Iubita mea Veronicuta Eminul meu iubit

"A fost o data ca-n povesti,/ A fost ca niciodata,/ Din rude mari imparatesti/ O preafrumoasa fata"

Adorata, hulita, iubita, urata, ridicata la rang de stea, regina florilor albastre, inger si demon, aratata cu degetul, marginalizata... Un singur nume: Veronica Micle. Femeia care a fost muza celui mai mare Romantic al romanilor: Mihai Eminescu. Iubirea lor, exprimata in versuri dulci sau dramatice, inaltatoare sau cu mesaje ucigator de dureroase, a marcat sufletele multor generatii.
Iubirea lor interzisa a fost si poate mai este expresia absoluta a sacrificiului. Iar sacrificiul Veronicai a fost singurul posibil: moartea. Iasiul este Cetatea Iubirii Lor. Locul unde s-a aprins scanteia celei mai tulburatoare povesti de dragoste: Emin si Tolla.

Strigatul Teiului
Zilele acestea, Iasiul este un oras incremenit de frig. Si de o tristete care nu poate fi ostoita. Pe strazile pustii, in Copoul cu copaci desfrunziti, tristetea umbla despletita si lasa in urma ei un sentiment ciudat de jale amestecata cu parere de rau. Teiul lui Eminescu sufera de singuratate. Desfrunzit, chircit, contorsionat, parca ar vrea sa se rupa in doua. Asa cum era si sufletul lui Mihai: o parte la Bucuresti, o parte incercand mereu sa vina la Iasi, sa fie langa "Dulcea sa doamna". E un strigat care iti rupe inima in trupul acesta chinuit al Teiului. Vrand sa se razbune pe ignorarea ei de catre poet, Iarna si-a trimis solie zapada care a prins in chingi si tine prizoniere florile de tei care s-au incapatanat sa nu dispara. Stau marturie.
E o mare incercare sa vrei sa regasesti fluidul iubirii celor doi la -13 grade Celsius! Unde sunt mirosul si ninsoarea de flori de tei, unde e ploaia de stele?! Unde sunt ei?!

Tezaurul
Unde sa-i intalnesti? La Muzeul Literaturii din Iasi, un om avea sa ma conduca spre un moment irepetabil. Ioana Cosereanu este muzeograful care iti poate vorbi ore in sir despre Eminescu si Veronica Micle. "S-au iubit!" este sentinta irevocabila a doamnei Ioana. Comentariile sunt de prisos. "Poate i se face dreptate si Veronicai Micle..." Si ne duce usurel spre locul comorii.
Imi intelege nevoia de a-i simti cumva pe cei doi. Si scoate din tezaur cateva obiecte. Le asaza pe birou unul langa altul... "Acesta este ceasul lui Eminescu. E din aur masiv, elvetian, i-a fost daruit de tatal sau... Acesta este inelul lui. Cu pecete. Aceasta e brosa ei, geanta ei din argint - pe care am recuperat-o acum vreo doi ani. Are pe ea inscriptionat cuvantul Tolla. Asa cum o chema uneori Eminescu pe Veronica." Emotiile sunt atat de puternice incat nu pot vorbi. Am privilegiul de a mangaia ceasul Lui, de a-mi pune pe deget - poate un mic sacrilegiu - inelul Lui de aur cu rubin; de a deschide gentuta din argint cu safire. Si cu inscriptia "Tolla". "Sa-i fi dat Eminescu gentuta aceasta?", intreb, stiindu-l pe poet sarac. "E foarte posibil - imi raspunde gazda. Eminescu avea perioade cand cheltuia multi bani si altele cand era muritor de foame. Se purtau genti din acestea pe atunci, la ocazii speciale, la teatru, la vreo intalnire intr-un salon literar." Se stie: Veronica era o femeie foarte cocheta. Ceea ce il innebunea pe Eminescu, mereu gelos, mereu cu teama de a nu ramane fara ea, mereu infricosat de gandul ca altcineva ar putea sa-i atinga cumva averea lui cea mai de pret.

O dragoste reala
Nu stiu cum, fara sa ne dam seama, am tacut amandoua; cateva momente de tacere absoluta si senzatia ca acolo nu suntem singuri. Si, poate gandul meu este nebun, am avut certitudinea ca am reusit ceva dincolo de lumea aceasta: cele doua suflete au iesit cumva din Eternitate si s-au intalnit pentru cateva clipe. Poate ca a trebuit sa fac drumul acesta pana la Iasi ca sa indeplinesc o datorie. Lucrurile si persoanele din camera incep sa inoate intr-o mare de lacrimi. Am trait un moment de fericire sublima, irepetabil: am simtit cum iubirea invadase incaperea si am avut revelatia: se iubisera intr-o lume banala, cu o iubire banala, cu scrisori de dragoste banale; aveau probleme lumesti, ca pensia de urmas a Veronicai, aveau boli si isi scriau despre ele; el ii mai trimitea din cand in cand niste bani. O corespondenta de o asa banalitate cum numai cu cineva foarte intim iti poti permite sa ai. Doi muritori cu o viata zbuciumata, dar atinsi de aripa geniului.
Asta am inteles si dupa ce am citit cartea "Dulcea mea Doamna/Eminul meu iubit", in care a fost publicata dupa mai bine de o suta de ani corespondenta dintre Veronica si Eminescu. 93 de scrisori ale lui catre ea, 5 ale ei catre el, care au darul de a sterge din mintea celor care inca mai credeau ca intre ei nu a fost iubire, ci interes. Din partea Veronicai. Zeci de epistole pline de declaratii de dragoste: "Sfanta si dulcea si nobila mea amica, cand vei crede tu in sfarsit, fara umbra de indoiala, ca nu te pot iubi decat pe tine. (...) Te iubesc, te iubesc cu toata privatiunea de sentiment a trecutului meu, te iubesc tocmai pentru ca viata mea fost un pustiu, tocmai pentru ca nimene nu m-a iubit intr-adevar, tocmai pentru ca numai indurarea si iubirea ta am cautat-o pe pamant si pentru ca ceea ce am dorit mai mult am si aflat. (...) Al tau si dincolo de mormant Emin"; sau cu marturisiri cochete: "Mitule iubit si al meu scump si dragalas (...) Spre a varia mi-am taiet parul a la Vienoise si-l frizez in toate zilele, in fine mi-am cumparat palarie Neniche si botine Louis XV si alte mofturi, numai un lucru ma deranjeaza - e un frig nemaipomenit prin Iasi si nu prea pot sa ma preumblu cum doresc. (...) Eminescul meu cheri (...) mai iei tu medicamentoasele tale? (...) Veronica".
Ce poti sa mai scrii despre Eminescu si Veronica Micle? Aproape nimic. Dar poti sa ai privilegiul sa-i intelegi. Si sa-i intalnesti, cumva, prin locurile prin care s-au iubit: Iasi, Bucuresti, Botosani, Varatec... Si sa poti spune la sfarsit "S-au iubit cu adevarat!"

Veronica s-a retras sa moara la Varatec

Vlaguita de atata nefericire, Veronica se retrage la Manastirea Varatec. Murise orice speranta de casatorie sau de a locui impreuna cu Emin. Boala lui Eminescu se agrava si exista certitudinea ca nu se mai poate face nimic. Il viziteaza pe Emin cu putin timp inainte ca acesta sa moara, pleaca ingrozita si distrusa sufleteste. La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu moare. Dupa putin timp, la Varatec ajunge vestea ca Eminescu a intrat in eternitate. Tolla nu i-a putut supravietui. Iubirea lor, blestemul lor, i-a unit din nou. In aceeasi vara a lui 1889, Veronica Micle pleaca grabita din lumea aceasta sa se intalneasca printre stele cu iubitul ei. Se spune ca s-a sinucis, neputand sa suporte o durere atat de mare. Alte voci insa spun ca suferinta a topit-o pe picioare, a topit-o incet ca pe o lumanare.
Veronica Micle a fost inmormantata in curtea unei bisericute de la manastire.
Astazi, la Varatec, undeva in cel mai indepartat colt al asezarii monahale, mai exista ruina a ceea ce se numeste "casa lui Eminescu". Maicutele, cele mai varstnice, isi aduc aminte din povestirile de demult ca acolo ar fi stat surorile lui Eminescu. Si acolo ar fi venit si el cateodata. Daca s-a intalnit in acea casuta cu Veronica Micle, nimeni nu poate spune.

"Dulcea mea doamna,
Al tau si dincolo

de mormant Emin..." "Eminul meu iubit, Mitule
Baiet iubit si dragalas..."

Asa se "strigau", cu disperarea data de departarea care ii despartea, Mihai Eminescu si Veronica Micle. Iubirea lor interzisa de societatea cu inima impietrita de reguli de buna si cuvioasa purtare a rezistat pana la moarte. Pana in 1889, cand Mihai s-a transformat in luceafar, iar Veronica s-a stins ca o candela, incet-incet, la Manastirea Varatec.

S-au cunoscut la 20 de ani
Ea, un suflet insetat de iubire, in asteptarea unei ploi care sa-l faca sa rodeasca. El, in plina afirmare, plecat la studii la Viena si cu un suflet facut in asa fel incat nu putea supravietui fara sa iubeasca. Doamna Veronica Micle, sotia rectorului Universitatii iesene, profesorul Stefan Micle, l-a cunoscut pe tanarul poet Mihai Eminescu in salonul unei personalitati iesene. L-a cunoscut prin intermediul unei fotografii! Din care i-a patruns in suflet pentru totdeauna privirea adanca si umbroasa a tanarului. Foarte curand, cu pretextul unui tratament, Veronica a ajuns la Viena. I-a scris tanarului Eminescu ca are nevoie de ajutorul sau sa se descurce in oras. Indrazneala Veronicai se intampla prin iarna lui 1871. Viena a fost momentul cand sufletele celor doi s-au atins si au ramas legate de o vraja pe care nici moartea nu a putut-o dezlega.

Reintalnirea
In 1874, Eminescu se intoarce in tara, la Iasi. Incepe sa frecventeze salonul literar al familiei Micle. Prin 1875, apropierea celor doi devine din ce in ce mai puternica. Incep sa-si dedice poezii. Iubirea nu-i mai incapea! Dar nu putea sa incapa nici in ochii societatii scortoase de la Iasi. Anonime incep sa soseasca pe adresa profesorului Stefan Micle. Acesta comenteaza ingaduitor: "Mai multi rautaciosi mi-au trimis scrisori anonime, in care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea sa-mi doboare increderea ce o am in sinceritatea ei... Invidiosii sunt cei mai scarbosi oameni". Ori avea incredere oarba in prea tanara sa sotie, ori privea cu ingaduinta aceasta idila, stiind ca a vaduvit-o de fiorii dragostei luand-o de sotie de la varsta de 14 ani!
Intalnirile celor doi devin din ce in ce mai dese. Se intalnesc si la Societatea Junimea - unde doar doua femei aveau ingaduinta barbatilor sa participe: Veronica Micle si Mite Kremnitz. Amandoua femei care depaseau epoca in care traiau, amandoua pasionate de Eminescu. In 1877, Eminescu pleaca la Bucuresti. In 1879, bonomul profesor Stefan Micle moare. De aici, calea spre o iubire totala, fara griji si temeri ar fi putut fi libera.

Blestemul
Dar un blestem urmarea relatia celor doi. Vorbesc despre casatorie, dar toata Junimea le sare in cap, in frunte cu Titu Maioresu. Vorbesc despre o locuinta comuna, dar niciodata nu au avut o casa a lor. A fost o continua fuga dupa fericire, iar ea a stiut mereu cum sa dispara din calea lor. Veronica la Iasi, Eminescu la Bucuresti. Ea s-a mutat la un moment dat in Bucuresti. S-au certat. Se cearta si mai rau prin 1880 si se vor impaca la inceputul lui 1882.
Prea tarziu. Cand ar fi reusit poate sa-si gaseasca linistea acestei incercate iubiri, in 1883 Eminescu se imbolnaveste. Dupa sase ani de chinuri, Mihai moare.

"Ingerul meu blond, Te-as acoperi toata cu sarutari. (...) Daca ai fi de fata as face-o in gand, daca nu as fi atat de gelos precum sunt. (...) Dac-ai sti cu cata amaraciune, cu cata neagra si urata gelozie te iubesc. (...) In acel moment te-as saruta, te-as desmierda, dar te-as ucide totodata. (...)
Momotelule, iti sarut mainile tale mici si genunchii tai cu gropite si gura ta cea dulce si parul si ochii si coatele si toata, toata te sarut si te rog, te rog mult sa nu ma uiti deloc, desi poate tocmai cand vei sti ca te iubesc, nu vei mai pune nici un pret pe iubirea Lui Emin"
"Din luna Iunie 1882.
A plans scriind-o", noteaza Veronica Micle

"Eminul meu iubit, Ma grabesc a raspunde seninei si amoroasei tale scrisori din 16 martie. (...) Eminule, cand vii sa te revad, sa te mai pup, sa te mai canajesc, s-apoi sa te mangai, si sa-ti cer iertare frumusel si apoi intr-o lunga si dulce sarutare sa se uite toate relele. Cand?// Mitule, cand ai putea veni la Iasi sa fim impreuna ce bine ar fi! Dar tu nicicand nu te gandesti la asa ceva, valmasagul Bucurestilor iti rapeste dorul de mine, viata ta e plina si nu se simte trebuinta prezentei mele, totusi te pup si te raspup si te imbratisez doucement et gentilment. Toute a toi Veronica. 19 martie 1880 Iasi"

INEDIT
Corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle a fost pastrata, pana in 1999, intr-o banca elvetiana. Scrisorile apartin urmasilor Veronicai Micle, facand parte din arhiva familiei Graziella si Vasile Grigorcea. Anna Maria Grigorcea, fiica lor, stabilita in Italia, a decis sa incredinteze scrisorile Christinei Zarifopol- Illias, profesoara de literatura clasica si romana la Universitatea din Indiana, SUA. Aceasta a editat volumul de corespondenta "Dulcea mea Doamna/Eminul meu iubit". "Anna Maria Grigorcea-Messeri este matusa mea pe linie paterna", ne-a spus cu Christina Zarifopol. "Marele merit in a o determina sa dea publicitatii acest tezaur epistolar ii revine mamei mele, Maria Economu-Zarifopol, fosta profesoara a Annei Maria si ruda ei prin alianta, prin casatoria cu tatal meu. Aceste scrisori fusesera transmise din mama in fiica si erau considerate documente de familie, care urmau sa ramana in familie. Desi Anna Maria Grigorcea realiza perfect importanta exceptionala a acestor scrisori pentru cultura romana, ii era foarte greu sa incalce promisiunea facuta mamei ei, nepoata de fiica a Veronicai Micle, de a pastra scrisorile in familie. In final, perseverenta neclintita a mamei mele a avut efectul dorit." (Roxana Roseti)

N.R. - Facsimilele si fragmentele de corespondenta au fost reproduse din volumul "Dulcea mea Doamna/Eminul meu iubit", editie ingrijita de Christina Zarifopol-Illias, Editura Polirom Iasi, anul 2000

Interviu cu Christina Zarifopol-Illias, ruda prin alianta cu Veronica Micle

Jurnalul National: Cum vedeti acum povestea lor de dragoste?
Christina Zarifopol Illias: Acesti nefericiti protagonisti ai celei mai mari iubiri din literatura romana, al caror destin s-a aflat sub semnul unei stele nenorocoase, sunt demni de a sta alaturi de celebrele cupluri romantice din cultura universala.

Ce impresie v-au facut prima oara scrisorile?
Pur si simplu nu am indraznit sa le ating. Profunda emotie si sfiala resimtite in fata hartiei usor ingalbenite de trecerea timpului erau absolut coplesitoare. Mi-a trebuit o vreme ca sa pot in fine atinge scrisorile fara ca mainile sa-mi mai tremure.

In 2000 ati declarat ca le-ati depus intr-o banca din America.
Da, scrisorile se afla si astazi in acelasi loc.

In 2000, Ion Caramitru, pe atunci ministru al Culturii, a transmis mostenitoarei scrisorilor ca tara este interesata de achizitionarea originalelor. A luat cineva legatura cu dvs.?
In 2000 am transmis doamnei Anna Maria Grigorcea- Messeri mesajul domnului Caramitru. Dansa a considerat ca nu sosise inca momentul de a lua o decizie. De atunci si pana acum nu m-a mai contactat nimeni.

Studentilor dvs. le plac poeziile lui Eminescu?
Foarte mult, in special cele de dragoste si "Luceafarul", iar unii chiar au citit volumul de corespondenta. Unul dintre studenti a facut cateva traduceri extrem de reusite din poezia eminesciana, dupa numai doua luni de studiu al limbii romane. Cred ca nu mai este nevoie sa spun mai mult! (Roxana Roseti)

CONTINUARE: Nina si Ion Iliescu: iubire de la 18 ani