Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (50)

27 februarie 1987 - Poetul soldat cu cititor general
Ne telefoneaza doctorul Apostol Turbatu, care ne spune, cu glas stins, ca i-a murit mama. Prin acelasi telefon al comunicarii noastre cu lumea (prieteni foarte multi nu mai avem), Costica Preda, poet oltean luat, de catva timp, in armata, ne transmite ca, la rugamintea lui A.P., generalul Rosu de la Craiova i-a aprobat o permisie si l-a dus cu masina lui, l-a protejat si l-a hranit ca pe un print, dupa ce soldatul poet i-a oferit o carte 'Locuri comune', pe care A.P. a scris o dedicatie.

Obsesia
Incercam sa scriem un cantec nou. In mod paradoxal, eu am avut initiativa. Dar tata nu este in cea mai buna stare sufleteasca, dupa sedinta de azi, de la 'Contemporanul'.

Il rog sa gaseasca ceva, o obsesie poetica, din care sa iasa textul, dar imi raspunde: 'N-am cum sa gasesc eu obsesia. Daca e, ma gaseste ea pe mine'.
Incepe o poezie, dar primul vers ('Doamne, ce dor mi-e de blandele sopote') nu-i place. O lasam pe mai tarziu, pentru ca A.P nu suporta sa nu fie inspirat suta la suta, sa nu-i iasa din prima versurile, asa cum si-a scris, de fapt, intreaga lite­ratura.

Goanga
Un poet statea pe o canapea, cu femeia lui langa el, care-l mangaia pe piept si, incet-incet, isi ducea mana spre organele sensibile. Cand mana a alunecat, de-a dreptul sub burta, femeia a inceput sa zambeasca si, continuand deplasarea degetelor, ca in jocurile de copii, a spus:
'Vine goanga din padure...'.

Poetul a intrerupt-o:
'... si-ntalneste lucruri dure'.

28 februarie 1987 - O poezie pentru o permisie
1987 nu e an bisect, ca sa ne pregatim sa-i uram 'la multi ani' lui Marin Sorescu, dar tot in atmosfera scriitoriceasca traim ultima zi calendaristica de iarna. Mai intai, vine la noi poetul Constantin Preda, de la Craiova, care e in permisie. Are o idee atat de ciudata, incat tata ii indeplineste pe loc dorinta. Poetul soldat a primit ca sarcina, de la domnul general Rosu, sa se intoarca la Craiova, din permisie, ori cu picioarele inainte, ori cu o caseta, pe care sa fie inregistrat Adrian Paunescu, recitandu-si niste versuri noi. A.P. amuzat, dar convins ca ii poate face un bine tanarului prieten, accepta propunerea si procedura bizara. In plus, in prolog, solicita comandantilor intelegere fata de regimul de munca si viata al scriitorului din Sadova, pentru care armata este un adevarat cosmar.

9 ore in casa Stefanescu
In a doua parte a zilei, raspundem invitatiei familiei de literati Domnita si Alex Stefanescu. In casa de pe Calea Mosilor (intr-un bloc), nu foarte mare, dar curata si ducand dorul unor copii, criticul si sotia sa ne intampina, impreuna cu bunii nostri prieteni Rodica si Alexandru Chiriacescu. Stam, in total, 9 ore, timp in care, ca de obicei, lasam bautura cu totul deoparte, mancarea – aproape in parasire si ne pierdem in discutii politico-literare, finalizate cu o partida de mima, jocul nostru preferat, de vreo 10 ani. A.P. si echipa sa, din care fac parte, alaturi de Domnita, inving, fara probleme, pentru ca adversarii se blocheaza si nu pot mima cuvintele 'practic' si 'caci'.

Ora de contre a domnului Chiriacescu
Asa cum ne asteptam, are loc ora de contre, sustinuta de domnul Chiriacescu. Nu exista intalnire la care, pe la ora 21, directorul Editurii 'Albatros', nea Chiri, cum este cunoscut intre intimi, sa nu conteste totul, sa nu fie impotriva tuturor, sustinut de argumente pe care le considera foarte solide.

De mult, tata nu se mai ambaleaza sa schimbe parerile eronate, stiind ca minutele de opozitie cu orice pret trec si bunul nostru prieten revine curand la stari mai putin vehemente. Si iata-l pe directorul Editurii 'Albatros', la ora 22 si 15 minute, iesind din opozitie si citind poeziile lui A.P. 'Descantec de piaza rea', 'Rolul lui Mircea' si cateva lucrari din grupajul 'Ultima noapte pe Atlantida'.

A.P. preia initiativa si citeste, din 'De la Barca la Viena si inapoi', fragmentul in care se intreba cum de eu, copil de 9 ani si jumatate, atunci, in ianuarie 1979, stateam cu spatele la Dunare, in Austria, si priveam entuziasmat castelul unde fusese inchis Richard Inima de Leu, cand, pe A.P., doar ideea ca pe acolo trece Dunarea il inlacrima si il facea aproape sa ignore turnul incarcat de istorie occidentala.
Dat fiind ca nu au trecut decat 20 de minute de la ora de contre, domnul Chiriacescu precizeaza ferm ca si dansul ar fi stat, asemeni mie, cu spatele la Dunare, sa admire castelul.

Impozitul Sararu
Telefonez acasa de trei ori. Prima oara, sa o rog pe domnisoara V. sa-mi aduca, in Calea Mosilor, chitara. A doua oara, sa aflu cine a mai sunat. Printre altii, a telefonat, de cateva ori, Dinu Sararu.
Pana sa ii comunic lui A.P. lista celor care l-au cautat, suna, la telefonul din casa Stefanescu, chiar Dinu Sararu. A.P. ii spune: 'Dinule, nu pot sa scap de tine niciodata, nicaieri. Esti ca un impo­zit. Dinu Sararu – impozitul meu!'.