x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Maria, regina României - Povestea vieţii mele (74)

Maria, regina României - Povestea vieţii mele (74)

13 Iul 2012   •   21:00
Maria, regina României - Povestea vieţii mele (74)

Un cuvant despre profesorii nostri: Erau, bineinteles, un factor de mare insemnatate in vietile noastre, tocmai atunci cand se cuvenea sa capatam toate cunostintele trebuincioase unor mici printese bine educate. Dar, pe acea vreme, nici o invatatura complicata cum ar fi algebra, limbile clasice, matematicile sau filosofia nu faceau parte din program. Nu eram o eleva buna, lacoma de stiinta, caci gaseam mai multa placere in toate celelalte indeletniciri decat in studii. Nu cunosteam ce e ambitia, si imi parea rau de timpul pe care orele de lectii il rapeau de la o mie de alte lucruri ce as fi vrut sa le fac.

Ducky si cu mine nu luam lectiile impreuna. Ea avea hotarat mai multa aplecare spre invatatura decat mine, pricepea mai repede, retinea mai bine, ortografia ii venea foarte usor, pe cand eu, niciodata n-am stiut-o deplin. Pana si azi nu pot sa "vad" cuvintele ce scriu, ci numai lucrul pe care il reprezinta. Bunaoara, cuvantul "gradina" pentru mine nu desteapta vederea semnelor: g r a d i n a, ci pomi, flori si fantani, pajisti verzi si colturi umbroase si, numai din cand in cand, ma destept cu oarecare mirare cand descopar ce infatisare are cuvantul pe hartie, in simpla lui scriere.

Sandra, fiind putin mai inaintata, isi lua lectiile singura. Era cea mai inceata din noi trei la invatat. Mai tarziu, sora mea, Baby, a fost o eleva mult mai destoinica, fiind mai ambitioasa si cu o parere mai moderna despre cunostintele ce ar trebui sa le aiba o fata. Eu ma multumeam pe deplin cu istoria, geografia, aritmetica, botanica, literatura, religia, istoria naturala, pictura, limba franceza, muzica, gimnastica. Nici o stiinta mai incalcita nu m-a ademenit vreodata si nici nu ne dadeam seama cu care sa ne fi putut lua la intrecere. Profesorul Rieman, care ne preda istoria si geografia, era un om destoinic, avea o barba cafenie si intruchipa pe germanul cam teapan si foarte politicos.

Il sufeream fara sa ne placa in adevar. Facea tot ce putea ca sa intelegem harta lumii intregi si sa tinem minte numele raurilor, ale oraselor si ale muntilor, si-si dadea multa osteneala ca sa ne insufle o cunoastere in linii generale a istoriei si a legaturilor tarilor intre ele, de-a lungul veacurilor; schimbarile ivite in infatisarea si marimea lor, intamplarile de capetenie care trebuiau neaparat tinute minte, precum si chipul cum urmau una dupa alta epocile, cu razboaiele, cu cresterea si cu descresterea lor. Creierul meu, neexersat nu era insa destul de primitor si nu mi-a ramas mult din toata intelepciunea pe care profesorul Rieman cerca sa ne-o impartaseasca in timpul lungilor si adesori obositoarelor ceasuri, pe cand alte glasuri mai admenitoare ne ispiteau prin ferestrele deschise. Profesorul Rieman avea un fiu care azi e artist de meserie, inzestrat cu un minunat talent muzical.

Alesul nostru dintre toti era profesorul Beck. Avea un cap frumos, cu nas de acvila, o creasta de par zbarlit, glasul adanc si mult simt al umorului. In programul nostru, lectiile lui se numeau "limba germana", ceea ce cuprindea literatura, compozitia cu profesorul Beck cu toate ca mintea lui se inalta mult mai sus decat a noastra si ca uneori uita ca vorbea cu doua fetite foarte copilaroase si prostute si se avanta spre gandiri ce depaseau cu totul priceperea noastra; trecandu-si mana pe tufa razvratita a parului castaniu-carunt, vorbea neincetat, si ochii lui nu ne mai vedeau, pierdut cum era in propria lui viziune. Cu degetul ridicat, de-a lungul nasului lui de acvila, inchidea ochii pe jumatate si ne spunea lucruri pe car nu le pricepeam, izvorate cu mult avant din adancul intelepciunii lui; uita cu totul de cele doua fetite: daca-l ascultau cu placere sau nu se straduiau deloc sa-i urmeze zborul cugetarii. In chip nelamurit, intelegeam totusi ca spusele lui erau pline de miez, mai ales daca am fi putut sa pricepem despre ce era vorba. Lui Ducky ii plecea sa dezbata orice chestie si rareori primea ceva de-a gata, eu, insa, eram o eleva lipsita de insusiri si-mi pare rau sa marturisesc ca nu se poate povesti despre mine, c-as fi spus in acele vremuri ceva de seama sau plin de haz.

Aveam insa un oarecare talent de a povesti si ma bucuram cand mi se ingaduia sa-mi aleg singura subiectele de compozitie. Aveam si criere frumoasa, dar memoria nu prea ma ajuta; puteam, bunaoara, sa-mi amintesc o poveste, dar niciodata datele istorice. Mi se pare ca modul de predare nu era pe atunci asa de bun ca in ziua de azi. Invatamantul nu se facea in chip apropiat de intelegerea copilului si, ca sa zic asa, nu era destul de vizual, nici nu-ti atata inchipuirea si nici nu te invata nimeni sa patrunzi intelesul, scopul sau planul lucrurilor. Nu ti se aduceau destul de limpede sub ochi legatura dintre fapte, cauzele lor, nici desfasurarea treptata si logica a intamplarilor. Cel putin asa simt eu cand ma uit inapoi la multele ceasuri pierdute zadarnic, pentru a invata atat de putin.

×
Subiecte în articol: jurnalul de duminică