment se părea că destinul ii pregătise lui Ionel Brătianu o viaţă tihnită şi o carieră lipsită de gloria tatălui său, prim-ministru al Romăniei intre 1876 şi 1888 (cu o intrerupere de două luni) şi lider necontestat al liberalilor. După moartea tatălui (1891), Partidul Liberal se afla in derivă. Preşedinţii care i-au urmat in funcţie, Dumitru Brătianu şi Dimitrie A. Sturdza, s-au dovedit mai puţin combativi pe agitata scenă politică romănească. Cum conservatorii, adversarii liberalilor, căştigau tot mai multă susţinere politică, Ionel Brătianu a intrat in Partidul Liberal (1895), devenind in scurt timp liderul aripii radicale şi reformatoare din organizaţie. Ascensiunea sa politică nu a fost privită cu ochi buni. Constantin Argetoianu, om politic conservator, il numea "fecior de bani gata, fiul lui tată-său şi moştenitorul legal al acestei mari forţe in Partidul Liberal, brătienismul". Intr-adevăr, Ionel Brătianu moştenise de la tatăl său o avere considerabilă, un nume cunoscut in viaţa publică romănească, dar şi un caracter autoritar. Primul succes politic l-a obţinut in alegerile din 1895, in care a candidat pentru "deputăţie" din partea PL in judeţul Gorj. După doi ani, Dimitrie A. Sturdza l-a cooptat in guvern, oferindu-i funcţia de ministru al Lucrărilor Publice. La acel moment, Ionel Brătianu era simpatizat şi susţinut de liberali bătrăni precum Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu şi Eugeniu Carada.
"VIZIRUL" ŞI PRINŢESELE. Tot mai cunoscut in "lumea bună", Ionel Brătianu a devenit o ţintă pentru domnişoarele din inalta societate a vremii. A avut o relaţie neoficializată cu prinţesa Maria Moruzi, de pe urma căreia a rezultat un fiu, Gheorghe, viitorul istoric, mort in temniţele comuniste. Pentru a inchide gura lumii, cei doi s-au cununat (1897), dar s-au despărţit după puţin timp. Mai tărziu (1903), Paulina Astor, fiica unui multimilionar american, care locuia la Bucureşti şi se afla in anturajul prinţesei Maria, viitoarea Regină a Romăniei, a pus şi ea ochii pe Ionel Brătianu, proaspăt instalat ministru de Externe. La măna americancei aspira insă şi Ferdinand, prinţul Bulgariei, in vărstă de 50 de ani. Idila dintre Ionel şi Paulina a ţinut capul de afiş al bărfelor din saloanele bucureştene. In ciuda eforturilor Principesei Maria, care ar fi vrut ca indrăgostiţii să se căsătorească, relaţia nu s-a oficializat. Abia in 1907, la vărsta de 40 ani, Ionel Brătianu "şi-a găsit perechea", in persoana Elisei Ştirbei, fosta soţie a lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Partidului Conservator, şi fiica prinţului Alexandru Barbu Ştirbei. Ceremonia a avut loc la Palatul Ştirbey la 4 martie 1907, in momentele politice tulburi ale răscoalei ţărăneşti şi căderii guvernului conservator. Ionel Brătianu a contractat astfel o căsătorie avantajoasă, adăugănd la "zestrea de imagine" primită de la tatăl său noi şi importante "capitaluri": devenise, printre altele, cumnatul lui Barbu Ştirbei, amantul oficial al viitoarei Regine Maria, personaj influent la Curte (tatăl principesei Mărioara, după cum a speculat in epocă "gura tărgului"). Legătura de rudenie, fie ea şi prin alianţă, a dat apă la moară gurilor rele după 1914, care spuneau că Ionel Brătianu manevrează Casa Regală, pe Regină şi chiar pe Rege. Căsătoria a ilustrat astfel incă o dată zicala "Vin ai noştri, pleacă-ai noştri", care a caracterizat cultura politică din Romănia. In ciuda declaraţiilor belicoase de la tribuna Parlamentului, intre familiile politicienilor din Regat diferendele nu existau. O privire atentă a relaţiilor matrimoniale ar conduce la concluzia că, in ciuda impărţirii oficiale a scenei politice intre diferite partide, in realitate clasa politică romănească era "o mare familie unită".
IN VĂLTOAREA LUI 1907. Pornită in februarie din nordul Moldovei, răzmeriţa cuprinsese in luna martie sud-vestul Munteniei şi sudul Olteniei. Acţiunile tot mai radicale ale ţăranilor au făcut victime printre arendaşi, iar Brătianu, ministru de Interne, a intervenit fără milă impotriva răsculaţilor, ajutat şi de generalul Alexandru Averescu, ministrul de Război. Opoziţia politică i-a reproşat lui Brătianu duritatea represiunii, Nicolae Iorga acuzăndu-l făţiş, intr-un discurs, că "i-a omorăt pe ţărani". Responsabilitatea lui Brătianu in uciderea revoltaţilor este greu de stabilit acum. Desigur că ministrul de Interne semna ordinele generale trimise prefecţilor din provincie prin care cerea restabilirea ordinii, dar excesele se datorau şi autorităţilor locale, care "interpretau" misivele de la "centru". "Vă rog ca de indată ce veţi avea timpul să trimiteţi o situaţie generală a revoltelor ce au avut loc in judeţul ce administraţi le scria Brătianu prefecţilor in momentul numirii la Interne , arătănd caracterul lor, distrugerile sau omorurile ce s-au comis, precum şi represiunile ce s-au făcut. Veţi indica in mod special locurile in care mai sunt tulburări, cele in care sunt temeri de răzvrătiri şi cele ce par complet pacificate. Vă atrag incă o dată atenţiunea asupra absolutei necesităţi de a se reprima chiar din primul moment in modul cel mai energic orice bandă care ar comite acte de violenţă sau incendiu. Veţi atrage atenţiunea asupra reprimărilor energice ce se fac in judeţele Vlaşca, Teleorman şi Dolj, invitănd populaţia rurală să fie calmă şi să nu ne impună grava sarcină de a executa represiuni de aceeaşi natură." Cum ziarele "vuiau" de ştiri despre sate bombardate şi execuţii sumare, se pare că Brătianu a temperat zelul prefecţilor, recomandăndu-le printr-o circulară din data 15 aprilie ca "represiunile să nu degenereze in represalii".
"UN OM ZDROBIT". Pe Brătianu "marele război" l-a găsit, ca mai toate momentele importante din istoria Romăniei după 1900, in miezul luării deciziilor. Se afla la conducerea guvernului cănd politicienii romăni, reuniţi in Consiliu de Coroană, au refuzat - in ciuda obligaţiilor diplomatice şi a dorinţei Regelui Carol I - să se alăture Triplei Alianţe, preferănd neutralitatea. Abia după doi ani (1916) Romănia a intrat in război, de partea Antantei, şi Brătianu i-a cedat ministeriatul Războiului, pe care il deţinea simultan cu portofoliul de premier, fratelui său Vintilă. După ce euforia primelor succese militare din Ardeal s-a risipit, armata romănă a cunoscut amarul infrăngerilor de pe frontul sudic, la Turtucaia, care l-au aruncat pe primul-ministru in pragul disperării. Nicolae Iorga a relatat in memoriile sale despre nesiguranţa lui Brătianu in acele momente: "Aveam inaintea mea un om zdrobit, vorbind incet, cu găndul aiurea, luănd hotărări inexplicabile, ca aceea de a incredinţa bătrănului general Crăiniceanu, deprins cu alte vremuri, comanda supremă in Ardeal, unde era totuşi un om ca generalul Prezan, care niciodată nu şi-a pierdut firea, işi amintea mai tărziu Iorga". Degringolada generală a armatei romăne a dus la retragerea autorităţilor romăne in Moldova, in timp ce la Bucureşti a rămas Alexandru Marghiloman, cunoscut ca simpatizant al Puterilor Centrale. Finalul fericit al războiului incheiat cu victoria Antantei, precum şi alipirea teritoriilor Transilvania, Basarabia şi Bucovina au făcut in scurt timp uitate eşecurile militare ale armatei romăne.
"DICTATURA" BRÃ...TIENISTÃ.... După sfărşitul războiului (1918), prestigiul politic al lui Ion I.C. Brătianu a sporit continuu, la concurenţă cu simpatia alegătorilor pentru mareşalul Averescu, eroul din timpul conflagraţiei mondiale, proaspăt intrat in viaţa politică. Ascensiunea Partidului Poporului, condus de Averescu, s-a stins curănd, iar Brătianu a rămas liderul de necontestat al vieţii politice. Avea totodată o situaţie privilegiată faţă de ceilalţi politicieni, prin simpatia ce i-o purta Regele Ferdinand I. Increderea Regelui in Brătianu i-a adus cinci mandate in fruntea guvernului Romăniei, spre disperarea ţărăniştilor, averescanilor şi iorghiştilor (adepţii lui Iorga). Opoziţia era convinsă că monarhul era o simplă marionetă in măinile abilului Brătianu. Sarcasticul Iorga chiar ironiza dinastia de Sigmaringen, despre care spunea că fusese inlocuită cu cea de Argeş. Pe Brătianu duşmanii l-au numit in toate felurile: "vizir", "sultan" (datorită modului autoritar in care se purta cu ceilalţi politicieni), "sfinx", "faraon" sau "marele taciturn" (din cauza inapetenţei pentru oratorie). Reformele politice care urmau să schimbe "faţa" Romăniei postbelice s-au lăsat mult aşteptate, abia in 1923 votăndu-se o nouă Constituţie, considerată in epocă drept "una dintre cele mai democratice". La doar trei ani, tot liberalii au introdus insă legea electorală după model fascist, care asigura supremaţia politică a partidului cu majoritate electorală, chiar dacă nu ar fi intrunit peste 50% din sufragii. Aprig contestată, legea "primei majoritare" demonstra atunci, ca şi acum, "originalitatea democraţiei" dămboviţene.
RÃ...PUS DE... AMIGDALITÃ...! Despre moartea lui Ion I.C. Brătianu au apărut in epocă unele speculaţii, din cauza repeziciunii cu care s-a petrecut nefericitul eveniment. Se ştia că liderul liberal era chinuit in ultimul timp de o banală amigdalită. Virulenţa bolii i-a uimit insă pe medicii care se ingrijeau de sănătatea "vizirului". In scurt timp, pacientul manifesta stări de asfixie, iar doctorul Constantin Angelescu, chirurg de specialitate şi ministru al Instrucţiunii Publice, a recurs la o traheotomie. Operaţia i-a prelungit viaţa lui Brătianu doar cu căteva ore. După cum s-a temut doctorul Angelescu, infecţia amigdalelor se generalizase. I.G. Duca i-a anunţat lui Raoul Bossy, colaboratorul cel mai apropiat in acea vreme al lui Ionel Brătianu, iminenţa morţii primului-ministru. "După dejun, a relatat diplomatul Raoul Bossy in jurnalul său, mă intorc şi găsesc pe doctorii Danielopol, Burileanu şi Lupu, care par a nu mai avea nici o speranţă. Casa este plină de lume: familia, intimii, Guvernul, Regina Maria şi regenţii vin să vadă pe Elisa Brătianu şi să-i ceară veşti. Biata femeie este prăpădită." Spre seară, o ultimă incercare a medicilor de a ameliora situaţia muribundului a eşuat. La ora 6:45 dimineaţa, in zorii zilei de 24 noiembrie 1927, Ion I.C. Brătianu a incetat din viaţă, certificatul de deces menţionănd drept cauza morţii, angina streptococică. După expunerea trupului neinsufleţit la Ateneu, a fost inmormăntat la Florica, fără fast, potrivit dorinţei sale. Presimţindu-şi parcă sfărşitul, Brătianu ii dăduse căteva indicaţii lui I.G. Duca. "Nu vreau nici armată, nici discursuri", il rugase el pe mai tănărul coleg de partid. La funeralii au participat regenţii şi membrii marcanţi ai partidelor politice. Foştii adversari politici, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga şi Alexandru Averescu şi-au trimis insă reprezentanţi.  Â
.
"TÃ...CEA, DAR NU IERTA."
Spiritul vindicativ era unul dintre defectele lui Ion I.C. Brătianu, recunoscut pănă şi de apropiaţii săi. I.G. Duca a relatat in amintirile sale cum i-a plătit Brătianu o poliţă doctorului Constantin Angelescu, membru al PNL, pentru că ii subminase poziţia in partid. "Brătianu a răbdat, dar nu a uitat, recunoştea Duca, aşa era firea sa, tăcea, dar nu ierta şi işi plătea poliţa cănd te aşteptai mai puţin. In această privinţă nu se asemăna deloc cu tatăl său. (...) Ionel Brătianu, cănd era nemulţumit de un coleg, işi făcea sănge rău, se frămănta, dar nu ii venea să se despartă de el, aştepta să se ivească vreo conjunctură politică şi abia atunci intervenea. Cel lovit, luănd tăcerea şi obişnuita amabilitate a lui Brătianu drept o iertare a greşelii făcute sau drept o consimţire ulterioară la atitudinea adoptată, rămănea surprins de verdictul său, se considera nedreptăţit şi pleca adănc jignit."
POLITICÃ... IN FAMILIE
Spre sfărşitul secolului al XIX-lea, fraţii Brătianu, Ion C. şi Dimitrie, dominau Partidul Liberal. Urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos, "confiscănd" funcţia de preşedinte a partidului. In deceniile următoare (anii â20-â30), PNL a devenit o "afacere" de familie. Preşedinţia partidului se moştenea de la un Brătianu la altul, iar la guvern fraţii işi ofereau unii altora portofolii de miniştri. Ion I.C. Brătianu a condus PNL intre 1909 şi 1927, urmat de Vintilă (1927-1930). In 1930 I.G. Duca a intrerupt tradiţia, reluată la moartea sa, de Constantin, cunoscut drept Dinu Brătianu. Doar istoricul Gheorghe Brătianu, fiul lui Ionel cu Maria Moruzi, a infiinţat PNL georgist, facţiune dizidentă (1930). Contrar rudelor sale, singurul fiu al lui Ion. I.C. Brătianu il simpatiza pe Regele Carol al II-lea, iar in politica externă "opta" pentru apropierea de Germania nazistă.
LENEŞ ŞI... FERMECaTOR
"Fire leneşă, dar deschisă, inteligenţă vie şi plină de farmec, pasionat de lucruri frumoase, de femei şi de cărţi rare, inginer submediocru, dar cărturar pornit să afle toate, mai ales in domeniul istoriei, Ionel nu era deloc convins ca fraţii lui, că lumea se mărgineşte la cercul familiei Brătianu şi la orizontul familiei Florica."
Constantin Argetoianu, "Pentru cei de măine, amintiri din vremea celor de ieri", vol. II, p. 49
CARISMATIC
"Ion Brătianu intrevede in mine viitorul; el niciodată nu m-a considerat ca o cantitate neglijabilă; pentru el, cel puţin, eu contam. Dacă spun că am incercat, de atunci, simpatie pentru el, aceasta va fi exagerat, dar era un om care nu putea să treacă neobservat. El se străduia să placă, era tănăr, inteligent, clarvăzător şi, de la inceput, foarte apreciat de Regele Carol. (â¦) Era, intr-adevăr, in Brătianu ceva dominator care trezea o oarecare teamă" Prinţesa Maria, 1903
IN FOLOSUL AUXILIARILOR
"Impunător in zile mari, el dispărea cu totul, in folosul auxiliarilor şi paraziţilor, in ceasurile obişnuite, indreptăndu-se boiereşte, cu toată originea sa mediocră, după cel dintăi care, dimineaţa, ii răsărea in prag cu ştafeta, adevăr sau minciună, folos real sau vorbă de clacă, şi pe care era gata să-l ridice, ori mai curănd cu un gest de toleranţă, reuşea să-l lase a se tări oricăt de sus" Nicolae Iorga, O viaţă de om, p. 307
