Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de Duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor, respectiv selecţiuni din „Povestea vieţii mele”, apărută la Editura Eminescu. Un gest pe care Jurnalul de Duminică îl face din dorinţa de a ne redescoperi valorile, trecutul, aşa cum a fost şi istoria, aşa cum apare ea în jurnalele marilor personalităţi, ceea ce nu este puţin lucru.
Citiţi toate episoadele memoriilor Majestăţii Sale, Regina Maria a României
„Acest miros de foi de toamnă, oriunde aş fi, îmi redeşteaptă totdeauna imaginea parcului de la Eastwell şi cărările din pădure, călcate odinioară de paşii noştri de copii. Iar în grădina de zarzavat era acel parfum al florilor de toporaşi, amestecat cu izul muced al cartofilor şi al sacilor vechi, păstraţi în şopronul de alături, şi ceva mai încolo, mirosul amărui al înaltelor garduri vii de dafin, prin care aveam obiceiul să ne strecurăm şi care ni se păreau o întunecată şi misterioasă trecătoare spre locaşurile visurilor, la care trebuia odată şi odată să ajungem.
Oh! Dar imensul cedru, pe pajiştea din faţa casei, cu ramurile cele de jos măturând pământul şi sub care ne furişam!
Acest arbore era un minunat locaş în chip de catedrală, în care noi, copiii, stăpâneam fiecare câte o încăpere.
Nişte curpeni, făcându-şi loc sub umbra pomului, se căţăraseră pe ramurile lui aplecate şi atârnau în jos în lungi perdele. Aceşti lujeri agăţători dădeau locuinţelor noastre tainice o înfăţişare de junglă, şi eu îmi închipuiam că erau frânghii de clopot întrebuinţate de zâne la lumina lunii, în acele ore încântătoare, în care nana nu ne dădea niciodată voie să ne furişăm din pat, ca să cercetăm nemărginirea lumii!
Această ciudată senzaţie de mister e foarte caracteristică în copilărie. Copiii văd lucrurile într-un chip deosebit şi în alte proporţii decât oamenii mari; în fiecare lucru văd forme stranii, culori, secrete, prilejuri de descoperiri de care nu-şi dau seama cei mari.
Sunt chipuri cuprinse în chipuri, adâncimi cuprinse în alte adâncimi şi în fiecare lucru sunt posibilităţi, care mereu depăşesc avântul spre ele.
Eu aveam o închipuire bogată. Puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu şi surorile mele; darul de a romanţa îmi umplea sufletul şi în toate lucrurile vedeam mai mult decât ceea ce percepe ochiul singur.
Această însuşire m-a însoţit toată viaţa; şi acum la 52 de ani desluşesc încă vedenii şi frumuseţi în toate câte văd.
La Eastwell se afla, lângă lacul cel mare, un înfricoşător şi netălmăcit mister.
Guvernanta şi bonele noatre ne duceau rar pe acel drum, căci era un drum lung pentru picioarele noastre mici, dar uneori ne rugam de ele până obţineam să ne treacă pe acea cărare neştiută de cei mari, care avea pentru noi o ademenire plină de fiori.
Ascuns printre tufişuri, la capătul cel mai îndepărtat al lacului, se găsea un puţ şi de acolo pornea un zgomot extraordinar, un sunet adânc, cavernos, ca de stafii, ca şi când nişte mâini disperate ar fi izbit fără sfârşit în porţile unei închisori.
„E cineva acolo, în fund!”, ne şopteam noi unul altuia. „O stafie, un prizonier? Sau un uriaş îngrozitor, sau cine ştie ce fiinţă spăimântătoare care a fost zidită acolo?” Dar niciodată nu îndrăzneam să întrebăm cine era închis în puţ! Nici nu cred că dormeam s-o aflăm. Splendida teroare a acestei taine preferam să o lăsăm netălmăcită.
Bum, bum, bum! Şi inima ni se zbătea în mod chinuitor, ne apucam de mână şi ne sileam să nu grăbim paşii şi nici să părem înfricoşaţi. Bum, bum! Ce putea să fie? Astăzi ştiu tot atât de puţin ca atunci, ce pricină făcea acel puţ sau rezervor să producă sunetul înspăimântător, şi găsesc o plăcere să-mi reamintesc iar acei minunaţi fiori pe care-i simţeam când, păşind în vârful picioarelor, ne furişam pe lângă locul de groază.
Mai era un colţ, care ne umplea de un sentiment de întunecat mister, dar acesta era în interiorul casei.
Nu ştiu dacă Eastwell House era atât de mare, cât ni se părea nouă, copiilor, dar cuprindea multe părţi neexplorate şi încăperi în care niciodată nu pătrunsesem. Din hallul pardosit cu marmoră, se ridica o scară principală, lată, cu trepte line, dintr-un lemn de culoare închisă; dar mai era şi scara de din dos!
„Nu e un loc pentru fetiţe”, declarase guvernanta, transformând instantaneu scara de din dos în ceva plin de un interes arzător, o ţară de descoperiri şi de misterioase posibilităţi, pe care ardeam de dorul să le explorăm.
Acea scară de din dos era un loc care te umplea de teroare, te înfiora la fel cu puţul de lângă lac, pentru că se adâncea în gol, părând că coboară până în măruntaiele pământului. Privind peste balustradă sau, mai bine zis, pentru statura mea de atunci, furişând o privire printre stâlpi, te apuca ameţeala şi simţeai nevoia să te tragi deoparte.
Însă îndată ce te depărtai, ceva mai puternic decât frica te împingea să te uiţi iar şi să mai arunci o privire, pentru că la jumătatea coborâşului se afla un colţ misterios, pe care servitorii îl numeau „Firida Gloriei” şi dintre toate locurile, acesta nu era un loc „pentru fetiţe”.
După câte îmi aduc aminte, „Firida Gloriei” avea în faţă o perdea în loc de uşă. Această perdea era mereu fluturată de vânt înainte şi înapoi, şi totdeauna ardea o lumină în dosul ei, aşadar, trebuie să fi fost un loc foarte întunecos... Ca şi despre puţul de lângă lac, până în ziua de azi nu am o idee limpede despre ceremoniile ce s-or fi desfăşurat în acel colţ tăinuit. Să fi fost un fel de cămară? N-aş putea spune; însă, pentru închipuirea noastră de copii era un fel de iad fără asemănare, propriu scărilor de din dos şi despre care ne închipuiam că are un mister al lui.” (Va urma)
din „Maria, Regina României – Povestea vieţii mele”, vol. I, Editura Eminescu, 1991
