ÎPS Bartolomeu a vrut să-şi ducă somnul veşnic într-o groapă de pământ reavăn

Înalt Prea Sfinţitul Părinte Bartolomeu Anania a trecut la Domnul, dar înainte să facă marea trecere şi-a făcut testamentul.

Acesta va fi făcut public după înmormântarea înaltului ierarh. Unele dintre cele mai fierbinţi dorinţe ale sfinţiei sale au fost: să fie înmormântat într-o groapă de pământ reavăn, să nu-i fie acordată nici o distincţie, iar cei care rămân pe pământ să aibă grijă ca munca sa de ocrotire, îndrumare şi sprijinire a tinerilor care şi-au îndreptat paşii spre dreapta credinţă să fie dusă mai departe. Fundaţia "Mitropolitul Bartolomeu" a fost înfiinţată la iniţiativa ÎPS, încât tinerii studioşi şi cu mijloace materiale reduse să primească anual burse de studiu în ţară şi în străinătate. Fundaţia "Mitropolitul Bartolomeu" a luat fiinţă în anul 2008 şi a acordat până acum 59 de burse unor tineri din întreaga ţară.

ÎPS Bartolomeu Anania va fi înmormântat joi, la ora 12:00, în Cripta Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca, situată sub altarul sfântului aşezământ, alături de ctitorul catedralei, Nicolae Ivan, decedat în 1936, şi arhiepiscopul Teofil, plecat la cele veşnice în 1992. Slujba va fi oficiată de un sobor de arhierei, în frunte cu  Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel. După perioada de doliu, de 40 de zile, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va lua în discuţie problema succesiunii scaunului de ierarh. Până atunci, în temeiul prevederilor statutare, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel va conduce Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului în calitate de Locţiitor de Mitropolit şi Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului în calitate de Locţiitor de Arhiepiscop, până la alegerea şi întronizarea chiriarhului canonic.

Pe de altă parte, Primăria Cluj-Napoca şi Prefectura Cluj au instituit trei zile de doliu local (1-3 februarie) în memoria ÎPS Bartolomeu Anania, drapelul naţional fiind arborat în bernă, cu panglică neagră, pe clădirile tuturor instituţiilor publice.

Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a fost cunoscut atât pentru activitatea sa misionară, cât şi ca om de litere. Activitatea scriitoricească a ÎPS Bartolomeu Anania este vastă. A publicat numeroase volume de articole şi studii teologice, memorialistică, romane, teatru, nuvele şi povestiri, fiind distins cu premii şi medalii pentru activitatea întreprinsă. În 2008 şi-a scris "Memoriile", volum deosebit de apreciat.

Vor răsuna clopotele în biserici şi mănăstiri
Biroul de presă al Arhiepiscopiei Clujului a transmis noi informaţii privind înmormântarea ÎPS Bartolomeu Anania, în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane. Astfel, joi, la ora 9:00, va fi săvârşită în Catedrală Sfânta Liturghie arhierească, urmată, la ora 12: 00 de slujba prohodului, oficiată de un sobor de arhierei, în frunte cu Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Până joi, inclusiv, în bisericile parohiale şi mânăstireşti se vor trage clopotele timp de trei minute, la orele 8:00 şi 12:00. De asemenea, duminică, 6 februarie, preoţii din Arhiepiscopia Clujului vor săvârşi slujba Parastasului, iar în cuvântul de învăţătură vor face o prezentare a vieţii şi activităţii Părintelui Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Anania.

La 89 de ani, ÎPS Bartolomeu Anania a trecut la cele veşnice în cea din urmă zi a lunii ianuarie. Şi-a pus sufletul în mâinile Domnului în preajma zilei în care a intrat în monahism. În urmă cu 69 de ani, la 2 februarie, intra în monahism la Mânăstirea Antim din Bucureşti, iar la 15 februarie a fost hirotonit ierodiacon. În volumul "Valeriu Anania Memorii", apărut la Editura Polirom în 2008, ÎPS a surprins îndeaproape acest moment: "(...) La 22 septembrie 1941 i-am spus Genovevei că nu mă însor cu ea, am lăsat-o pe Vicky plângând, i-am mulţumit jupânului Manole, i-am plătit doamnei Buliga chiria şi am bătut la poarta Mânăstirii Antim cu un geamantan în mână.

De ce am făcut-o, nici azi nu sunt în stare să spun. M’am întrebat adesea, privind în urmă, dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva mi-a fost teamă de viaţă, dacă nu cumva încercam, romantic, o aventură după modelul lui Arghezi. Oricum, e cert, nu am făcut-o din vocaţie. Nici nu a fost rezultatul vreunei premeditări. Dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el. Cunoşteam foarte puţin, aproape nimic, din viaţa călugărească. Singura mânăstire pe care o văzusem era Cernica, mai mult pe dinafară. Cu vreo doi ani înainte fusesem în ea cu Vicky, ne închinaserăm amândoi în biserica goală, ascultându-ne ecoul paşilor din lespezi, apoi ne petrecuserăm după-amiaza adânc în pădure, sărutându-ne în iarbă. Mai fusesem odată cu prilejul unui «marş legionar» (cel camuflat cu medalia regelui) şi-l cunoscusem pe părintele Grigore Băbuş, elev al Seminarului Monahal, care ne zâmbea cu oarecare complicitate. Tipografia era la poarta mânăstirii şi rareori m’am simţit îndemnat să intru în incintă. Eram mai des în chilia lui Cristofor Dancu, lângă tipografie, până când m’am cam supărat pe el pentru că îi împrumutasem un Baudelaire pe care nu voia să mi-l restituie (îl făcuse pierdut); mă mărgineam să fac corecturile în tipografie, unde Dancu intra destul de rar, ca să scape de privirile lucrătorilor pe care nu-i plătise de multă vreme (era printre ei şi un zeţar bătrân, cam beţiv şi ştirb, care-l acosta pe Dancu de departe: – Che fachi, chefule, mi-ai adus leafa?...). «Şeful» prefera să facă administraţia de la distanţă, prin funcţionari interpuşi, citea în orele libere, nu mai colabora la ziare, mergea des la Bucureşti şi era flatat că o tânără foarte blondă şi foarte vaporoasă (fiica unui magistrat) îi făcuse o vizită – însoţită de mine, la rugămintea ei – şi îi dăruise o carte cu semnătura în alb. Mai cunoscusem la Cernica şi pe tânărul şi evlaviosul părinte Nicodim Bujor, la o masă cu câţiva călugări (şi mi se pare că era cu mine şi prietenul meu Radu Pătrăşcanu); nu isprăvisem de mâncat când părintele Bujor ne-a ridicat pe toţi în picioare şi a început să spună rugăciunea de mulţumire: mă văzuse scoţând ţigara, iar tutunul nu putea să se cuprindă printre «bunătăţile Tale cele pământeşti».

Stareţ al Antimului era arhiereul Eugeniu Laiu Suceveanul, care m’a primit fără gâlceavă şi m’a rânduit să stau în aceeaşi chilie cu părintele Băbuş, devenit între timp student la Teologie. Părintele Firmilian continua să fie profesor la Seminarul Central şi locuia într’o chilie din curtea Antimului, a cărei fereastră şedea luminată până noaptea foarte târziu. Mai era acolo, aciuat în pribegie, şi bătrânul mitropolit Gurie Grosu, fost al Basarabiei, alungat din scaun şi slavă, victimă nu numai a mersului istoriei, ci şi a zavistiilor eclesiastice. Se plimba pe coama unui copac lung, culcat în grădină, cumpănindu-se cu braţele în încercarea unor puteri care-l părăseau. La capăt, i-am sărutat mâna, iar părintele Grigore m’a înfăţişat drept «fratele Valeriu», novice de două zile şi candidat la călugărie. Bătrânul mitropolit, cunoscut prin evlavie şi curăţie, m’a măsurat lung şi mi-a spus:
–    De ce nu rămâi în lume ? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mânăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă.

Auzisem de «ispitirea canonică» – tentativele de descurajare a neofitului, spre a-i încerca voinţa – şi mi-am zis că acesta trebuie să fie tâlcul acestor cuvinte. Moşul însă o spusese sincer, şi avea dreptate.

Ctitoria Ivireanului, frumoasă pe amintirea marelui cărturar, slujea pe atunci drept cămin al călugărilor studenţi, mai toţi veniţi de la Cernica. Cei mai mulţi studiau Teologia, dar părintele Celestin era student la Medicină, părintele Tarasie la Litere, părintele Roman la Farmacie. În schimbul unui pat şi al unui blid de mâncare, erau obligaţi să lucreze câteva ceasuri pe zi în atelierele Institutului Biblic, condus de stareţul însuşi, făcând unele finisări mărunte la obiectele de metal. Acolo mi-am început şi eu ucenicia de ascultare, tăind bucăţele de sârmă cu un cleştuţ şi punând toarte la cruciuliţele care ieşeau din presă. Apoi a fost nevoie de cineva la cancelarie, iar părintele Calist m’a întrebat dacă pot face compoziţii gramaticale şi scrie corect. M’a pus şi la probă, pe o foaie de hârtie, şi s’a declarat mulţumit. Vlădica Eugeniu mă folosea drept tahigraf, îmi dicta câte o scrisoare adresată unui «preaiubit frate în Hristos», îi spunea ce-i spunea, întrerupea scrisoarea şi comenta ca un oarecare cunoscut asupra adresantului, că-l ştie el ce fel de poamă este, de când cu escrocheria de la Alba Iulia, continua dicteul cu «ne este cunoscută dragostea Preasfinţiei Voastre faţă de Smerenia Noastră», comenta iarăşi pe seama acestui bandit care ajunsese vlădică prin intervenţia crapilor cu care-l îndopa pe ministru, şi încheia cu «primiţi, Vă rugăm, Preasfinţite, ale Noastre întru Hristos frăţeşti îmbrăţişări».

Stareţul nu ştia carte multă, era un gospodar excelent, avea inteligenţă practică, dar se dovedea (unii îl ştiau de mult) rău de gură, extrem de cicălitor şi uneori vulgar. Vorbea toată ziua, despre orice, îi plăcea să clevetească pe seama altora, râsul lui era ca un nechez. Îi supraveghea cu asprime pe studenţi, le socotea orele şi minutele de muncă, le pusese condică la uşa bisericii, nu cumva o lipsi careva de la utrenie, se enerva repede şi-i făcea cum îi venea la gură. Nu puteam înţelege în ruptul capului cum e posibil ca vlădica să-i spună părintelui Ghedeon «boule», iar acesta să-i facă metanie până la pământ şi să-i zică, sărutându-i mâna: «Blagosloviţi şi iertaţi». Scenele acestea se petreceau aproape zilnic şi treceam pe lângă ele cocârjat ca un semn de’ntrebare.

Slujbele însă erau frumoase, poate cele mai frumoase pe care le-am simţit vreodată. Erau printre călugări mulţi basarabeni şi cântau la strană în cor, orice, chiar şi recitativele, armonizându-şi vocile cu un nemaipomenit talent. Vecerniile, acatistele, paraclisele de Duminică seara, slujbele Postului Mare şi ale învierii din Penticostar mi-au fost prilejuri de mari revelaţii duhovniceşti. O vreme nu m’am putut duce şi la Liturghie, căci în Duminici eram cântăreţ la Biserica Schitul Maicilor, din apropiere, unde părintele Săvulescu îmi dădea un mic salar – singurul pe care-l aveam – pentru că-i cântam la strană. Dar mă îndulceam de slujbele zilnice şi mi s’a strâns inima când am aflat, mult mai târziu, că părinţii de la Antim s’au risipit care încotro. Era acolo, pe atunci, şi bunul părinte Benedict Ghiuş, cel cu sufletul şi glasul de argint. El şi Sofian şi Grigore erau favoriţii colonelului şi doamnei Tetrat, vecini şi vechi sprijinitori ai mânăstirii, şi prin ei am intrat şi eu în casa acestor oameni de care m’am legat sufleteşte şi despre care va mai fi vorba în aceste pagini.

Devenisem acum student la Teologie, stareţul luase la cunoştinţă că nu sunt fiecine, «ca viţeii ăştia de la Cernica», mă trata ca atare şi m’a rânduit să-mi fac ascultarea ca secretar la Librăria Teologică, în Piaţa Unirii, al cărei director era profesorul de ebraică Ion V. Georgescu. Îmi împărţeam timpul între facultate şi munca de secretariat, iar seara, în chilie, mai ales după ce părintele Grigore se culca (şi se culca devreme), puteam să citesc în voie şi să scriu. Îmi tot căutam un stil propriu şi mă luptam amarnic cu Arghezi, de sub a cărui pulpană nu mă simţeam în stare să scap. Radu Pătrăşcanu, cu care mă împrietenisem tot mai mult, venea des pe la mine, ne aprindeam în lungi discuţii de estetică şi istorie literară, ne citeam reciproc versurile proaspete şi plănuiam volume. Revista trecea tot mai mult pe seama lui Cosmoiu (care, în fapt, o cam acaparase şi nu mai întreba pe nimeni).

Noviciatul meu a fost scurt, de numai vreo patru luni. Stareţul mă făcuse rasofor şi hotărâse să devin călugăr la 2 februarie (1942), în ziua Întâmpinării Domnului. După tradiţia mânăstirească, novicele nu-şi cunoaşte noul nume decât în momentul când îl are, dar vlădica Eugeniu m’a chemat în ajun la el şi m’a pus să aleg între Visarion şi Vartolomeu1. Eu i-am răspuns că mi-ar plăcea Vincenţiu. Atrăgându-mi atenţia că deja îmi face un hatâr întrebându-mă, a stăruit pe cele două nume, apăsând cu precădere pe acela al lui Visarion. Atunci a funcţionat în mine, discret, resortul răzvrătirii. Ştiind că el fusese ucenicul mitropolitului Visarion Puiu şi bănuind că i-ar face plăcere să port numele acestuia, nu am mai stat pe gânduri şi m’am pronunţat pentru Vartolomeu. I-am văzut mustaţa strânsă pe buze şi am plecat la duhovnic, să-i mărturisesc păcatul.

Ceremonia tunderii în monahism e una din cele mai impresionante ale ritului răsăritean, dar dacă eşti obiectul ei ţi se înfăţişează ca o ceaţă de tămâie cântătoare care te poartă, aerian, spre nişte lumini ghicite prin abur. Am văzut multe de-a lungul anilor, şi cred că aşa trebuie să fi fost şi a mea. Nu ştiu cum voi fi arătat în cămaşa lungă, albă, desculţ, cu capul plecat, acoperit sub mantia neagră a părintelui Firmilian, naşul meu de călugărie. Îmi aduc aminte că-mi tremura spinarea, mergând încet de la intrarea bisericii spre altar, precedat de călugării care purtau făclii aprinse şi cântau «Braţele părinteşti sârguieşte a le deschide mie...»; părintele Firmilian îmi simţea tremurul şi mă strângea cu braţul petrecut pe după umeri. Cântarea era înceată, în tactul zis stihiraric, drumul mi se părea lung, şi odată m’am întrebat, ca un fulger, ce căutam eu acolo şi ce se întâmpla cu mine. O clipă mi-a trecut prin minte să fug de sub mantie şi s’o iau la goană. Dar m’am lăsat purtat aşa, poate de însăşi varga Domnului, care de mai multe ori după aceea avea să mă culeagă din răzleţiri şi să mă readucă’n turmă. M’am răstignit, am făgăduit, am primit un nume care nu era al meu; la sfârşit de tot, îmbrăcat în rasă şi cu camilavcă, mergând către strana la care mă conducea părintele Benedict, mi-am aruncat o clipă ochii peste lumea din biserică şi l-am văzut pe taică-meu, cam pe gânduri, şi am zărit-o apoi pe Vicky, cu două lumânări mari în mâini şi două lacrimi mari pe obraji. La masă i-am slujit pe fraţi, după rânduială, ducându-le blidele cu fiertură, iar eu am mâncat pe urmă. Stareţul îmi ţinuse în biserică şi un discurs, lăudându-mă că am ales Antimul şi legându-mă ca, la vremea când voi avea rosturi înalte în Biserică, să-i port mânăstirii de grijă. Rosturi prea înalte n’am avut şi de grijă nu i-am purtat. S’au schimbat vremurile, stăpânirea comunistă a găsit că Antimul e un centru de «misticism» în inima Capitalei, a făcut ce-a făcut şi i-a rispit călugării. M’am întristat când, ieşit din puşcărie, am aflat că frumosul iconostas al Antimului fusese strămutat în Anglia, pentru trebuinţele parohiei româneşti. Am dat de el în 1968, cu prilejul trecerii mele prin Londra, şi i-am căzut înainte şi am plâns, de jalea lui şi a mea; ne regăseam printre străini, după atâţia ani, el cu aceleaşi icoane frumoase’n lumină, eu cu sufletul bântuit de vârtejuri, cu făgăduinţele călcate şi cu răstignirea făcută ţăndări.

După două săptămâni, la 15 februarie, vlădica Eugeniu m’a făcut diacon, iar părintele Firmilian m’a învăţat cum să cădesc fără să-mi depărtez cotul de trup, punându-mi un minei sub braţ şi îndemnându-mi mişcările până ce-mi amorţea toată mâna. Cu ce învăţasem în şcoală şi cu ce am deprins de la el şi de la alţii, am stat aproape douăzeci şi cinci de ani în treapta diaconiei, şi numai după ce am devenit preot am avut sentimentul că încep să îmbătrânesc.(...)"


Cronică pe val de nisip
Aici nimeni n-a murit niciodată.
Toţi au fost călători.
Au venit, s-au închinat la lună
şi s-au făcut nori.
Nu se spune de s-au topit în tărie
ori către ape întinse s-au dus
ca să se-ntoarcă pe sub glie,
pe la rădăcinile fântânilor.
De ce-aţi mai veni?
Să vă spălaţi osemintele
şi să adăpaţi spaimele celor vii?
Nu-i cin' să vă spună mulţumesc.
Adâncurile nu vă amintesc
Să le fi trecut pe dinainte-le.

Când te-ai născut şi nu ţi-ai intrat în ţărână,
Sufletul tău e pas fără drum.
În veac şi acum,
Ţipenia pământului.
(din volumul "Valeriu Anania – Poeme", Editura Polirom, 2010)


Confessio
Doamne, tinde-Ţi patrafirul
peste faţa mea de lut,
sufletu-mi neghiob şi slut
să-l albeşti cu tibişirul
când amurgu-şi toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu să stau pe-un colţ plecat
şi să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea cinii,
să-mi şopteşti că m-ai iertat

Aciuiţi pe-o vatră nouă
om purcede spre nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumină-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.

Şi-ncălţându-Te-n sandale
să porneşti pe drum stelar,
într-al slovelor chenar
eu opri-te-voi din cale
şi-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.
(din volumul "Valeriu Anania – Poeme", Editura Polirom, 2010)