"Lui Ceauşescu îi era frică să nu afle Dej de vânători"

Doctorul inginer Aurel Ungur are 90 de ani, dar arată şi se comportă ca la 70. A fost ministru adjunct al pădurilor în anii '50, secretar general al Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, şef la trustul care a făcut Transfăgărăşanul, a lucrat în Ministerul Agriculturii, ba chiar a ajuns în Republica Centrafricană. A vânat cu mai toate personalităţile politice ale regimului comunist. Acum se agită, la propriu, în cadrul mai multor organizaţii non-guvernamentale pentru protecţia pădurilor. A acceptat să stea de vorbă cu noi despre situaţiile prin care a trecut.


● Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns să vânaţi cu toţi mai-marii comunişti?
● Aurel Ungur: În 1948 s-a format Ministerul Silviculturii. Eu am fost numit director de cabinet al ministrului Ion Vinţe, care era şi el ardelean...


● Este vorba de activistul ilegalist de origine maghiară Vincze Janos? Ulterior a fost general de securitate, s-a ocupat de epurări din partid... Nu era brutal şi incult?
● Cât a lucrat cu mine, nu era aşa, a fost chiar bun pentru păduri. Nu părea incult, spunea că a terminat o şcoală superioară comercială la Cluj. Tatăl lui era un chiabur maghiar, dar după mamă era cred român, se lăuda că pe linie maternă e rudă, nepot al lui George Pomuţ, generalul de origine română care a participat la "Războiul de secesiune" din SUA. Era căsătorit cu altă ilegalistă, Constanţa Crăciun, care era ministru al Culturii. La minister era presiune mare din partea partidului, se numiseră directori de inspectorar silvic sau şefi de ocol oameni cu câteva clase, foşti muncitori care habar nu aveau despre silvicultură. Ţin minte că la o adunare generală a directorilor zonali s-au ridicat unii care au spus că "în numele clasei muncitoare să-i stoarcem pe ingineri ca pe lămâi". Vinţe i-a pus la punct, a spus că ei sunt acolo doar ca să vadă dacă se aplică politica partidului, dar să nu se bage în detalii tehnice, să-i lase pe specialişti să lucreze. A zis "pe lămâi le storci şi le arunci, dar inginerii vor fi baza gospodăririi pădurilor". I-a lăsat pe oameni să-şi vadă de meserie. Nu a fost singurul maghiar cu care am lucrat la păduri. Au răspuns peste silvicultură şi Janos Fazekas, Alexandru Moghioroş sau Mihail Suder, care era polonez. M-am înţeles bine cu toţi, iubeau pădurea. După război era cam ca acum, cu incendii, braconaj, era haos. Am încercat, bazându-ne pe specialişti, să protejăm pădurile.


● Era o perioadă cu epurări prin ministere... oamenii ajungeau la puşcărie din nimic. Cu silvicultorii vechi nu s-a întâmplat la fel?
● Au fost presiuni mari, dar în unele cazuri Vinţe a salvat oamenii. Savantul Ion Popescu-Zeletin urma să fie numit director ştiinţific la Institutul de Cercetări Silvice. Am primit la cabinet o turnătorie cum că Zeletin fusese legionar şi defilase în cămaşă verde. M-am dus să-i arăt ministrului "corespondenţa" şi el a rupt "reclamaţia". Mi-a spus că ştia despre asta, îi spusese chiar Zeletin. Am reuşit personal să-l ţin în minister şi pe Săulescu, care fusese directorul de vânătoare al Casei Regale... Am fost la rândul meu turnat. Mi-am văzut dosarul la CNSAS şi am găsit acolo denunţuri cum că am transformat ministerul într-un cuib de chiaburi, monarhişti şi legionari. Inventaseră despre mine că am fost şef de cuib la un liceu din Odorhei, oraş în care am ajuns abia după 1990.


● Spuneaţi că aţi lucrat bine cu Moghioroş. Avea renumele unui tip dur, milităros...
● Era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi răspundea şi peste ministerul meu. Pe mine mă asculta cu răbdare, încerca să priceapă problemele pădurii şi era calm.


● Ce s-a întâmplat cu domeniile regale de vânătoare după 1948?
● Ele erau cel mai bine gospodărite terenuri din ţară, aveau şi domenii agricole. Le-am transformat în zone de răspândire a vânatului, unde să se împuieze animalele. Fondul de vânătoare era aproape epuizat. Mai tîrziu le-a luat Ceauşescu pentru el pe unele...


● Avea boala vânătorii încă din anii '50 Ceauşescu?
● Să vă spun cum am vânat cu el în ianuarie 1953. Dej spusese că vânătoarea organizată ca la carte e un obicei burghez. M-a sunat Miron Constantinescu, pe care îl cunoşteam încă de când eram student şi mi-a cerut să organizez, cât mai discret posibil, fără gonaci şi bătăiaşi o vânătoare de fazani şi iepuri în zona Chişineu-Criş, lângă Arad. Mi-a spus că o să fie însoţit de ilegalistul Mihai Posteucă şi Nicolae Ceauşescu. Le era frică să nu afle Dej că se dedau la "distracţii burgheze". Am plecat cu un automotor pregătit special în scopul ăsta. În tren, după masă, Ceauşescu a propus să jucăm domino pe echipe, eu cu el şi Miron cu  Posteucă. Pe mine mă plictisea jocul, aşa că am pierdut partidă după partidă şi Ceauşescu s-a enervat aşa de tare, că şi-a luat alt partener, din personalul trenului. Ajunşi la destinaţie, am plecat cu trăsuri direct la vânătoare. Era o zi excelentă, era şi vânat destul, dar tovarăşii nu se pricepeau. Singurul care ştia ceva vânătoare era, în ciuda ochelarilor groşi, Miron Constantinescu. După cum trăgea Ceauşescu, cred că era la una dintre primele lui experienţe. Au împuşcat vreo cimci iepuri şi trei fazani. A doua zi a fost la fel. Ceauşescu era vizibil iritat, ştia că pe domeniul ăla se împuşcă sute de iepuri şi fazani la o singură vânătoare. A lăsat prudenţa deoparte şi mi-a cerut să fac ceva, să aduc bătăiaşi. Am adunat oameni din sat, sub promisiunea că au dreptul să adune vreascuri de foc şi am chemat şi vânători locali experimentaţi, pe care i-am intercalat între bucureşteni. S-a vânat mult, la masa ardelenească de după acţiune Ceauşescu părea mulţumit. Totuşi, ca măsură de prevedere, nu s-au pozat cu vânatul şi Nicolae Ceauşescu nu s-a proclamat campion. Aurel Ţecovici, preşedintele asociaţiei vânătorilor, vrusese să-l pună pe Dej preşedinte onorific. Acesta îl refuzase, spunând că proletarii nu vânează cu fast, precum conţii şi baronii. Abia mai târziu, când şi-a dat seama că vânătoarea îl poate ajuta la discuţiile cu Hruşciov sau la alte chestii diplomatice a venit cu sentimente mai bune.


● Cu Maurer aţi vânat?
● De foarte multe ori. El era un vânător născut, nu făcut, avea asta în sânge. Eu l-am invitat la vânătoare şi când era în dizgraţia lui Dej. De asta a ţinut la mine şi mă invita de data asta el, când ajunsese prim-ministru. A vânat cât s-a putut mişca. Când era pensionat, avea totuşi doi securişti după el. La o vânătoare la Mavrodin, în Teleorman, în anii '80, stăteam la masă cu el, securiştii şi Aurel Ţecovici, ajuns preşedinte de onoare la AGVPS. Deodată a început să spună: "Ce dracu' să facem cu Nicu ăsta? Face numa' greşeli, îi explic, da' nu pricepe nimic". Am înlemnit. Ţecovici mi-a spus că îi e frică să mai meargă la vânătoare cu el.


● Sovieticii parcaţi aici vânau?
● Da, dar o făceau primitiv, fără să respecte nici o lege, ieşeau carnagii. Intraseră în combinaţie cu diverşi şefi locali de la securitate şi făceau prăpăd. Îmi terorizau oamenii, pădurarii şi şefii de ocol. De asta am intrat în conflict cu Securitatea, că am cerut să se respecte legea. Eram ministru adjunct, în 1954. Am făcut o reclamaţie la ministru de Externe, Simion Bughici. Securitatea m-a acuzat de antisovietism. Petre Borilă a dat ordin să fiu anchetat. M-au chemat în faţa unei comisii în care erau Miron Constantinescu, Moghioroş, Petre Lupu, Borilă. Borilă m-a luat destul de tare. M-a apărat Miron care a spus că eu sunt doar legalist, că şi lui i-am dat peste puşcă atunci când a vrut să vâneze extra-sezon un fazan, la Podul Pitarului. M-au apărat şi ceilalţi. Am scăpat relativ uşor, nu am mai fost ministru adjunct, dar am rămas secretar general în minister.


● Cu Sadoveanu aţi vânat?
● Iubea vânătoarea, se deconecta şi se relaxa. Dacă vedea că nu poate să ucidă vânatul din prima, nu trăgea ca să-l rănească. Era cam taciturn. Am fost odată la Podul Pitarului cu el şi cu un nepot al lui, care-i scria biografia, îl înregistra cu un magnetofon. Atunci s-a simţit aşa de bine, că a început să povestească aventuri din tinereţe, cu chefuri şi fete. Nepotul s-a făcut verde, tocmai atunci uitase magnetofonul acasă, nu avea nici măcar hârtie şi creion la el. Mi-a spus că îl mai văzuse într-o asemenea fază doar după o excursie pe Bosfor, care-i plăcuse. După fiecare vânătoare ne invita la el acasă, la un pahar de coniac fin.


● Ştiu că aţi ajuns la un moment dat şef peste Trustul de Construcţii Forestiere Braşov, care a contribuit la tăierea Transfăgărăşanul... Mâna de lucru era formată în general din militari în termen. Am auzit că au murit câteva sute...
● Nu e adevărat! S-au înecat în Vidraru pe versantul sudic ceva soldaţi. A fost o ploaie torenţială, se strânsese apă într-un baraj de copaci. S-a declanşat un fel de cascadă şi a luat patru militari. Pe versantul nordic au pierit 20 într-o avalanşă. Ar trebui să se pună pe Transfăgărăşan plăci cu numele lor. Nu au fost propriu-zis accidente de muncă ci catastrofe naturale. Două regimente de geniu au fost acolo. Păcat că nu se mai vorbeşte despre Transfăgărăşan, ar putea să fie unul dintre cele mai vizitate drumuri turistice din Europa. După Transfăgărăşan am plecat în Africa.


● V-au trimis şi în Africa?
● Cum mă pricepeam la exploatarea lemnului, m-a luat cu el secretarul CC Vasile Patilineţ într-un turneu prin şase state africane. Ne-am văzut cu Bokassa, care ne-a dat dreptul să exploatăm acolo lemn exotic, mahon, pentru furniruri. Ceauşescu a respins vreo trei candidaţi la rând pentru postul de director al exploatării. Într-o dimineaţă, la 8, m-a chemat la el Patilineţ fără să-mi spună de ce. M-a dus cu o maşină la Ceauşescu, care mi-a spus că trebuie să plec în Africa. Patilineţ m-a asigurat că e vorba doar de un an, dar am stat 5. Ceauşescu personal mi-a spus că pot să iau pe cine vreau în echipa mea. Cu toate astea mi-au băgat pe gât mulţi oameni ai Securităţii, dintre care, culmea, mulţi au şi fugit. Exportam lemn de acolo şi în Franţa, dar trimiteam şi la Constanţa, să se facă furnir.


● Eraţi acolo când i-a fost "plasată" nevasta româncă lui Bokassa?
● La un moment dat a apărut o delegaţie condusă de ministrul minelor Almăşan şi Vasile Pungan de la Externe. Aveau după ei o echipă de dansuri folclorice că erau şi Zilele Africii. Cei doi aveau o traducătoare de franceză foarte drăguţă. Artiştii care au venit şi la mine la firmă, care era în mijlocul junglei. Bokassa voia distracţie, aşa că i-a pus pe artişti în avion şi i-a dus la Ndele, la 600 de kilometri, unde avea el o reşedinţă şi moşie. De fapt, voia traducătoarea, acolo s-a petrecut ceva între ei. După asta, ambasadorul Popescu a fost chemat şi negrul i-a spus că vrea să se căsătorească cu românca. Ştiu că pe fată chiar Ceauşescu personal a convins-o să accepte. Bokassa, prieten cu Ghadaffi, trecuse la islam. Românca era "doamna preşedinte", iar negresa cu care Bokassa făcuse nenumăraţi copii era "doamna mareşal", fiindcă el îşi dăduse şi titlul ăsta. Mai târziu s-a proclamat împărat. Ea a plecat după ce el s-a făcut catolic la loc.