Libertate şi cultură

Am purtat această discuţie, despre Cenaclul Flacăra, telefonic. Maestrul era cu treabă prin ţară. A fost de ajuns să pun prima întrebare... după aceea a venit o cascadă de amintiri, o cascadă de bucurii şi de lacrimi.

E o idee foarte veche a unui om care are de comunicat mai mult decât propria lui literă. Vreau să zic, un poet care are şi aplecarea pentru muzică şi are şi iluzia responsa­bilităţii în cetate. Când am străbătut Ame­rica, în perioada octombrie 1970 – mai 1971, şi am fost invitat al Programului Internaţional al Scrisului – Internatio­nal Writing Program, la Iowa City şi în multe mari oraşe universitare, am fost surprins, am fost uimit şi am fost şi umilit de libertatea de spirit a colegilor mei de generaţie sau cu o promoţie mai tineri.


Scânteia care a aprins flacăra
Eu aveam atunci 27 de ani, ei erau oameni la fel de doritori de a-şi lua viaţa pe cont propriu, ca şi mine, şi m-am regăsit în libertatea lor de mişcare, în multe din programele libere şi protestatare ale campusurilor universitare. Începeau şi marile programe de iniţiere în muzica tânără, în muzica rock-and-roll a momentului, de unde începeau şi mişcările hippy, de unde începeau şi mişcările politice şi sociale de protest. Şi pe fondul unei copilării, în care se regăseau în mine, de data aceasta, gesturile neînţelese (la vârstele mici) ale femeilor bătrâne care mergeau dimineaţa la tămâiat la cimitir, la cei pierduţi ai lor şi comunicau cu ei, în confuzia aceea a dimineţii, cu lumânările în mâini le spuneau taine despre ceea ce se întâmplă pe pământ, despre ce se mai petrece în familie, ce mai fac vecinii, eu am descoperit în acest ritual o plăcere a comunicării în orice condiţii. Întâlnirea cu ritualul, barbar oarecum, al tinerei generaţii americane, care protesta împotriva războiului, a veteranilor care erau mai tineri decât noi, care erau veterani pentru că veneau însemnaţi de răni, în acestea toate s-a spălat, s-a purificat în mine ideea că noi, românii, nu suntem nişte infirmi, că nu ne lipseşte glanda libertăţii şi responsabilităţii şi că trebuie şi putem să facem şi noi ceva important acasă. Întors acasă cu gustul acesta al li­bertăţii redeşteptate şi pe fondul vechilor mele preocupări pentru comunicarea pe şi prin ceaţa dintre viaţă şi moarte, am încercat să îmi aflu nişte egali, nişte prieteni şi i-am şi găsit. Unul dintre ei a fost Florian Pittiş, care, la ora la care noi începeam Cenaclul (septembrie 1973), făcuse nişte spectacole (mai) altfel decât se făceau în epocă şi un spectacol de poezie şi muzică, împreună cu Ion Caramitru şi cu Gil Dobrică la Teatrul Bulandra. Au fost oameni de curaj, oameni de vibraţie pur artistică: Dorin Tudoran, Florian Pittiş, George Stanca, mulţi, foarte mulţi, pe care-i simţeam lângă mine.
Nevoia de libertate
Mulţi dintre contemporanii mei simţeau această nevoie a unui loc şi a unui timp şi a unui destin în care să se poată comunica liber. E nebunia mea că, dintre toţi, chiar şi dintre cei care erau lângă mine când am început, eu am fost acela care a dus proiectul la o formă publică recunoscută. N-am ezitat. Am finalizat proiectul. Eu nu spun că era cea mai bună formă publică, poate ar fi trebuit să se găsească mai mult decât atât, ceva mai rafinat; poate că ar fi trebuit să rămânem la formele de comunicare mai intime, la muzică de cameră, dar în mine, probabil, se auzea răsculându-se şi omul public, omul politic. Precizez, deşi nu-mi e favorabilă incidentala, că ambiţia mea nu a fost să răstorn regimul, n-a fost să clădesc regimul, ambiţia mea a fost, finalmente, să schimb mentalităţile. Să găsesc, prin Cenaclu, forma de a lucra direct asupra conştiinţei tinere. Şi să îi învăţ încet-încet pe contemporanii mei ceea ce eu însumi aflasem, definitiv, nu de foarte multă vreme, ceva care mă obseda, ca o rană dintr-un război nevăzut, şi anume dragostea de libertate şi bucuria de a transforma libertatea în cultură. Când am pornit Cenaclul, erau foarte puţini oameni în sală, dar ce oameni ca într-un banc din Uniunea Sovietică, despre Raionul Tula, în care se spunea "Stimaţi tovarăşi cititori, în raionul Tula era în trecut un singur scriitor. Astăzi, în raionul Tula sunt 80 de scriitori. E adevărat că pe cel din trecut îl chema Lev Tolstoi", aşa şi eu cu Cenaclul. La început erau 60-70-80 de oameni. Dar ei erau personalităţi de excepţională rezonanţă a vieţii culturale româneşti. În primele forme ale Cenaclului participa Şerban Cioculescu ş.a.m.d. Sabin Bălaşa, care a expus; mari poeţi: Nina Cassian, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Geo Dumitrescu, Mihai Beniuc, oameni care nu mai ieşiseră în această formă de public de demult, de la începutul erei noastre.

Ideea salvatoare
Ceea ce fă­ceam noi acolo era şi o răscumpărare a numelui de Cenaclu. Pentru că salvatoare pentru mine în toate bătăliile politice grele, pe care le-am dus pentru a păstra forma aceasta a Cenaclului, şi anume fără cenzură prealabilă, importantă pentru mine a fost chiar ideea pe care, mă rog, Dumnezeu mi-a dat-o, de a-l numi Cenaclu. Ori de câte ori venea în discuţie un text scandalos, reamin­team că aşa e la Cenaclu. A citit, de exemplu, Ion Gheor­ghe o poezie genială despre soarta clasei ţărăneşti, care era dusă cu camioanele prin oraş şi i se vedeau picioarele umflate. Era o apocalipsă! În vremea aceea, ţăranii erau – după cum reieşea din principalele noastre ziare politice – o clasă foarte fericită! În acest cenaclu au citit mari poezii Ioan Alexandru, s-au cântat texte în care erau puse în discuţie raporturile cu vecinii. Un minunat cântec al lui Tudor Gheorghe: "A fugit pe sub fereastră/ Rusul cu Moldova noastră"... Lucruri incredibile, pe care ideea de cenaclu avea darul de a le reabilita. Eu, de exemplu, m-am trezit că mă cântau cu poezia "Baladă din copilărie" şi Tudor Gheorghe, şi Doru Stănculescu. Şi că, atunci când eu răspundeam lui Eminescu şi poeziei sale geniale "Doina", mă auzeam, nu m-auzeam, dar, când se cânta într-o sală "De unde şi până unde/ Mi s-a plâns cine s-a plâns/ Vatra câmpului de munte,/ Aştept vorba de răspuns/ De unde şi până unde/ Mi s-a plâns cine s-a plâns...", aceste lucruri se salvau prin acest nume de firmă Cenaclul Flacăra. Ei bine, în momentele pe care noi le considerăm cele mai bune din punct de vedere artistic, cele de mijloc, cele de dinainte de ieşirea pe stadioane (1982-1983), marile texte ale literaturii române au ajuns în Cenaclu. Se recita poemul lui Ştefan Augustin Doinaş de un actor formidabil, Mihail Stan, "Mistreţul cu colţi de argint". Se recita "Monologul puiului de vulpe" al lui Evtuşenko, un dramatic elogiu adus libertăţii şi o tăvăleală a situaţiei unei vietăţi care a început să iubească lanţurile, crescătoria. Tot ceea ce făceam în acel Cenaclu (la ora lui cea mai bună din punct de vedere artistic, repet, în concepţia unor colegi) era să repunem în atenţia celor care ne ascultau mari texte ale literaturii române şi străine.


Pe stadioane
Atunci când am ieşit pe stadioane, sigur că lucrurile au avut parte de un alt tratament. Nu se mai putea merge doar pe şoapta de calitate. Mai trebuia lucrat şi cu strigătul, mai trebuia lucrat şi cu mase mari, şi cu câte un refren pe care să îl cânte toţi şi am ajuns la situaţia din 1983, de la Galaţi, când pe Stadionul Dunărea am avut 50.000 de oameni, care au venit în trei serii. Am început specta­colul la 6 seara, şi de la 18:00 până la 21:30-21:45 a fost o masă de oameni care au plecat la serviciu de noapte, de la 22:00 au venit alţii în locul lor şi de la 6 dimineaţa au venit alţii şi spectacolul a continuat până la 9 dimineaţa. Aici probabil că s-a născut embrionul marelui peri­col politic pe care îl prezenta ideea că un scriitor, un poet, un cetăţean român care nu ezită să-şi mărtu­risească apar­tenenţa la mişcarea politică din vremea sa, şi anume Partidul Comunist Român, face o altfel de cultură, face o altfel de educaţie fără nici o cenzură, fără nici o intervenţie din afara scenei, din spate, de undeva din afara ei. Ăsta a fost un pericol uriaş, care a şi condus la dezastrul din 1985, când la Ploieşti, pentru lumea care era acolo, nu s-au asigurat condiţii de evacuare în momentul furtunii şi s-au întâmplat nenorociri care au devenit pretexte pentru desfiinţarea, pentru asasinarea Cenaclului.


Cântece pentru Ceauşescu
Nu erau nişte cântece, era un singur cântec, şi anume "Trăiască România!", şi nici el tot, ci doar refrenul, în anumite momente apropiate de zile festive şi în alte ocazii când oameni de ispravă, pentru că au existat foarte mulţi oameni de ispravă, chiar în conducerea PCR – Cornel Burtică e unul dintre ei, sau la UTC, Nicu Ceauşescu –, aceşti oameni nu m-au cenzurat niciodată. Îmi spuneau: "Uite, vezi că a venit iarăşi Securitatea şi a zis că ai făcut o cultură paralelă şi un partid paralel, mai spune şi tu din când în când că eşti cu partidul ăsta, că nu e mişcare se­parată de mişcarea politică din România". Iar chestiunile astea cu Ceauşescu sunt nişte basme făcute să discredi­teze Cenaclul şi sunt citate fără a fi citate. E, într-adevăr, un cântec românesc, care e valabil şi azi cu refrenul lui obişnuit şi al cărui refren era "Trăiască-n libertate şi linişte poporul,/ Trăiască Ceauşescu, trăiască trico­lorul!". Dar bineînţeles că toţi cei care nu au putut face în viaţa lor nici măcar un spectacol de grădiniţă pentru tovarăşa lor educatoare au fost geloşi pe mine şi mi-au atribuit ceva ce nu am făcut. Eu m-am aflat în situaţia de a explica de ce în Cenaclul nostru se cântă "Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât,/ De proşti suntem astăzi sătui până-n gât/, Nimic nu se face cu omul ca rol,/ Iubirea cu forţa se cheamă viol!/ Noi nu vom trăi niciodată cum vor/ Dogmaticii proşti, după dogmele lor,/ Cu lanţuri la glezne, la umeri, la mâini,/ Noi credem real că ne suntem suntem stăpâni". Şi nu numai. Eu scrisesem (nu ei) "N-avem apă în ţevi, nici căldură-n odăi/ Anii vin minu­naţi şi-apoi sunt tot mai răi,/ Noi, pe-aici pe pământ, prinşi de noile chingi,/ Mai minţim că-i grozav şi mai spunem lozinci". În Cenaclul nostru se recita, în poemul "Liedul dialecticii": "Nimic nu se face când n-are opus/ Nimic nu există când nu-i să-l conteste,/ Oricât se ridică puterea de sus/ Ovaţii o ţin, dar o ţin şi proteste,/ Eternul război dintre minus şi plus/ E cea mai curată şi sfântă poveste./ Nimic nu se face când n-are opus/ Şi viaţa mereu opoziţie este". Dar mai era şi cântecul lui Victor Socaciu şi al meu "Opinia mea": Eu sunt lucrătorul cinstit şi tenace,/ Măreaţă mi-e fapta şi truda mi-e grea,/ De-aceea, eu am despre tot ce se face/ Opinia mea.(...)/ Acolo e sudul, acolo e nordul/ Am dreptul la nu, dacă vreţi să fiu da/ Vitală e lupta, normal dezacordul/ Opinia mea!".
Aceste lucruri creau, prin natura lor, şi o obligaţie celui ce era nu numai poet, ci era şi regizorul spectacolului: Adrian Păunescu. Rolul său era să apere, în condiţiile date, fruc­tul creaţiei şi gândirii libere, să descopere ta­lente, prin mij­loa­ce de regizor. Şi unul dintre mijloacele de regizor era să fim acolo şi să reafirmăm că suntem alături de Nicolae Ceau­­şescu în lupta pentru pace. Să vă mai spun ceva: şi acum aş face acelaşi lucru, dacă aş avea de ales între un om care striveşte vieţi tinere şi nu dă socoteală nimănui şi un alt bărbat politic care reuşeşte să-şi păstreze copiii patriei acasă şi să fie liniştiţi, să fie dedicaţi muncii şi creaţiei, n-aş ezita. 


Pecetea
Nu mă surprinde întrebarea că oamenii poartă o amprentă, oa­menii de o anumită  generaţie poartă o amprentă, şi nici răutatea inocentă a unora dintre ei. Mă simt extraordinar! Eu mă simt bine pentru că am urmat exemplul marilor cărturari ai ţării mele care s-au întors din mari călătorii de cultură în lume acasă, să formeze şcoala românească, să participe la formarea culturii române. Titu Maiorescu e un asemenea exemplu, pe care, împreună cu genialul meu coleg de generaţie, Dumnezeu să îl ierte, Ioan Alexandru, marele poet, inega­labilul poet, ­l-am iubit tocmai pentru felul în care, în loc să-şi facă evidentă ştiinţa de carte în vanităţi universale, a înţeles să se întoarcă în ţara lui şi să organizeze învăţământul românesc. Eu cred că este o obligaţie a unor intelectuali care au conştiinţa apartenenţei, şi eu am conştiinţa apartenenţei la poporul român, orice mi s-ar întâmpla.


Locuri sfinte
Şi ca un lucru mare, vreau să vă spun că, într-o vreme în care geografia română era răvăşită de tot felul de viscole dinspre Răsărit, pentru ca astăzi să fie răscolită dinspre toate punctele cardinale şi, cu deosebire, dinspre Apus, eu le-am oferit tinerilor acelei generaţii ocazia de a afla ce înseamnă 1 Decembrie 1918. Vă rea­mintesc că eu sunt primul român care a spus că 1 Decembrie 1918 trebuie să fie Săr­bă­toarea Naţională a Poporului Român. Asta când la putere era 23 August. Aşadar, am ofe­rit tinerilor din acea vreme, prin Cenaclu, Alba-Iulia, Putna (şi mai mult decât atât) şi Izlazul, şi Craiova, şi Chişinăul. În 1971 mi-a fost scoasă din tipar şi arsă o carte, "Istoria unei secunde", pentru poeziile cu caracter antisovietic şi, ziceau dânşii, antipartid. Erau antisovietice, într-adevăr, pentru că erau de­dicate Basarabiei şi hotarelor ciuntite ale ţării. Ei bine, toate astea mă fac să fiu mândru, am mers cu mulţi ani înaintea recunoaşterii oficiale a unor fapte şi împrejurări şi Cenaclul a fost o formă de exemplu. Ştiu asta, între alţii, toţi cei care, la Chişinău, au simţit direct ce înseamnă Flacăra şi Păunescu şi atmosfera de joi-seara, de la Radio România, în Basarabia, rămâ­neau vacile nemulse şi se opreau mijloacele de transport în comun pe durata emisiunii pe care o realizam. În Cenaclul Flacăra, oamenii din Basarabia regăseau o altfel de istorie, care îi făcea să-şi cultive spe­ranţa. Acestea sunt, poate, printre cele mai puternice dovezi de temei­nicie. Acesta e sentimentul meu, că am creat o altă cultură, vie, reală, în ciuda unor compromisuri fireşti, dar mici, compromisuri care se justifică, unele se justifică nu numai în timpul respectiv, unele se justifică şi astăzi, aşadar, în ciuda acelor compromisuri, a acelor banalităţi care traversau mai toată scena oficială (eu am reînviat până şi marile sărbă­tori de la Ţebea, care fuseseră îngropate în vremea de dinaintea celui de-al doilea război mondial şi ele au renăscut la insistenţa mea, prin forţa mea de caracter.) Cel mai încărcat de emoţii transmisibile şi către mine rămâne Alba-Iulia.


Descoperirea talentelor
Lucrul cel mai important pe care l-am descoperit este acela că de talente nu ducem lipsă, dar trebuie să nu lăsăm deoparte ideea de caracter. Şi ideea de a păstra în timp o anumită opţiune şi de a o construi şi a o reconstrui, şi a te întoarce cu braţele zdrobite şi cu influenţe destul de rudimentare, simple, directe, să vrei să construieşti şi până la urmă să reuşeşti să duci până la capăt câteva fapte memorabile în istoria ţării tale este, după părerea mea, cel mai înalt titlu pe care îl poţi purta în momentul în care închei socotelile şi accepţi ultima haină – cea de pământ.

Descoperirea a avut, la început, un caracter mai degrabă ritual. Mă duceam în spate cu unu-doi colegi şi făceam audiţii. În timp însă, datorită aglomeraţiei şi datorită tensiunii care era în sală şi pe care n-o puteam părăsi pentru prea multă vreme, mergeam, ascultam din fuga rolului, să văd ce e mai bine de lansat, dar îmi şi creasem nişte prieteni,în care credeam şi pe care îi rugam să facă o preselecţie. Dar, cum a fost cazul la Reghin, în judeţul Mureş (1982), cei care l-au ascultat pe tânărul Majay Gyozo (un maghiar din Reghin) s-au înşelat. Eu nu am ştiut că s-au înşelat. Mi-au dat lista cu cei înscrişi la preselecţie şi pe listă am văzut ce anume a cântat el (respinsul) şi am zis: "Câţi ani are băiatul ăsta?". "Are 18 ani, e în ultima clasă de liceu." "Şi el a cântat ce a vrut el? Totuşi iubirea?" "Da, a cântat, dar e moale aşa, nu e…" "Domnule, vreau să îl ascult şi eu." Şi m-am dus în spate. Şi am anunţat în sală să vină din nou. A cântat două strofe şi un refren. Şi am spus: "Domnule, eşti extraordinar!". Şi l-am pus să cân­te. Aşa a apărut unul dintre cântecele fundamentale ale Ce­na­clului. Nu i s-a părut umilitor să cânte în limba româ­nă, limba tuturor cetăţenilor acestei ţări, nu a făcut separa­tism, avea talent. Şi nici până acum nu a obţinut tot ceea ce au obţinut unii dintre cei mai norocoşi decât el. Am desco­pe­rit într-o toamnă, la Borşa, în Maramureş, doi oameni tineri. Ea nu a putut merge cu noi atunci, pentru că n-a pu­tut, el a putut să meargă în turneu. De ce n-a mers şi ea cu noi? Când am plecat din localitate, a ieşit în calea autobu­zu­lui o femeie care a întrebat: "Ăsta e autobuzul lui Pău­nescu?". "Da!" "Aveţi înăuntru o fată, Doina Hotea?" "Da!" "Doina, coboară, că ţi-au murit părinţii, ţi-au căzut cu ma­şina în Iza." Cel care a rămas în autocar se numeşte Ştefan Hruşcă şi a făcut o carieră frumoasă. La fel şi Victor Soca­ciu, pe care eu îl consider cel mai complex dintre cantauto­rii pe care eu i-am descoperit. La începutul ca­rierei sale, a cântat în Cenaclu un mare artist naţional, Tudor ­Gheor­ghe. Şi câţi au mai fost, de la Marcela Saftiuc, Valeriu Sterian până la Mirela Voiculescu Fugaru şi Nicolae Florei, de la Mircea Vintilă, Nicu Alifantis şi Mircea Florian până la Iris, Poesis, Partaj, Ecoul, Phoenix, Sfinx. Nu mai spun şi alte lucuri... De exemplu, fiind în oraşe cu închisori, aranjam in­stalaţia de sunet pe stadion, de aşa natură încât mu­zica să ajungă şi către cei de după gratii. Mi-a povestit Dumitru Iuga (liderul sindical de la TVR) că a auzit spectacolul de la Aiud, din închisoare, şi mi-a mulţumit peste 20 de ani pentru asta.

Am făcut tot felul de lucruri pentru deţinuţii care erau la Canal, am făcut şi pentru şantierişti, şi pentru cei fără părinţi, şi pentru studenţii români. Am făcut tot ceea ce se putea face în materie de condiţie umană şi toate astea cu forţe mereu noi. Pentru că niciodată Cenaclul nu a putut rămâne în aceeaşi distribuţie, a fost şi nenorocul nostru, dar a fost şi norocul nostru, pentru că a trebuit în permanenţă să lucrez cu cei noi, să îi pun în situaţia de a învăţa ce înseamnă o poezie mare, ce înseamnă o poezie bună şi ei au învăţat foarte repede. La un moment dat, s-a lansat ieşind din muzica uşoară Anda Călugăreanu. Şi eu i-am oferit un text de-al lui Labiş, pe care să facă un cântec al ei ("Noi nu"). Şi multă vreme s-a spus ce inspiraţie a avut Anda Călugăreanu. E adevărat, dar acolo este şi talentul regizoral al lui Adrian Păunescu. "O parte din noi ne-am învins/ Minciuna, minciuna şi groaza..."


Întâmplări memorabile
Sunt foarte multe lucruri extraordinare care s-au întâmplat. De exemplu, descoperirea lui Grigore Leşe. Nu-l lăsa autoritatea de partid să cânte şi el s-a ridicat în sală şi a început să strige: "Domn’ Păunescuuu!!!" Am crezut că e un nebun. "Ce e, dom’ne?" "Domn’ Păunescu, nu mă lasă ăştia să cânt!" "Nu-l lăsaţi, că e nebun!", au zis autorităţile. Dar l-am chemat, a venit pe scenă, a cântat şi a rămas Gri­gore Leşe al scenei până azi! În 1978 s-a întâmplat, la Baia Mare.  Tot la Baia Mare a venit unul la mine, un tip ca un urs, şi tot aşa, nu era lăsat să cânte. Era Mihai Olos. Şi l-am ascultat. Zicea: "O, moarte, ce ţi-aş plăti/ La mine de n-ai veni,/ Viţă verde iadăra/ Ţi-aş da aor şi argint/ Să nu mă bagi în pământ (...)/". Şi tot aşa! Lucruri din astea fac parte din galeria de nestemate, cele mai multe venind din întâmplări (nu din programări), eu  lăsând totul să curgă. Cenaclul nu era o şedinţă sau o conferinţă, spectacolul era întâmplare de poezie, muzică şi dialog. Am reuşit în aceşti 12 ani de Cenaclu să nu am nici un fel de cenzură. Sigur, era responsabilitatea pe care mi-o asumam şi tot ce se întâmpla se putea întoarce împotriva mea.


Conul de umbră…
A fost o pe­rioadă în care s-a lucrat împotriva memoriei, ca să fiu scos şi din ultima scenă posibilă, scena memoriei. Foştii mei colegi au fost obligaţi, li s-a cerut în mod practic şi direct să nu mai anunţe niciodată numele meu ca autor al versurilor pieselor lor. Am fost scos şi din cărţile de şcoală în care eram, am fost scos şi din spectacolele pe care le făceau studenţii sau elevii mai mari şi s-a reuşit într-o măsură semnificativă să fie satanizat Cenaclul Flacăra. S-a lansat tot atunci minciuna ordinară că la Cenaclul Flacăra făceau amor băieţii şi fetele şi că veneau, în final, camioanele şi luau sutiene şi chiloţi de pe stadioane după încheierea spectacolului, lucru cu atât mai mincinos, cu cât nici un spectacol al nostru nu era ţinut fără lumină pe public. În plus, nici un spectacol al nostru nu semăna cu spectacolele în care vine un prezentator, spune şase vorbe, pleacă, se duce, bea, ăia fac ce vor în ­pu­blic. Eu eram cu ochii mereu în ochii publicului. Sigur, erau mii de oameni, uneori zeci de mii de oameni, nu exclud posibilitatea ca vreunul dintre cuplurile de acolo să fi făcut şi dragoste, dar ideea că plecau camioane cu sutiene şi chiloţi aparţinea unor oameni care nu mă iubeau, oameni de ordine, despre care am afirmat că aveau destui bani încât să gândească astfel, adică să creadă că se pot lăsa câte o pereche de chiloţi şi un sutien pe fiecare stadion pe unde treceau. Dar legenda asta ­negativă era făcută ca să enerveze bătrânii familişti şi ­tinerii familişti, care să spună: "Uite, bă, ce face nenoro­citu’ ăsta, el cu libertatea şi  România lui, mama lui!" şi celelalte. S-au lansat foarte multe, de exemplu, că m-am îmbătat şi am dat foc Hotelului Unirea din Iaşi. Eu nu m-am îmbătat niciodată şi n-am dat foc, din octombrie 1970, când m-am lăsat de fumat, nici măcar unei ţigări. Dar, pe fondul unei mocirle balcanice, care n-a dispărut, ci s-a multiplicat după 1989 (dar de data aceasta în presă, spre nefericirea ei şi a mea), au apărut tot soiul de ­minciuni cu privire la mine, au apărut şi nişte adevăruri, eu nu neg faptul acesta şi, din ceea ce spun eu, să nu creadă nimeni că eu cred că sunt perfect. Nu sunt, bineînţeles, perfect, dar în imperfecţiunea mea sunt mai bun decât mulţi dintre cei ce se cred perfecţi. Şi, în orice caz, mai bun şi mai rodnic decât cei care m-au înjurat.


Flacăra repetabilă?
Apăruseră condiţii noi, după 1989, în care a cânta libertatea nu mai era suficient, pentru a da o bătălie pentru drepturile omului. Apărea nevoia de dreptate. Unii oameni vechi cădeau în desuetudine şi se năştea o oarecare poftă de negare a tot ce fusese anterior. Nu era drept să acceptăm toţi, umili, aşa ceva în care prosperau climatul de ură fantastică între oameni, ranchiuna, răzbunarea şi ura. Acestor manifestări, după părerea mea intolerabile, eu le-am opus "Totuşi iubirea". Ideea de iubire izbăvitoare. În concertul general de perso­nalităţi, mişcări noi, de stiluri vechi resuscitate şi de stiluri noi exprimate cu violenţă, Cenaclul  "Totuşi iubirea" nu a avut (din 1990 încoace) impactul pe care îl merita şi pe care-l avusese Cenaclul Flacăra. Au fost şi chestiuni de management, pe care eu le-am ştiut mai puţin, mie mi se părea că important e ca un fapt să fie va­loros şi să fie nevoie de el. Am avut foarte mari spectacole ale Cenaclului "Totuşi iubirea", încât am putut în ultimii ani să numim efortul nostru Cenaclul "Flacăra – Totuşi iubirea". S-au remarcat oameni talentaţi, oameni excepţionali chiar, Cristian Buică, de exemplu, Tatiana Stepa, Octavian Bud, Emilian Onciu, Valentin Moldovan, Adriana Margalina, Andrei Păunescu, Mădălina Amon, Valentin Moldovan, Magda Puskas, talente extraordinare! Unele spectacole ale Cenaclului "Totuşi iubirea" şi cu deosebire unele spectacole ale Cenaclului "Flacăra – Totuşi iubirea" au rupt sălile. La Târgu-Mureş, de exemplu, în preziua lui 1 Decembrie 2003, am avut oaspeţi din Serbia, din Muntenegru, din Basarabia, în­tr-o atmosferă ca în vremurile cele mai curate şi bune ale Cenaclului.


Generaţii şi spectatori
După părerea mea, omul este de la începutul lumii acelaşi, se schim­bă doar anotimpurile şi el atunci îşi ia pelerină sau cojoc sau merge cu bustul gol, se schimbă modele şi atunci el se scălâmbăie sau se împopoţonează. Una era epoca socialistă, în care nevoia cea mai acută era cea de libertate. Chiar eu am scris şi am tot zis: "Trăiască libertatea!/ Trăiască România!". Una era situaţia în condiţiile socialismului, în care multe dintre facultăţile omului erau – nu toate în mod nelegitim – împrumutate sta­tului şi statul ăsta se ocupa de chiria echilibrată în raport cu salariile, statul ăsta se ocupa să nu audă tânăra generaţie ce nu e educativ la posturile de radio sau să vadă pe posturile de televiziune ce nu trebuie.  Diferenţa dintre oamenii tineri? Diferenţa dintre oamenii tineri ai unei epoci şi oamenii tineri ai altei epoci stă în puterea noastră de a-i aduce pe toţi la marea cultură. Nimeni nu a descris în epoca modernă mai bine decât Homer în "Odiseea" scena unei morţi brutale: "Şi capul lui se rostogolea în timp ce mai vorbea încă". E atât de modern şi de înspăimântător, încât parcă retrăim astăzi scena în care Odiseu face dreptate tăind capetele peţitorilor nevestei lui. O încredere nouă în sufletul pur omenesc, care nu se schimbă aşa cum ne închipuim noi de la o etapă istorică, de la o revoluţie la revoluţie. Nu, sufletul e constanta Universului, trupul rămâne oala cu cenuşă mocnindă a Universului. Spiritul e constanta Universului şi, dacă ştim să ne adresăm lui, oamenii sunt în stare de fapte extraordinare, iubind şi rectitorin­du-se ei înşişi prin cultură.