Maria, regina României - Povestea vieţii mele (38)

'Si, intr-o noapte de vara a trecut in fata ochilor mei un vis. Atat de minunata era frumusetea lui, incat, pe cand il scriu, mi se pare ca nascocesc unul din basemele mele de altadata: e sarbatoarea zilei onomastice a imparatesei. Ziua onomastica are (sau mai degraba trebuie sa zic avea) o mare insemnatate in Rusia.
Adevaratul nume al lui tante Minny era ca al mamei si al meu, Maria, adica ii fusese dat cand se facuse ortodoxa. La inceput, ca principesa a Danemarcei, fusese botezata Dagmar, in religia protestanta.

Ziua Sfintei Maria Magdalena, patroana noastra, cade, din fericire, in mijlocul verii, asadar se puteau face mari serbari sub cerul liber. Ziua se incepea cu o slujba religioasa, ca aceea descrisa; pe urma, dupa cate imi amintesc, venea defilarea trupelor, iar seara, lacurile si fantanile din Peterhof se luminau si, intr-una din insule se re­pre­zen­ta un balet. Acesta de fapt fu programul zilei pa­tronimice, de care imi amintesc dupa atatia ani.

Ceea ce face amintirile mele si mai putin limpezi e faptul ca festivitatile serii se desfasurau la ora cand, de obicei, pe noi ne culcau, astfel incat, in ochii mei uimitI, totul parea o scena din basme, o noapte care nu avea nici o legatura cu adevarurile vietii zilnice. Familia imperiala nu locuia in Marele Palat din Peterhof, ci in case mai mici, cladite pentru ea, dintre care cea mai de seama era numita ?erma Marele Palat din Peterhof, e o cladire falnica, din timpul Caterinei celei Mari; cea mai de seama frumusete a ei e datorita gradinilor si fantanilor care coboara in largi terase, pana la marginea apei, si sunt intocmite in acelasi stil ca la Versailles. Palatul isi are fatada spre un mare lac ce nu e, de fapt, decat un brat al Marii Baltice.

In acea noapte neuitata, fantanile fura luminate in culori deosebite, dintre care auriul si rubinul fura o priveliste de vraja; dar punctul culminant al seratei a fost baletul pe una din insule.

Mi-aduc aminte cum ne imbracaram pentru a porni spre insula fermecata si, intr-adevar, parca porneam spre Cythera, clasica insula a iubirii. Linistita si limpede era noaptea, aproape luminoasa, cum sunt noptile din tarile nordice, in mijlocul verii.
Netede ca o oglinda uriasa se rasfrangeau luminile fantanilor, precum si umbrele barcilor ce lunecau pe luciul imensului lac care parea o mare misterioasa. Parca plecai in zbor pe aripile unui vis, un vis nedeslusit si dulce, in care toate glasurile si fetele omenesti pareau naluciri blajine fete fericite, pline de bunatate si glasuri ce nu puteau rosti decat cuvinte blande sau nu puteau canta decat cantari de dragoste.

Sunetul molcom al viselor tulbura singur tacerea, noi, copiii, unul langa altul, ne tineam ra­suflarea, ca sa nu ne desteptam din farmecul ce ne incremenea. Am fi vrut sa ramana toate asa, in veci.

In sfarsit, ajunseseram in insula fermecata; o oaza de arbori si, in fata acestui minunat fond verde, o feerie usoara, incantatoare, ireala; dansuri plutind incoace si incolo, zane, elfi, nimfe. Culori maiestrit imbinate, miscari ritmice leganate de acordurile unei muzici de dans a carei dulceata iti topea inima. Umbre eretice, naluci, naiade, palpaieli de flacara, fapturi ca de vis, fara trup, fara suflet... nascociri ale creierului...

Le-am vazut eu pe toate acestea oare sau nu?
Amintirile imi sunt atat de aburite, incat s-ar parea sa fi fost numai de parere, dar nu, au fost aievea! Si aceasta era o parte din Rusia, din acea Rusie de odinioara, din acea falnica si minunata Rusie, aproape asiatica in splendoare, cu nesfarsitul ei alai de maretie si de putere... Un vis, o cladire de nisip, ceva care a trait, s-a naruit si nu mai e...

Sa trecem acum la ceva cu totul deosebit, la amintirea unei fiinte de o fire mai substantiala care nu are nimica asemanator cu nalucile, cu naiadele si cu palpaiala de flacari. E vorba de contesa Alexandrine Tolstoi, vara renumitului scriitor, pe vremuri guvernanta mamei, si care a fost una din spaimele copilariei mele.

O impunatoare batrana era contesa Alexandrine Tolstoi. Fusese impunatoare pe vremea cand mama era tanara si ramasese tot asa si in timpul nostru. Ciudatenia infatisarii sale se datora unei serii de barbii, care ajunsesera cu varsta, ca niste saci de piele, deserti. Avea obrazul mare si nasul, cu narile largi, deschise, era prea mic pentru acel chip. Pierduse, intr-un accident, degetul mijlociu de la mana dreapta. Din aceasta pricina capatase un tic nervos si nu inceta de a freca unul de altul degetul al doinea si al patrulea peste ramasita degetului ce-i lipsea, si apoi trecea peste obraz si nas, parca ar fi gonit o musca. Aceasta miscare nervoasa o repeta necontenit.'

(continuarea in numarul urmator)