Katrina, dezastrul continuu

Au trecut doi ani de la distrugătoarea Katrina şi sinistraţii incă trăiesc drama. Abandonaţi de stat, abandonaţi de firmele de asigurări, rămaşi fără case, fără bani, fără locuri de muncă şi chiar fără cei dragi. Golful Mexicului arată de parcă uraganul ar fi lovit "ieri".

Doi ani de la dezastru. Şocul şi durerea oamenilor s-au acutizat. Unii au rămas cu probleme psihice. S-au refugiat departe de realitate. Alţii au ales tăcerea. Preferă să nu vorbească despre ce-a fost, ce-au văzut, ce-au simţit.

Pe Autostrada 90, de-a lungul Golfului, constructorii mişună precum furnicile in prag de toamnă. In linişte. Se-aud doar valuri turcoaze lovind uşor in nisipul argintiu al plajei. Viaţa parcă nici nu-i. In linişte loveşte şi tragedia. Fără să-ţi dai seama cazi pradă durerii. Zeci, sute de case abandonate. Şi tot atătea locuinţe zburate de pe faţa pămăntului. In dreptul fiecărei parcele, căte un semn: "Loc de construit casă" ori "De vănzare". Astăzi, la doi ani de la catastrofala Katrina, priveliştea Golfului păstrează tristeţea. Timpul s-a oprit in loc. Mai nimic nu s-a schimbat in locurile lovite de năduful naturii. Maşini rupte, aparatură electrică, mobilă, toate făcute praf. Nava "SS Hurricane Camille" e şi ea la pămănt. Ancora plantată pe malul Golfului in semn de comemorare, in 1976, e scoasă din rădăcini şi aruncată. "Camille" a fost răpusă de Katrina. Unii au pus semne curajoase: "Vom reconstrui". Insă imediat aveau să afle că atăt statul, căt şi firmele de asigurări ii părăsiseră. Distrugerea produsă de uragan a fost cu mult intrecută de indiferenţa criminală a celor ce ar fi trebuit să ajute.

Din cănd in cănd zăreşti, ca nişte cocostărci, căteva căsuţe noi. Sunt cocoţate pe stălpi din beton de 3-4 metri inălţime ca să nu le mai ajungă valul. Proprietarii, aveam să aflu mai tărziu, sunt din cei instăriţi, care n-au aşteptat să primească asigurarea. Au inceput reconstrucţia imediat cu bani din propriul buzunar. Pe zeci şi zeci de mile de-a lungul Golfului Mexicului din Mississippi imaginea descrie furia cu care a lovit Katrina şi panica de după. O furie atăt de mare incăt sinistraţii sunt incă nedumeriţi. Ce fel de putere a fost aceea care le-a zburat casele cu totul?!

Aproape de Pascagula, in Gautier, reintălnesc locurile in care poposisem in urmă cu doi ani. La aceeaşi bisericuţă presbiteriană e linişte. Un ingrijitor mătură doar ca să-şi facă de lucru. In stănga văd răndul de pietre pe care, acum doi ani, pastorul Chris Bullock usca Bibliile inundate. E bucuros de revedere, trist de ceea ce avea să ne spună: "Căt de greu a fost atunci, căt de greu este şi astăzi. Au fost dificil de suportat distrugerile produse de uragan. Pe urmă am tot fost loviţi de stat, de firma de asigurări, de constructori. Unii au investit toată agoniseala in casă, ca pe urmă s-o vadă dispărănd in văltoarea uraganului", povesteşte părintele. Ii amintesc cum, in 2005, am ajutat la transportat apă in vecinătate, la sinistraţi. "Şi astăzi tot apă vor. Nu cer nimic altceva decăt apă. Locuiesc in trailere de la FEMA. Nici nu vreau să-mi imaginez. Să te trezeşti dintr-o casă de milioane de dolari intr-un trailer de 1x1." Intreb de drăguţa de Mary, care mă prezentase vecinilor ei. "Este la şcoală. Se ia cu elevii, dar nu şi-a mai revenit. N-a putut să treacă peste şoc. Locul unde a fost casa ei pare deşert. Au cumpărat o altă locuinţă, alături, şi o reconstruiesc. Nu ştiu exact cum arată zona aceea. Nu mă duc. Nu pot să duc atăt de multă suferinţă", spune trist preotul. Printează harta zonei şi ne indică exact locul pe care l-am vizitat in urmă cu doi ani. Am mai aflat că au venit oameni din alte localităţi şi i-au ajutat, imediat după dezastru. Au pus umărul la construit, au donat bani pentru materiale şi i-au incurajat pe sinistraţi. "A fost un ajutor important, insă tragedia rămăne. Numai cine trece prin aşa ceva poate inţelege", spune resemnat părintele Chris Bullock şi se intoarce la cele sfinte.

POVARA REALITĂŢII. Sentimentul e ciudat. Inainte, oamenii erau in şoc, dar celebrau viaţa. Astăzi abia duc, de pe-o zi pe alta, povara realităţii. E ca şi cum te-ai intoarce in acelaşi coşmar. Curănd ajungem la ceea ce a fost casa lui Mary. E la fel. Doar temelia. In dreapta, steagurile lui Tom agăţate de copac: cel al Puşcaşilor Marini şi cel al SUA. Tom şi-a lăsat măndria baltă şi a preferat să se mute departe de apă. "Poate va construi aici din nou, poate nu. Cine ştie? Nu vine prin partea asta, dar a lăsat vorbă să nu se atingă nimeni de lucrurile lui", spune o vecină. Un dulăpior, un scaun şi o măsuţă, o pereche de adidaşi şi căteva alte bucăţi din ceea ce era "acasă" pentru Tom. Sunt aşezate ordonat intr-un colţ păzit de vănt. Mi-l amintesc pe Tom de acum doi ani: determinat, ambiţios, gata să repare ceea ce a distrus ditai uraganul. Ca mulţi alţii, şi el a avut bătălie cu asigurătorul. Lipsa banilor, a unui loc de muncă, l-au determinat pe puşcaşul marin să-şi părăsească steagul.

TĂRCOALE LA RUINE. In căteva minute apare şi soţul lui Mary. George Dittmann e imbrăcat in haine albe, murdare. Munceşte zi şi noapte. Munceşte cu propriile măini, pentru că nu-şi poate permite să angajeze muncitori cu 60 de dolari pe oră. "V-am zărit maşina, de dincolo. Mai sunt unii care dau tărcoale, să distrugă ce-a mai rămas." George poartă o bandană roşie, imbibată cu sudoare. La piept ţine străns un vas cu apă. Arată obosit. Apoi descrie ce-a fost după uragan. "Goana după o casă care incă avea acoperiş, apoi lupta cu firma de asigurări ne-a epuizat de tot. Nesiguranţa zilei de măine, sărac sub cerul liber şi fără loc de muncă. Ce e mai rău." Din cauza cererii mari, firmele imobiliare au speculat la maximum. Cei care au rămas fără case aveau nevoie de un acoperiş. Aşa că au inceput să cumpere de la cei care au decis să părăsească zona. George a fost inspirat şi, cu o lună inainte ca preţurile să se dubleze sau chiar tripleze, a cumpărat o căsuţă mai temeinică. O arată cu degetul, de pe teritoriul fostei case, la vreo căteva zeci de metri distanţă. "E loc bun. E un pic ridicată deasupra nivelului apei şi n-a fost prea mult de reparat. Au locuit doi bătrăni aici şi au hotărăt că nu vor să rişte incă un an. Au plecat." L-am intrebat ce vorbesc oamenii, astăzi, despre Katrina. "Preferă să nu vorbească deloc. Nu ştiu de ce. Poate pentru că vor să uite cu totul. Să lase in urmă", răspunde.

COPLEŞIŢI DE NECAZURI. Intr-o margine a temeliei zăresc un Moş Crăciun din ceramică şi-o formă de căsuţă pentru turtă dulce. Un rest de lumănare in praf. E tot ce-a pus Mary deoparte ca să-şi amintească de vremurile bune. "Ea nu vine aici mai deloc. Nu poate duce necazul. Abia am reuşit să o conving să ne mutăm in altă casă. Acum aştept să se imbărbăteze şi să fie de acord să vindem bucata asta de pămănt."

George face o piruetă şi ne povesteşte despre fiecare dintre foştii lui vecini. "Mery Jo şi soţul ei au dispărut. Casa lor era una dintre cele mai frumoase aici, pentru că investiseră toată agoniseala. Rămăseseră cu datorii. Au plecat. Asigurătorul nu le-a dat nimic. Eu am fost foarte norocos că am luat măcar şi o parte din bani. Mulţi dintre vecinii mei au luptat luni şi au pierdut in final mai mult. E groaznic să te lupţi in tribunal pentru ceea ce meriţi şi apoi să pierzi. Să vezi că judecătorul nu-ţi dă dreptate. Femeia de aici, diabetică, işi face casă. Are mult de lucru incă, dar merge bine."

CONTRASTE. Ea locuieşte pănă se face casa gata intr-un modul de la FEMA. Două scăunele in jurul unei mese imbibate de ploaie, un brăduţ artificial impodobit cu mardi gras, două vase din lut pentru plante, fără plante. Cam tot ce recuperase după dezastru face acum decorul exterior al proprietăţii ei. "Dincolo sunt doi bătrăni. Cam la 80 de ani fiecare. Ei işi fac casă şi mai mare, şi mai costisitoare. Nu ştiu de ce, poate au copii sau nepoţi care vor să vină. In partea cealaltă - arată cu degetul către Apus - a fost o familie care la fel, a pierdut in procesul cu asigurătorul. Aveau ceva resurse financiare, dar cănd să angajeze firma de construcţii, preţul s-a dublat. Au plecat in altă parte. Ce-a rămas din casă a fost cumpărat de o familie din New Orleans. Cei de pe coastă, de la marginea Golfului, nu s-au mai intors şi nici n-am auzit nimic despre ei."

LUPTA CU ASIGURĂTORII. Nu doar brokerii imobiliari au contribuit la acutizarea tragediei. "Noi am avut bătălie mare cu firma de asigurări. A trebuit să angajăm un inginer care a demonstrat practico-ştiinţific că pagubele au fost produse de uragan şi de o tornadă. Cine avea asigurare pentru inundaţii, asigurătorul spunea că pagubele au fost provocate de uragan. Cine avea pentru uragan, invers. Inginerul nostru a demonstrat că a fost uragan şi a fost şi tornadă. Aşa am reuşit să obţin două treimi din asigurare", explică George in timp ce-şi stoarce din nou sudoarea din bandană. Ne invită in noua lui casă, vizavi de fosta. "Nu-i bine c-am luat chiar aici, de unde se vede locul. Pentru Mary e greu să se uite peste gard şi să dea cu ochii tocmai acolo. Dar măcar avem un acoperiş deasupra capului. Vă imaginaţi cum ar fi să locuieşti intr-un trailer timp de doi ani?", se intreabă retoric. Imobiliarele au profitat de pe urma tragediei, asigurările au speculat, iar constructorii au dublat preţul. La ora actuală, in zona calamitată din Mississippi, un contract de construcţii se plăteşte cu 60 de dolari. Inainte de uragan, ora de lucru costa 24 de dolari.

George şi Mary Dittmann sunt unii dintre puţinii locuitori din Gautier care au rămas. Casa lor şi alte căteva sunt rătăcite printre zecile de pancarte infipte in pămănt, anunţănd parcelă de vănzare. In centrul orăşelului domină tăcerea. Firme, restaurante in faliment. Cu lemn in geamuri şi uşi. "Keep out", "Donât destroy" şi "For Sale". Statul a venit din urmă şi-a nivelat tot ce-a rămas in picioare. Apoi s-a oferit să scoată şi gunoiul din urma uraganului. In disperare, oamenii au inscripţionat cu litere de-o şchioapă: "NU

DISTRUGE". De teamă să nu le fure şi ultimul acoperiş de sub cer. La doi ani de la Katrina, in plin sezon al uraganelor, sinistraţii din 2005 incă nu şi-au găsit locul. Atacaţi, furaţi, speculaţi din toate părţile. Uraganul le-a luat casele. Brokerii le-au furat restul.

Sentimentul e ciudat. Inainte, oamenii erau in şoc, dar celebrau viaţa. Astăzi abia duc, de pe-o zi pe alta, povara realităţii. E ca şi cum te-ai intoarce in acelaşi coşmar. Curănd ajungem la ceea ce a fost casa lui Mary. E la fel. Doar temelia. In dreapta, steagurile lui Tom agăţate de copac: cel al Puşcaşilor Marini şi cel al SUA. Tom şi-a lăsat măndria baltă şi a preferat să se mute departe de apă"

In centrul orăşelului domină tăcerea. Firme, restaurante in faliment. Cu lemn in geamuri şi uşi. "Keep out", "Donât destroy" şi "For Sale". Statul a venit din urmă şi-a nivelat tot ce-a rămas in picioare. Apoi s-a oferit să scoată şi gunoiul din urma uraganului. In disperare, oamenii au inscripţionat cu litere de-o şchioapă: "NU DISTRUGE". De teamă să nu le fure şi ultimul acoperiş de sub cer.

Bani din tragedie

In New Orleans, firmele de turism fac bani de pe urma tragediei. Ele oferă amatorilor, contra cost - 50 de dolari de persoană - un tur in zona calamitată. Diferenţa dintre New Orleans şi restul zonelor calamitate e că aici majoritatea sinistraţilor au fost şi sunt foarte săraci. Sufletul cultural al statului Louisiana a fost dominat, chiar inainte de uragan, de locuinţe construite foarte ieftin. De aceea,

majoritatea sinistraţilor au acceptat trailerul de la FEMA şi au incasat asigurarea mult mai uşor. Datorită mediatizării excesive a tragediei din New Orleans, firmele de asigurare au preferat să dea banii. Ca rezultat, astăzi vezi căte un Mercedes nou-nouţ, PT Cruiser sau Corvette in faţa trailerului.

In zona calamitată, fiecare trailer e străjuit de căte un morman de gunoaie rămase de la uragan. In presa locală se discută aprins despre faptul că proprietarii blocurilor de locuinţe fac business pe spinarea sinistraţilor. Le inchiriază spaţii in care doar şobolanii se simt ca "acasă", iar preţurile sunt imense. Pe de altă parte, impotriva celor care vor să modernizeze se pun de-a curmezişul politicienii. Aceştia insistă ca locuinţele să fie date spre inchiriere aşa cum sunt pentru că cererea ar fi mare. Numai că, citind o statistică publicată de cotidianul The Times Picayune, 10.000 de familii din Louisiana trăiesc din ajutor social pentru finanţarea locuinţei şi 5.000 locuiesc in trailere de la FEMA. La doi ani de la uragan, doar jumătate dintre victime s-au intors să locuiască in New Orleans. Aproximativ 1.600 au ales să părăsească oraşul de sub nivelul mării.

In timp ce unii incă se intreabă dacă New Orleans are vreun viitor sau nu, afaceristul Donald Trump s-a pus pe făcut bani. El a găsit de bun augur să cumpere proprietăţi cănd preţurile erau destul de mici. Renumitul om de afaceri imobiliare a achiziţionat tot ce a putut in centrul oraşului şi, se pare, va construi clădiri cu spaţii de inchiriat.

Mihaela Biliovschi,Washington