Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La sfârşitul lunii iulie 1990, conducerea Combinatului Siderurgic Galaţi a primit rapoartele economice pe semestrul I, prilej pentru a prezenta ziariştilor de la România liberă situaţia unităţii după căderea comunismului. Statistic, cifrele erau îmbucurătoare, întrucât pe semestrul I al anului 1990 rentabilitatea era de 2,4%.
Constantin Zaharia, şeful Serviciului planificare al Combinatului, le-a explicat însă gazetarilor că situaţia "roză" nu se datora bunului mers al lucrurilor de la începutul anului, ci încasării plăţilor pentru produsele livrate la sfârşitul lui 1989. De la 1 ianuarie 1990, situaţia fusese jalnică! Astfel, conform datelor primite recent, combinatul înregistrase 1,38% pierderi pentru fiecare 1.000 de lei producţie marfă. Deficitul total se ridica la 157 miliarde de lei!
Punctul critic se înregistrase în lunile ianuarie şi februarie, când producţia s-a situat la 65% faţă de perioada similară din 1989. În lunile de după Revoluţie, nimeni nu mai avea poftă de muncă - nici muncitorii de la Galaţi, dar nici angajaţii din industria extractivă care le furnizau materiile prime.
În aceste două luni, costurile de producţie pentru marfă în valoare de 1.000 de lei se ridicau la 1.059 de lei. În perioada martie-mai, situaţia se mai redresase, producţia ridicându-se la 90%-95% faţă de perioada similară a anului precedent.
Pierderile se estompaseră de asemenea, pentru marfă în valoare de 1.000 de lei cheltuindu-se 960 de lei. Însă începând cu luna iunie 1990, situaţia devenise dramatică din cauza mineriadei, care bulversase extracţia în Valea Jiului, şi a grevelor docherilor de la Constanţa şi Galaţi, care întârziau descărcarea minereurilor venite din import.
Întrucât se puseseră în slujba apărării poziţiei Guvernului postrevoluţionar, minerii din Valea Jiului obţinuseră tot felul de concesii privind diminuarea volumului de muncă. Astfel, în ianuarie 1990, în urma unor negocieri cu autorităţile, li s-au redus programul de lucru, precum şi planul de producţie. În anul 1989, minele din Valea Jiului trebuiau să furnizeze Combinatului Siderurgic de la Galaţi 5.700 tone de cărbune pe zi. În urma negocierilor cu Guvernul din ianuarie 1990, cota de livrări pentru combinat a scăzut la 1.700 de tone pe zi. Din cauza deselor tulburări din Valea Jiului (greva din martie, deplasarea la Bucureşti din iunie), nici măcar acest plan nu a fost onorat, în medie trimiţând la Galaţi 1.300-1.400 tone de cărbune pe zi.
O altă problemă pentru combinat era ritmul lent în care lucrau navigatorii şi docherii din porturile Constanţa şi Galaţi. Ca şi minerii din Valea Jiului, aceştia declanşaseră de-a lungul anului mai multe greve în care cereau reducerea normelor de lucru. Astfel că în Portul Constanţa se aflau staţionate vapoare cu peste 1 milion de tone de cărbune cocsificabil pentru Combinatul de la Galaţi. Materia primă fusese adusă din import pe valută, întârzirea livrărilor provocând zilnic pierderi. În iulie 1990, cărbunele care staţiona nedescărcat la Constanţa ar fi asigurat funcţionarea combinatului pentru două luni. În acest timp, directorii unităţii se plângeau că lucrau pe limita de avarie, având la dispoziţie materie primă pentru trei-patru zile. Pentru a remedia situaţia, directorul adjunct al combinatului, ing. Nicolae Dumitru, se deplasase la Constanţa cu scopul de a semna angajamente de livrare. Programările de expediere nu au fost onorate însă: în perioada 1-15 iulie, din 189.000 tone de cărbune cocsificabil negociate s-au livrat 120.000 de tone, iar din 180.000 de tone de minereu negociate s-au livrat 81.000 de tone.
Toate aceste dificultăţi i-au determinat pe directorii combinatului să dea prioritate exporturilor în detrimentul asigurării nevoilor pieţei interne. Produsele exportate erau plătite imediat în valută, asigurând necesarul de lichidităţi pentru plata materiilor prime. Partenerii interni le creau gălăţenilor numai neplăceri, susţinea ing. Nicolae Dumitru. Spre exemplu, în timp ce livrările combinatului către industria constructoare de maşini erau de 90% faţă de plan, livrările acestui sector industrial către Galaţi erau de numai 20%. Relaţia cu industria constructoare de maşini era vitală, întrucât de opt ani Combinatul Siderurgic nu mai primise piese de schimb originale din export, trebuind să se mulţumească cu copiile produse de industria autohtonă.
În concluzie, deja se anunţau timpuri grele pentru Combinatul de la Galaţi. În fabricile acestuia şi în unităţile industriale adiacente lucrau aproximativ 40.000 de oameni, care nu prea mai aveau de lucru. Unitatea asigura produse pentru 1.300 de firme din ţară, multe dintre acestea neproductive, în pragul falimentului. Economia de piaţă nu mai putea susţine combinate industriale aşa de mari, funcţionale doar în sistemul centralizat, când se făceau livrări conform planificării.
