Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare

Începând cu acest număr al Jurnalului de Duminică, citiţi, în serial, „Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare”, o  extraordinară mărturie de viaţă, aparţinând lui Andrei Păunescu, fiul poetului.

„Prime pagini de însemnări am încercat, încă din 1978, când, în urma despărţirii părinţilor mei, justiţia m-a încredinţat tatălui meu. Fără o continuitate riguroasă, ele păstrează imagini şi din anii următori, până în 1985, când au devenit cu adevărat un obicei şi un medicament zilnic. Iată fapte, iată dialoguri, iată mărturii despre Adrian Păunescu, cel care, citind, în 1997, volume întregi din notaţiile mele, mi-a validat munca printr-un text numit… «Mă recunosc personaj al scriitorului Andrei Păunescu»: «Deşi astăzi sunt personaj al autorului Andrei Păunescu, am tăria să susţin, ca autor al lui Andrei Păunescu, că el a găsit un Adrian Păunescu adevărat, în acest roman-jurnal, cu care, îndeobşte, viaţa se încheie. Acest tânăr bărbat are curajul de a ieşi în lume prin rădăcini şi nu prin crengi.

El recunoaşte că nu e primul Păunescu din viaţa culturală românească şi are nobleţea de caracter de a nu minimaliza ascendenţa lui paternă».

Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc ele însele despre o perioadă infernală a vieţii lui Adrian Păunescu, o perioadă pe care a trăit-o avându-mă permanent de-a dreapta sa.”

• Andrei Păunescu

Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (I)

Mi-am dat cu adevărat seama că este necesar să existe acest jurnal, după ce scrisesem deja primele câteva zeci de pagini. Atunci, în 1985-1986, tatăl meu, Adrian Păunescu, fusese scos din toate funcţiile şi i se interzisese să participe la activităţile publice. Fusese eliminat de la revista Flacăra, pe care o condusese 12 ani şi o ridicase la nivelul de cea mai bună şi populară publicaţie a României postbelice. Cenaclul Flacăra, pe care-l inventase în 1973 şi-l transformase în singura tribună a dialogului şi libertăţii de afirmare a valorilor muzicii tinere din ţară, fu­sese de asemenea desfiinţat şi interzis, împreună cu emisiunea săptămânală de la Radio România. Oameni cu care colaborase, pe care îi susţinuse şi lansase erau victimele unor interminabile anchete, ca nici măcar să nu se mai gândească vreodată că au făcut parte din fenomenul naţional iniţiat de Adrian Păunescu şi concretizat printr-o presă curajoasă şi liberă, prin cărţi pline de adevăruri spuse în premieră, prin acea tribună a dialogului şi exprimării fără îngrădiri care a fost Cenaclul, într-o perioadă de totalitarism şi de cenzură, în fond, prin acreditarea ideii că libertatea de faptă şi de gândire este în puterea fiecăruia.

Rămăseserăm lângă A.P. numai noi, cei mai apropiaţi membri ai familiei. Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc ele însele despre o perioadă infernală a vieţii lui Adrian Păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avându-mă, permanent, de-a dreapta sa. De fapt, ne treziserăm dintr-o dată în situaţia de a reuşi sau de a nu reuşi să constituim, cu puterile noastre, mediul integral de existenţă al unui om, obligat (cu un inimaginabil cinism) să tacă şi să rămână izolat, când viaţa sa însemnase şi ar fi trebuit să însemne, în continuare, muncă, implicare, tumult şi interlocutori. În orice caz, jurnalul de faţă este o selecţie, constrânsă de autocenzura ce speră să redea informaţii de interes larg, dintr-o sumă considerabil mai mare de fapte, multe dintre ele deosebite, notate, spre a nu fi uitate şi pierdute. Dacă jurnalul rămâne doar un şir de relatări despre viaţa văzută din perspectiva unei personalităţi incontestabile (în preajma căreia s-au scris rândurile acestea), este atins primul obiectiv, şi anume acela de a lăsa o mărturie despre paşii cotidieni pe care i-a făcut poetul şi omul public Adrian Păunescu, într-o perioadă a vieţii sale nu prea cunoscută contemporanilor. Dacă, în plus, textul se va releva şi ca o mărturie semnificativă despre cum se trăia în România în anii ultimelor două decenii ale mileniului trei, este atins cel de-al doilea, şi cel mai râvnit, obiectiv al purtătorilor de condei: crearea de lumi, prin literatură.

Trebuie să spun că tot ceea ce făceam noi, atunci, în perioada care a început în vara anului 1985, era să participăm la supravieţuirea lui A.P., pe singura cale posibilă, aceea de a-l face să mai uite, din când în când, de condiţia marginală pe care i-o hotărâseră duşmanii, atotputernici atunci. Foarte mulţi prieteni ne-au devenit dintr-odată inamici, foarte mulţi cunoscuţi s-au prefăcut că nu ne mai cunosc, foarte mulţi necunoscuţi au intrat cu dezinvoltură în corul celor ce voiau să se afle printre asasinii morali ai lui A.P. În rândurile ce urmează, Adrian Păunescu poate fi identificat fie sub numele său întreg, fie sub alte formulări, pe care le-am folosit, după caz: tata sau A.P. E un exerciţiu de obiectivitate, în plin subiectivism, să vorbeşti despre un om, văzându-l din atâtea perspective ? tată, prieten, scriitor, fiu, bunic al propriilor tăi copii, sprijinitor, sprijinit, umilit, triumfător.

Apar, între personajele jurnalului meu, numele multor oameni. Ei există în realitate, iar dacă uneori am folosit iniţiale sau le-am înlocuit numele adevărate, am făcut-o pentru ca viaţa lor de astăzi sau, dacă este cazul, posteritatea lor să nu aibă de suferit. Lipseşte din text o persoană plină de merite, care, aflând de apariţia cărţii, nu a dorit să îşi vadă numele tipărit. Ambiţia este, uneori, mai puternică decât realitatea şi decât dreptul la istorie. Am preferat de multe ori să sacri­fic senzaţionalul, pe care de obicei autorii care nu îl au îl inventează şi nicidecum nu îl ponderează. În vreme ce jurnalul acesta mai pune preţ şi pe bun simţ, nu doar pe succesul de casă, ce ar putea decurge din ilustrarea paginilor cu nume de oameni celebri, aflaţi în situaţii nu tocmai plăcute. Indiferent dacă numele sau iniţialele sunt reale, faptele acestor oameni au existat.

S-au găsit suficient de mulţi duşmani din acea vreme care, câţiva ani mai târziu, când A.P. a redevenit puternic, au crezut – amărâţii – că i-au obţinut cu mare iscusinţă prietenia şi iertarea. Trebuie să ştie însă că reuşita aceasta nu li se datorează, întrucât A.P. a iertat, din principiu, pe oricine. Nu s-a obosit să urască. Nu a avut răbdare să întocmească liste nescrise cu duşmani şi amici, pe viaţă. În plus, a constatat, mai ales în perioada pe care o aco­peră jurnalul de faţă, că primii care încep să urască sunt cei pe care i-a sprijinit. A.P. şi-a făcut, din fragedă maturitate, un obicei din a ajuta, ştiind că va fi lovit de înşişi cei ajutaţi, şi din a ierta, fără angajamente şi reparaţii morale, pe cei care i-au dorit răul.

Mă pregăteam să termin liceul, eram în clasele a XI-a şi a XII-a în 1985-1986, când am început să pun pe hârtie, zilnic, ceea ce îmi dădeam seama că se poate uita lesne. În imposibilitate de a se apăra public, A.P. nici nu putea trăi liniştit o viaţă casnică, fiind mereu sub bombardamentul calomniilor, care fu­seseră puse în circulaţie atât de serviciile de dezinformare, cât şi de mizerabili ocazionali, delatori de vocaţie. Dar nici nu putea accepta să cedeze, fiindcă abia atunci adversarii ar fi jubilat. Adversari e mult spus, pentru că, practic, microorganismele există peste tot, dar nu pot fi văzute decât arareori. Răsuflarea, urechile şi privirea urmăritorilor se simţeau mereu, în fiecare mişcare a familiei noastre. Dosarele găsite în seifurile lor, în special după 1989, au demonstrat că ochii şi urechile despre care am vorbit făceau parte dintr-un mecanism bine inst­ruit şi dirijat.

Momentele de criză au fost numeroase. Starea sănătăţii lui A.P. era de multe ori aproape de limită. Insomniile şi tulburările digestive grave îi făceau, din fiecare zi, o suferinţă. Din fericire, nu a căutat să se refugieze în drogul alcoolului şi fumatului. Somniferele, calmantele erau însă necesare din când în când, pentru a se putea totuşi odihni. Îi inventam şi îşi inventa, în fiecare zi, motive să spere că viaţa are încă un rost. Plecam perioade lungi de acasă, din Bucureşti, şi de aceea nu trebuie să uit cât de importante au fost gesturile de prietenie şi curaj ale câtorva oameni, care ne-au găzduit, asumându-şi riscul de a fi prietenii unui om trecut la index.

Cred că, totuşi, m-am decis să-mi fac din acest jurnal o preocupare de referinţă în momentul în care am înţeles importanţa mea în viaţa lui Adrian Păunescu. Mi-a spus, la puţine zile după ce începuseră anchetele, în vara anului 1985, că este atât de scârbit şi disperat, de extenuat şi consternat, că i se răspunde la tot ceea ce a făcut bine prin ură, răzbunare, nedreptate şi calomnie, încât, dacă nu m-ar avea şi dacă n-ar simţi că e obligatoriu să nu mă lase singur la 16 ani, cât aveam, s-ar sinucide. Meritul de a scrie această carte este aproape la fel de mare ca favoarea de a putea scrie această carte. Supravieţuirea lui Adrian Păunescu este, deci, jurnalul unei perioade nemediatizate a vieţii lui A.P., perioadă care demonstrează, după suficient de mulţi ani, ceea ce însuşi A.P. spunea: „Eu şi mort sunt mai puternic decât duşmanii mei vii. Am ajuns ca, orice rău mi s-ar face, să-mi fie bine. Din păcate pentru duşmanii mei, fără să vreau, am ieşit învingător din toate bătăliile. Inclusiv din cele la care m-au obligat să nu particip”.

Prime pagini de însemnări am încercat, încă din 1978, când, în urma despărţirii părinţilor mei, justiţia m-a încredinţat tatălui meu. Fără o continuitate riguroasă, ele păstrează ima­gini şi din anii următori, până în 1985, când au devenit cu adevărat un obicei şi un medicament zilnic. Iată fapte, iată dialoguri, iată mărturii despre Adrian Păunescu, cel care, citind, în 1997, vo­lume întregi din notaţiile mele, mi-a validat munca printr-un text numit… «Mă recunosc personaj al scriitorului Andrei Păunescu». «Deşi astăzi sunt personaj al autorului Andrei Păunescu, am tăria să susţin, ca autor al lui Andrei Păunescu, că el a găsit un Adrian Păunescu adevărat, în acest roman-jurnal, cu care, îndeobşte, viaţa se încheie. Acest tânăr bărbat are curajul de a ieşi în lume prin rădăcini şi nu prin crengi. El recunoaşte că nu e primul Păunescu din viaţa culturală românească şi are nobleţea de caracter de a nu minimaliza ascendenţa lui paternă.

Am început să scriu multe cărţi, în dialog cu autori care m-au dorit personaj al cărţilor lor: Nicolae Ţone, Aurelian Titu Dumitrescu, Alex Ştefănescu, Vartan Arachelian. N-am intenţionat să-l favorizez pe Andrei, dar nici n-am grăbit lucrul cu nici unul dintre aceşti admirabili contemporani ai mei, parcă obligat eu însumi să îi las băiatului meu această întâietate, aşa cum în 1978 a trebuit să accept să-l răpesc de pe stradă, ca să se petreacă o împlinire a Justiţiei, pe care nimeni nu voia să mă ajute s-o pun în operă, şi tot aşa cum, în 1985, când am fost decapitat politic, dat afară de la revista Flacăra şi de la Cenaclul Flacăra şi trimis într-o străi­nătate obligatorie acasă, la el m-am gândit, la fiul meu, refuzând îmbietoarea alternativă a sinuciderii, spre care mă împingeau marii nemernici ai momentului, cu anchetele, cu strâmtorările, cu calomniile şi presiunile lor, greu de suportat şi greu de rememorat astăzi. Îi datoram lui Andrei Păunescu această prioritate.

Copil încunoştinţat despre drama de familie şi despre drama naţională, în fiecare zi normală a existenţei tatălui său, adolescent interiorizat şi dedat la misterele muzicii şi ale tehnicii, ale desenului şi satirei, totuşi, tată (interio­rizat?) la vârsta la care alţii abia îşi dau seama că ei sunt copii, Andrei Păunescu s-a decis greu să mărturisească păcatul de a scrie literatură, din complexul că este fiul unor scriitori.

Mama lui Andrei, poeta Constanţa Buzea, i-a cultivat fiului său bunul simţ şi cumpătarea, dacă nu cumva i le-o fi şi aşezat în genă.

Tatăl lui Andrei, poetul Adrian Păunescu, i-a cultivat insistent ge­nerozitatea militantă şi curajul. Dar nu este de la tatăl său răbdarea cu care Andrei şi-a amânat bucurii ale tinereţii, şi-a scurtat nopţile, ca să retrăiască, pe bucăţi (cel mai adesea disparate) de hârtie, evenimentele zilei în centrul căreia a avut bunul simţ şi curajul, cumpătarea şi generozitatea de a-l aşeza pe tatăl său.

Ziceam, deci, că Andrei, spre deosebire de atâţia alţi tineri, îşi începe cariera literară printr-un gest de punere în evidenţă a genului proxim şi abia ulterior a diferenţei specifice.

Îndrăzneală să nu uite nimic i-a dat, dacă ţin eu bine minte, într-o noapte întâmplătoare, la noi acasă, Mircea Angelescu, spunându-i: «Băi, Andrei, notează tot ceea ce se întâmplă aici, pentru că stai lângă o mină de aur». Cu umorul său special, Andrei a dispărut şi a revenit cu nişte foi, nu puţine, pe care deja notase, de mai mult timp, întâmplările din viaţa tatălui său, la care el participase sau despre care auzise. Din acea noapte, însă, pro­babil până în zilele noastre, jurnalul lui Andrei Păunescu n-a mai contenit. S-a instituţionalizat. A devenit o prezenţă în casa noastră. Constat acum că eu însumi uitasem multe dintre cele pe care le regăsesc în acest prim volum. Nu-i obligatoriu ca tot ce scrie aici Andrei să fie punctual exact.

Personalitatea lui nu e deloc palidă în aceste file de calendar, altfel menite risipei. Dar, pe fond, Andrei Păunescu a surprins, după părerea mea, pe cel mai valabil Adrian Păunescu posibil. Fără ură, fără părtinire şi, uneori, fără iubire. Vreau să zic fără iubire vinovată, dar cu iubire de adevăr şi cu o extraordinară disponibilitate de a oferi cititorilor de azi şi mai ales de mâine, un adevăr netrucat şi neliteraturizat despre epocă, nu numai despre un personaj al ei.

Autentică, fără rezerve, această copie riscă de multe ori să fie mai bună decât originalul. După toate calculele, Andrei a luat fiinţă într-o zi de sfârşit de august 1968, din moment ce s-a născut în 3 mai 1969. Cred că am fost fericit să procreez, după zilele şi nopţile în care aşteptam veşti despre invazii militare şi ocupări de state. Se sfârşea o epocă, în zilele şi nopţile în care autorul acestei cărţi se zămislea şi urma să se nască. Amprenta epocii n-a dispărut de pe Andrei.

Ca într-un coşmar învins, mă simt uneori concurat de imaginea mea din această carte şi mă tem să nu cumva să fiu mai prejos decât cel descris în ea. Observ, cu plăcere, dar şi cu îngrijorare, câteodată, că am ajuns ca eu să nu mai pot povesti unele întâmplări din viaţa mea, pentru că mulţi le ştiu din jurnalul-serial «Supravieţuirea lui Adrian Păunescu» al lui Andrei Păunescu, pu­blicat în revista Totuşi iubirea. Trebuie, totuşi, să mă obişnuiesc şi cu gândul că vremea trece şi că, la un moment dat, din mine vor rămâne copiii şi cărţile mele, amintirile şi cărţile despre mine. Primul exerciţiu de postumitate acceptată e chiar această carte. Incapabil să mai schimbe ceva în viaţa pe care a trăit-o până acum, personajul romanului-jurnal «Supravieţuirea lui Adrian Păunescu» îşi salută cititorii şi îşi recunoaşte autorul.

Subsemnatul Adrian Păunescu adeveresc prin prezenta, 27-28 ianuarie 1997, ADRIAN PåUNESCU.»

(Va urma)