Luxemburghezii – singurii europeni urmaşi ai unei sirene...

Luxemburgul este unul dintre acele oraşe care farmecă prin istoria sa îmbinată cu mitul. Prima menţionare a oraşului se leagă de un nume: Contele Siegfried, prin venele căruia curgea sânge carolingian. Se zice că în anul 963, contele a primit de la Abaţia Sfântul Maximilian din Trier un teritoriu stâncos, unde a înfiinţat o cetate mică, numită “Lucilinburhuc”. Cetatea va da apoi numele său oraşului şi ţării care aveau să se înfiinţeze, peste secole, pe aceeaşi stâncă. 

Legenda sirenei Melusina
Conform legendei, Contele Siegfried s-ar fi căsătorit cu Melusina, o sirenă (mitologia medievală a Europei occidentale e plină însă de astfel de personaje), care avea să dispară în valurile râului Alzette, după ce i-a dăruit contelui un moştenitor. Deşi această parte este doar un mit, faptele arată că de la Contele Siegfried se naşte Casa de Luxembourg, o dinastie care, în secolele al XIV-lea şI al XV-lea, a dat patru împăraţi pentru imperiul carolingian şi patru regi ai Boemiei.
În toamna anului trecut, ultimul dintre urmaşii sirenei Melusina (dacă legenda are sâmburele ei de adevăr), prinţul de coroană Guillaume, s-a căsătorit cu contesa belgiană Stephanie de Lannoy... Dinastia întemeiată de contele Sigfried şi frumoasa lui Melusina are toate şansele să-şi continue drumul în istoria Europei!
Cu toate că originea oraşului este romanţioasă, Luxemburgul şi-a luat denumirea într-un mod cât se poate de concret: “Lucilinburhuc”, denumirea dată iniţial cetăţii, însemna chiar “cetate mică”, iar această denumire avea să arate cele două trăsături care au caracterizat oraşul pentru o perioadă destul de mare de timp.
În primul rând, zona stâncoasă avea interes strategic militar şi o fortificaţie de admirat. Oraşul avea să rămână o cetate fortificată timp de aproape 1.000 de ani, până în 1867. În al doilea rând, oraşul nu avea să fie niciodată unul mare: erau cam 5.000 de locuitori la începutul secolului XIV, iar în prezent sunt în total 82.000, fapt care nu face din Luxemburg tocmai o metropolă.

Gibraltarul Nordului
Istoria oraşului este strâns legată de funcţia sa militară. Fiind un punct strategic, cavalerii şi ostaşii de rând erau cazaţi acolo. Cu timpul, la poalele cetăţii au început să se strângă meşteşugari şi comercianţi, făcându-se astfel distincţia între oraşul-de-sus şi oraşul-de-jos. O dată cu secolul al XII-lea, se poate vorbi despre Luxemburg ca despre un burg în toată regula. În veacul al XIV-lea, din cauza dezvoltării demografice, oraşul a început să se extindă spre vest, ajungâmd, de la 5 hectare cât avea la început, la 23 de hectare.
Abia în secolul al XIX-lea s-au depăşit barierele de fortificaţii impuse cu 500 de ani mai înainte: la sud, est şi nord-est cetatea era înconjurată de văile adânci ale râurilor Petrusse şi Alzette, cu adevărat invincibile; pe partea de vest şi nord-vest, către câmpie, intrarea se făcea prin nişte metereze foarte bine apărate. Nu este deci de mirare că Luxemburg a reuşit să rămână necucerit până în 1443, când Filip cel Bun, duce de Burgundia, a reuşit să îi străpungă apărarea printr-un atac surpriză.
Din punct de vedere politic, oraşul a devenit o jucărie a marilor puteri din zonă, în secolul al XVI-lea. În luptele care au avut loc între Francisc I şi Carol al V-lea, oraşul a schimbat taberele de patru ori, înainte de a ajunge în final pe mâinile Habsburgilor, care au decis să schimbe întregul sistem de apărare al oraşului. După aproape un secol şi jumătate de lucru, cetatea a fost transformată într-o fortăreaţă mai puternică, încă, fiind numită, în veacurile al XVII-lea şI al XVIII-lea, “Gibraltarul din nord”.
Cucerit de trupele revoluţionare franceze în 1795, se eliberează de sub tutela franceză şi, sub denumirea de Marele Ducat al Luxemburgului, este integrat Confederaţiei Germane.
În timpul conflictului dintre Burboni şi Habsburgi din secolul al XIX-lea, Luxemburgul se afla chiar pe linia conflictului dintre Franţa şi Germania. Mulţumită Tratatului de la londra, Marele Ducat a fost declarat zonă neutră şi s-a ordonat demontare fortificaţiilor din capitală.

La “Răscrucea Europei”
La nouă secole după Siegfried, Luxemburg înceta să mai fie o fortăreaţă. Mai există încă rămăşiţe ale meterezelor impresionate, care astăzi nasc o problemă “modernă”: fluidizarea traficului auto. Dar la acel moment, o altă problemă îi frământa pe luxemburghezi: cum ar fi putut Luxemburgul să rămână o cetate importantă în regiune, fără atuurile sale militare?
Demontarea meterezelor a permis, în primul rând, dezvoltarea oraşului. După secole în care fusese înăbuşit de ziduri, şi-a permis să se extindă. Astfel, s-au construit centura din jurul Parcului Municipal, care înconjoară vechiul burg, cartierele rezidenţiale Limpertsberg şi Belair şi platoul Bourbon, cu minunatul său Bulevard al Libertăţii, pe care se află câteva edificii impozante, cum ar fi Banca Naţională, ori pieţe largi, precum Place de Paris. Sunt şi câteva locuri de panoramă atât de frumoase, încât însuşi Goethe a fost fermecat şi le-a lăudat, în 1792. Deasemenea, mulţi pictori au profitat de minunăţia locului, precum Turner, Fresez, Liez, Kutter şi mulţi alţii.
În secolul XX, mare parte din turism se baza pe vizitarea fortăreţei. Politicienii au încercat să atragă organizaţii internaţionale în oraş, dar nu au reuşit până în 1952, când miniştrii de externe din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului au ales Luxemburgul ca sediu provizoriu. Luxemburg, astăzi, alături de Strasburg şi Bruxelles, este unul dintre cele trei sedii ale Uniunii Europene. După toată această dezvoltare spectaculoasă, Jean Monnet afirmase: “micul oraş e acum răscrucea Europei”.
Deşi nu este foarte mare ca dimensiune, astăzi Luxemburgul este o metropolă, atât prin activităţile desfăşurate aici, cât şi prin locuitorii săi, 48% dintre aceştia fiind străini. Oraşul este astăzi “un microsistem al Europei de mâine”.

„Cetatea doarme liniştită!”
Dacă toate aceste minunăţii istorice şi culturale nu v-au determinat încă să vizitaţi Luxemburgul, atunci poate măcar pentru frumuseţea peisajului şi a oraşului merită să trageţi o fugă. Preţurile de cazare în oraşul-stat nu sunt prea la îndemână, însă Luxemburgul poate fi vizitat uşor din Franţa, Olanda, Belgia sau Germania, aşa că dacă vă petreceţi vacanţa într-una dintre aceste ţări merită să vă programaţi o zi pentru o călătorie spre Luxemburg. Încearcă însă să ajungi până la căderea serii pentru că oraşul destul de cosmopolit din timpul zilei, “adoarme” repede. Pe străzile înguste, printre casele înalte şi vechi, aproape că n-ar fi de mirare să îţi iasă dinainte paznicul cetăţii, strigând: “Este ora 23, cetatea doarme liniştită!”.
Am păşit şi eu în cetate, pe urmele lui Goethe, într-un amurg de vară timpurie. Legendara stâncă Loreley ardea în ultima zvâcnire a soarelui ce se pregătea să apună. Apoi, ca şi cum timpul se prăvălise brusc în trecut, străzile burgului vechi mi-au părut neobişnuit de tăcute... Puţine ferestre mai luminau, discret. Şi pe la răscruci de drumuri se auzeau paşi de cavaleri grăbiţi, învăluiţi în mantii negre, lungi... Există un mister pe care turistul grăbit să bifeze încă un loc vizitat (alegând circuitele care conţin, în aceeaşi zi, vizitarea celor trei ţări din BENELUX) nu-l va trăi niciodată.
Nopţile Luxemburgului – altminteri decât nopţile nebune ale marilor oraşe turistice ale Europei (tumultul cluburilor de noapte, altminteri spectaculoase, nu poate fi ghicit dincolo de zidurile groase, lăsându-te să respiri aerul calm, medieval)   – oferă surprize şi emoţii îndeosebi celor care îndrăgesc mitologiile vechii Europe.