Maria, Regina României: Povestea vieţii mele (28)

Muzica nu juca un rol important in educatia noastra. Mama imi marturisi, mai tarziu, ca cea mai mare dorinta a ei fusese sa aiba un copil mi­nune. Ambitia ei era ca una dintre noi sa aiba vreun talent de seama pentru muzica, pictura, canto, dans, matematici; pentru orice, in fine, numai sa fi fost ceva nemaipomenit. Iar cand nici una din noi nu dovedi vreo aplicare pentru a ajunge ceva deosebit, ne privi ca pe niste cauze pierdute si ca prilej de dezamagire pentru dansa. Era, asadar, de prisos sa dea educatie speciala unor flecustete ca noi; de aceea nu ni se dezvolta urechea si, multa vreme, n-avuram pentru muzica un gust ales.

Totusi, imi amintesc fiorul de adanca bucurie ce ma cuprindea uneori, cand se aseza mama la pian si canta. Avea maini albe, grasute, cu degete scurte; atingerea clapelor era, la dansa, fermecator de dulce si de catifelata. Jocul ei semana cu soapta apei curgatoare si mi-amintesc indeosebi o romanta de Rubinstein si un preludiu postum de Chopin, la auzul carora mi se topea inima din mine. Asadar, trebuie sa fi avut eu oarecum simtul muzicii, chiar la o varsta frageda.

Ducky si, mai tarziu, mititica Bee, fura cele inzestrate cu talent muzical. Eu aveam talent decat la desen si pictura, talent pe care il impartaseau si celelalte surori, insa a fost o vreme cand le intreceam in aceasta arta.
Mama a fost aceea care ne-a descoperit bucuria basmelor lui Grimm si Andersen, mai ales, ale carui povesti cu zane sunt mai presus de toate celelalte in lume.

Mama citea minunat si ne citea ceasuri de-a randul, dar nu se lasa sa stam fara de lucru in mana; totdeauna trebuia sa impletim cu carlige sau cu croseta sau sa desenam, pe cand ne citea.
Mai mult decat oricare, ne placea povestea 'Micii Sirene'. Plangeam cu rauri de lacrimi ascultand aceasta istorisire, nesfarsit de jalnica si, oricat de des ne-ar fi citit-o (caci copiilor le place sa auda o istorie de nenumarate ori), de fiecare data ne mergea inima deopotriva.

Andersen, pentru totdeauna idealul meu, si azi cand incerc eu insami sa scriu un basm, totdeauna nazuiesc sa-l scriu 'a la maniere d'Andersen', care-si cunostea mestesugul mai bine decat oricine si stia sa stoarca lacrimi sau sa scoata zambete din inima cea mai impietrita.
Mama intotdeauna vorbea cu noi englezeste; niciodata n-a vrut sa ne invete ruseste, spunand ca nu vrea sa auda iubita limba a tarii ei schingiuita de propriii ei copii.

Ne iubea din suflet, ne daruia intreaga ei viata, dar, cu toate acestea, lucru ciudat, isi punea putina nadejde in noi.
Nu eram copii minune si pace; de aceea, mai tarziu, cand fiecare din noi desfasura vreun mic talent al ei, mama, cu toate ca ne incuraja, o facea totdeauna intr-un chip ocrotitor, in care se cuprindea si o umbra de neincredere. Nu prea ne lua in serios; noi eram dintr-o generatie mai tanara si nici nu primisem o educatie asa de desavarsita ca a ei; si apoi, mai presus de toate, eram protestante, asadar, unele laturi ale sufletului nostru erau straine de ei.

Iubita, marinimoasa si generoasa mama! Croita, in linii mari, era totdeauna intr-o cautare fara ragaz si cu sufletul nelinistit. Nazuind spre o desavarsire nestirbita, uneori pierdea din vedere, chiar cu pretul unei nedreptati, ceea ce ar fi fost un izvor de bucurie, daca nu s-ar fi straduit mereu spre un ideal, sadit in fiinta ei de acei ce o crescusera.
Ca toate fiintele omenesti, era chinuita de nazuinte, dar n-ar fi fost nevoie sa fie atat de singura daca ar fi vrut sa se daruiasca mai mult copiilor ei!

Intr-un rand, ne-am dus vara in Scotia, in loc sa ne ducem la Osborne. E singura data cand am fost in Scotia si amintirile mele despre acele locuri sunt pline de incantare.
Atotputernica bunica-regina ne imprumutase o casuta numita Abergeldie Maines, in care petrecuram cu guvernanta noastra inceputul verii; mai tarziu, spre toamna, veni si mama si ne mutaram intr-o resedinta mai mare, numita Birk Hall.

Am o amintire foarte stearsa despre acea locuinta, dar nu trebuie sa fi fost foarte incapatoare, deoarece Ducky, Sandra si cu mine dormeam in acelasi pat, mare. Cu toate ca nu eram in largul nostru, ni se parea un lucru plin de haz. Doua dormeam cu capul spre partea de sus a patului, cealalta, cu capul la picioarele pa­tului, despartind cu trupul ei pe celelalte doua tovarase. Nu-mi pot lamuri de ce fusesem nevoiti sa ne restrangem asa; n-am in minte imaginea impartirii acelei locuinte, afara de a marii noastre camere de dormit. Insa infatisarea exterioara mi-a ramas limpede si luminoasa. Ne innebuneam dupa Scotia, cu dealurile ei joase si line, acoperite de tufisuri inflorite, campiile stufoase si paraiele ei, ceata ei, lacurile ei! Plutea in acea tara o nemarginita poezie, usor misterioasa, care atingea nu stiu ce struna din inima mea.

Tarziu, mult mai tarziu, cand descoperii cartile lui Fiona Macleod, le indragii cu aceeasi infocare cu care indragisem Scotia, singura data cand o vazusem.

• Continuarea in numarul urmator
• (din 'Maria, Regina Romaniei – Povestea vietii mele', vol. I, Editura Eminescu)