Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Storcoşeşte cu forţă in scrumieră ţigara fumată milimetric pănă la filtru. E a noua, poate a zecea intr-o oră. Ce mai contează, cine le mai ţine numărul... N-a făcut-o niciodată.
De ce ar incepe să o facă acum? Se lasă pe spate in canapeaua simplă, dar confortabilă şi primitoare din living şi inchide ochii pentru căteva secunde. Un scărţăit abia pătruns sparge firav momentul. Nu tresare, nu schiţează nici un gest. "Motaneeee! Stai locului!", strigă ţinăndu-şi ochii inchişi in continuare, către o direcţie cunoscută. Pe hol, un motan gri incearcă să-şi facă de cap cu un ciucurel de la un papuc, ce se incăpăţănează să se desprindă, oricăt l-ar zmotoci pisoiul. Cealaltă măţă, mai mare, şi ca vărstă, şi ca gabarit, priveşte intinsă pe podea cum felina convieţuitoare şi colocatară işi face de cap. O priveşte calm, dar superior. Chiar cu dispreţ. Iar cănd motanul gri, in tumbele nebune ce le face in juru-i, comite imprudenţa şi-l loveşte, nu ezită să se zbărlească la el şi să-i "lipească" o labă peste bot, aruncăndu-l jumaâ de metru.
Alte scărţăituri. Şi un mieunat. Lasă deoparte cana de ceai, băut pe jumătate. Trage cu coada ochiului spre locul de joacă al pisicilor. Lumina blăndă a veiozei din colţul camerei invăluie tot, măngăindu-i obrazul. Alături, o carte a lui Alexandru Philippide a rămas deschisă la poezia "Priveşti cum zboară norii", iar in fundal, Handel cu unul din cele 12 Concerti grossi. Işi aprinde din nou o ţigară şi o savurează cu ochi inchişi. Nişte viori blănde, gănduri şi reflecţii. "Dansează căt e muzică!"
***
Cartierul Pajura. "Căt un lighean şi o palmă", cum ii place să povestească despre el. Se pierde stingheră in mulţimea de lume. Se pierde şi se recunoaşte, se regăseşte acum mulţi ani, intr-o forfotă continuă. In aceeaşi Piaţă Chibrit. Aceeaşi doar cu numele. Alţi oameni. Alte figuri. Alte caractere. Are 21 de ani. E imbrăcată simplu, cu haine cărpite, dar curate. Asta era grija bunicii sale. Nu are bijuterii. Doar un inel pe care i l-a dăruit mama cănd a implinit 18 ani, făcut din bijuteriile părinţilor. Prăvălii mărunte. Alimentara cu tejgheaua pe care stăteau cele două calupuri de unt din care iţi tăia cu sfoară căte o felie, o punea in pergament şi ţi-o căntărea. Pe la poartă trecea un negustor cu cobiliţa şi aducea săptămănal lapte, smăntănă, brănză şi iaurt. Madam Tudose, care ştia pe toată lumea şi toţi o cunoşteau (i se zicea radio şanţ). Cofetăria grecului care făcea un cataif senzaţional. Negustorul care dădea zarzavat şi fructe pe incredere (nu pe datorie) şi ţinea toate socotelile intr-un caiet.
"Hai, cucoană, mai alegi mult roşiile astea? Alege cu ochiul, nu cu mănă. Dacă ar face toţi aşa, io ce fac cu roşiile care rămăn şi nu le mai vrea nimeni? V-aţi cuconit toate". Se trezeşte. Dispar ca şterse cu guma dintr-un desen in creion, şi madam Tudose, şi negustorul, şi grecul şi alimentara. Tot. O priveşte timp de două secunde drept in ochi pe ţăranca ofuscată, zămbeşte şi merge mai departe. Iese din vacarm. Din mulţime. Nu se mai regăseşte. Priveşte cerul. Căţiva nori pufoşi o iau la fugă, la sănătoasa, intr-o direcţie necunoscută. Poate mai incolo se risipesc. Dar ea ii numără. Cum ar număra stălpii de iluminat stradal, cele trei uşi de acces in supermarket, problemele pe care le mai are de rezolvat pe ziua de azi şi in general, pixurile din geantă şi grilele de program pe care trebuie să le facă, emisiunile de radio pe care ar fi trebuit sa le realizeze. Lucrurile pe care le mai are de făcut. Zilele pe care le mai are de trăit. "Dansează căt e muzică".
***
Amiază. O rază de soare abia pătrunsă, păcălind grilajul de la fereastră, străpunge norul de praf ridicat o dată cu intrarea ei in clasa de curs. Are pasul apăsat. Hotărăt. Scrutează sala mică in care căţiva studenţi speră să ia restanţa. Sunt vreo zece. Nu prea i-a interesat cum e cu formatul normal şi consacrat al unui post de radio, cum e cu audienţa radio, cu grila de cercetare şi cea de prezentare. Din toţi, numai unul n-a reuşit să ia examenul, pentru că incercat să-şi "facă" profesoara la scenă deschisă intr-un mod obraznic şi fără nici un argument. A invăţat de la ea cum trebuie făcut un jingle sau o reclamă la radio, ce inseamnă ştirea de radio. A invăţat chiar să le şi facă. Foarte bine. A invăţat de la ea şi să facă scrumiere din hărtie impăturită atunci cănd situaţia se impune. N-a invăţat insă să o respecte. Iar "profei" nu-i place obrăznicia, minciuna şi lipsa de argumente.
I-a venit răndul mai la urmă. După ce i-a intors pe ceilalţi pe toate feţele. L-a chemat in faţă, l-a privit insistent in ochi vreo 10 secunde şi l-a intrebat:
Ştii?
Da.
Bine, ai 7.
Aşa a ştiut să-şi ceară scuze, pentru că l-a dat afară pe uşă cănd a fost obraznic. Şi deşi avea stiloul din mănă ca armă veritabilă impotriva lui, nu a făcut-o. Ba din contră, a avut decenţa şi curajul să-şi ceară scuze, in felul ei. Işi aprinde o ţigară. A cincea de cănd e in sala de curs. Studenţii vorbesc de emisie, frecvenţe radio, informaţii, eter. "Dansează căt e muzică".
***
"Oameni ca tine mă fac să cred că pănă la urmă ar fi fost mai bine să dau la Medicină", găndi după ce directorul de programe trănti uşa. Un schimb dur de replici, argumente de o parte şi de alta. Şi a rămas din nou singură in birou. Cu cele trei monitoare pe care urmăreşte simultan principalele buletine de ştiri. Desface un nou pachet de ţigări. Al doilea. "Şi eu acum ce fac? Căt mă mai lupt cu ăştia?", găndi in timp ce se uita pe fereastra de la etajul 9. Uşa biroului se deschide din nou. Directorul de programe a venit să puncteze cine e şeful: "Deci, Jana, rămăne că emisiunile alea de pe TVR 1 vor trece la tine, pe TVR 2. N-au avut rating. Şi aşa s-a hotărăt. O zi bună". Nu apucă nici măcar să deschidă gura, că uşa se trănti. Şi iar linişte, iar singură in birou. Se repede spre uşă, o deschide şi strigă in urma directorului care merge hotărăt inainte, fără să intoarcă măcar capul: "Pentru voi, grila asta de programe nu e mai mult decăt un desen cu pătrăţele". Telefonul sună şi sparge tot. Linişte, gănduri, planuri.
Domnul director general vă aşteaptă in birou la ora 18:00 cu noua grilă de programe, se aude o voce piţigăiată de la celălalt capăt al firului.
Domnişoară, poţi, te rog frumos, să mi-l dai la telefon pe domnul preşedinte director general? Apăsă fiecare cuvănt, bătănd darabana pe colţul mesei.
Căteva secunde pauză.
Da, doamna Gheorghiu..., se aude in receptor o voce de bărbat.
Mă antrenaţi pentru Olimpiada de grile tv?
Doamna Gheorghiu, nu e cazul să avem din nou aceeaşi discuţie...
Ba da, domnule preşedinte director general...Poate că, pănă la urmă, o să inţelegeţi că, dacă eu am serial pe TVR2, iar pe TVR 1 e film la aceeaşi oră, acestea sunt complementare.
N-are sens....
Ba are...Pănă la urmă o să vă dovedesc că tot eu am dreptate...O zi bună vă doresc...
Goleşte scrumiera şi işi aprinde o nouă ţigară. Trage fumul in piept de parcă ar fi ultima ţigară şi il elimină cu putere. Ca o eliberare. "Nu trage frăna de mănă!"
***
Mamă, strigă Ionuţ din bucătărie, ne-ar trebui un apartament mai mare.
Aha...Vezi...Ştiam eu că am uitat să cumpăr ceva ...Incă o cameră la apartament!
Băiatul zămbeşte in colţul gurii şi-şi face de lucru cu ibricul de ceai. In living, aceeaşi lumină caldă invăluie camera. O veioză, Handel, o carte de poezii, două telefoane mobile şi un pachet de ţigări, aproape terminat. Poate cei mai buni prieteni ai ei. Pentru o ţigară ar fi in stare să sacrifice orice. Poate chiar şi adevărul. Niciodată nu şi-a pus pe primul plan viaţa personală. Doar cariera, Ionuţ şi problemele celorlalţi. Se pierde in Concerto grosso no. 12. Se pierde in mirosul de ceai aburind in cană. Se regăseşte in cartea de poezii. A invăţat că uneori viaţa e ca in cartea de bucate a Sandei Marin, cu care a stat in faţă un an şi jumătate ca să işi dea seama că orice măncare romănească incepe cu "se ia o ceapă mijlocie, se taie mărunt şi se căleşte uşor". Cănd un lucru e terminat, iţi dai seama că putea fi făcut şi mai bine.
Linişte. Se pierde din nou. Nu se mai regăseşte. "Căte cărţi mai am de citit, şi ce puţine zile mai am de trăit". Inchide ochii. Ii e dor de părinţi, de veselia din copilărie, de bicicleta pe care o inchiria pe o praştie, de ceata de 11 băieţi cu care cotrobăia prin poduri părăsite, unde descoperea cărţi vechi din care le citea, simţind că descoperea ceea ce alţii nu reuşiseră, de anul in care a făcut naveta Bucureşti-Vrancea, timp in care citea geamantane de cărţi. Ii e dor şi doare.
Mamă....
Linişte. Doar Handel.
Mamă....
La fel.
Din colţul uşii, copilul işi priveşte senin, cu un zămbet pe chip, mama adormită in mijlocul canapelei, cu ochelarii pe nas, cu cartea lăsată cuminte pe măsuţă şi cu pisica torcănd in braţe. "Dansează căt e muzică. Şi nu trage frăna de mănă!"
â David Ohanesian / Oedip: "Eu voi muri in plină lumină" â Florea Dumitrache - "Corsarul roib" a murit in zori â Octavian Paler - "A murit ca un romantic" â Dobrin, steaua mea norocoasă â Adrian Pintea - In galop... cineva pe un cal de cinema â Florian Pittiş - Prima scrisoare â Ralu Filip - "Nu trageţi, domâ Semacaâ¦!" â PF Teoctist - "De multe ori beam apă din copita animalului" â Antonie Iorgovan - Juristul rău de gură, cu suflet de aur â Amigdalita lui Gil Dobrică
