Maria, Regina României - Povestea vieţii mele (9)

Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de duminică vă oferă şansa de a descoperi ce­ea ce inima a lăsat să vorbească şi să dic­te­ze dând valoare scrisului prin sincerita­tea, claritatea şi profunzimea sentimen­te­lor celei care a fost Regina Tuturor Româ­ni­lor.

„Mai era o mulţime de minunate şi ciudate lucruşoare făcute din granit scoţian şi din roci sco­ţiene de preţ, numite «cairngorm». Şi mai presus de toate era botgrosul bunicii, o mică lighioană foarte arţăgoasă care se zgribulea de furie şi scâr­ţâia din gâtlej dacă-ţi vârai degetul printre gratiile coliviei, dar când îi plăcea cineva, se umfla pâ­nă ce se făcea rotund ca o minge de puf şi atunci fluiera încetinel şi încântător o mică melodie veselă pe care o învăţase. Odată, demult, am avut şi eu un botgros ca al bunicii, dar mult mai târziu, şi povestea lui e tristă... oh! atât de tristă... Cercetările noastre în jurul camerei bunicii nu puteau avea loc decât când ne ducea mama la dânsa – căci atunci bunica vorbea cu mama iar nu cu noi, şi convorbirile lor mai lungi şi mai de seamă ne dădeau vremea pentru călătoriile noastre de explorare. Amintirile mele se leagă în special de camerele de la Windsor; la Osborne şi Balmoral, întâlneam pe bunicul de obicei pe afară.

Ca orice fiinţă obosită, bunica simţea nevoia să scape timp de câteva ore pe zi, de tăcerea «regalităţii» apartamentelor ei. De aceea, de câte ori vremea îngăduia, îşi lua dejunul de dimineaţă şi ceaiul în grădină. Mai ales la Frogmore şi la Osborne, o văd sorbindu-şi cafeaua cu lapte sub o umbrelă înfiptă în pământ, de mătase «ecrue», cu căptuşeală şi franjuri verzi. Şi aici, oricine se apropia de dânsa trebuia să păşească uşor; dar pe pajiştile verzi ca smaraldul, care ţineau loc de covoare, şi în aerul liber, fiecare se temea mai puţin de răsunetul propriului său glas.

Ceea ce caracteriza breakfastul bunicii era desfătătoarea mireasmă a cafelii şi a unui fel de pes­meţi, care soseau din Germania, în cutii de ti­ni­chea rotunde şi scunde. Năsucurile noastre pof­ti­cioase le miroseau cu jind, dar nu prea ni se în­tâm­pla să fim poftiţi a gusta din ei! Highlanderi cu fus­ta­nelă de stofă cadrilată, cenuşiu cu verde, sau hinduşi cu turban, erau de obicei rânduiţi să îngrijească de serviciul bunicii. Îmi mai amintesc că-şi aveau locul în acest tablou şi lachei monumentali, precum şi o mulţime de câini: ogari, skye-terrieri, unii scoţieni şi alţii pletoşi, şi mai presus de orice încântătorul poney numit Isabelle cu botul tran­da­firiu şi ochii ca rubinul, copia exactă, în mic, a imenşilor cai înhămaţi la trăsura de gală, poleită, a bunicii, cu care mergea la parlament sau la Cate­drala din Westminster, în zile de mari evenimente.

Ah! acel poney Isabelle! Îmi apărea în multe închipuiri ale copilăriei mele. În ţara visurilor era al meu, ba chiar am colindat călare pe el minunate meleaguri, trecând peste tradiţionalele şapte dealuri şi şapte văi până în ţara zânelor! Repede ca vântul îi era galopul, copitele-i nu făceau nici un zgomot, iar coama şi coada îi străluceau în adevăr ca şuvoaie de lumină...

Osborne! Nume care, singur, e – până astăzi – o bucurie pentru mine. Căci el însemna vacanţa de vară, marea şi plaja, minunate scoici ce se găseau în timpul refluxului, scoici de toate culorile şi de toate formele. Însemna nespus de plăcute băi şi plimbări în lunga «vagonetă» – astfel numeam noi breackul nostru – prin pădurile pline de miresme, de-a lungul gardurilor vii încărcate de caprifoi. Şi însemna să vedem pe scumpa noastră bunică-regină dejunând sub umbrela «ecrue» cu cana­furi verzi, înconjurată de câini, hinduşi, highlanderi, de câte una sau două mătuşi servind-o cu sfială şi de câte o doamnă de onoare făcând mereu la reve­renţe, în costum negru corect, mereu zâmbitoare şi cu vocea potolită a celor ce aveau în grija lor pe marea mică doamnă.

Şi mai însemna şi priveliştea splendidelor terase din faţa castelului din Osborne, unde înaltele magnolii creşteau de-a lungul zidurilor; aceste uriaşe magnolii cu o mireasmă asemănătoare lămâiei, în care îţi puteai îngropa întreg obrazul, nu îndrăznea nimeni să le culeagă, căci erau mult prea preţioase şi exotice ca să fie îngăduit unei mâini de copil să le smulgă.

Chiar când se veştejeau şi petalele li se făceau ca o piele cafenie, ele tot îşi păstrau mireasma îmbătătoare, iar ciudatul lor mijloc tare şi ascuţit ieşea şi mai mult la iveală. Erau în adevăr flori de mister, şi tot astfel erau şi pasiflorele cu crucea din inima lor şi numeroaselor lor stamine culcate împrejur, într-un cerc perfect, ca roţile unui ceasornic. Apoi mai era şi iasomie pe acele terase, şi iasomia m-a vrăjit totdeauna, dându-mi un fel de extaz. Acest extaz pricinuit de flori a fost mereu una din desfătările vieţii mele; îl simt acuma ca şi atunci. E un fel de răpire, un fel de recunoştinţă, asemenea unei rugi care încântă sufletul şi totodată trupul, ochii şi inima.

Trebuie să mă opresc asupra acestui sentiment de extaz, pe care mi l-au dăruit unele lucruri. Odată, mult mai târziu, vorbind despre el cu sora mea Ducky, aflai că şi dânsa simţise totdeauna aceeaşi senzaţie de răpire a simţurilor ca şi mine, şi cu prilejul aceloraşi lucruri. Era ceva ca o strângere a coardelor inimii, ceva care îţi aducea lacrimi în ochi şi totodată te făcea să strigi de bucurie, sau să cazi în genunchi şi să te închini, ori să cânţi imnuri de slăvire şi de mulţumire.

Cauzele acestor extazuri erau multe şi felurite. Unele erau pricinuite de forme şi culori, altele de miresme, altele de sunete şi numai unele aveau drept cauză vreun sentiment. Acestea din urmă erau  mai misterioase şi mai greu de pătruns. Când aş începe să înşir extazurile mele de copil, multe v-ar face să zâmbiţi, dar ele erau atât de puternice încât chiar în ziua de azi e de ajuns să închid ochii ca să simt cum mă cuprind iar, cu aceeaşi putere de odinioară!

Era, bunăoară, nespusa înfiorare de fericire de a ajunge la malul mării, la Osborne, după ce se retrăgea marea; coborârea din «vagonetă» dinaintea micului castel al paznicului şi posibilitatea, totdeauna reînnoită, de a găsi minunatele scoici! Nisipul se întindea argintiu, umed şi lucios sub picioarele noastre goale; iar pe jumătate îngropate, se aflau comorile, care nu aşteptau decât să le descoperim”.

(Continuarea în numărul următor)

 • din „Maria, Regina României –  Povestea vieţii mele”, vol. I,  Editura Eminescu