Maria, Regina României - Povestea vieţii mele (II)

„Vremurile, circumstanţele, ambiţia, înrâuririle, toate se îmbină pentru a face pe copii să se deosebească de părinţi; şi apoi, adesea, mama uită când un copil o uimeşte sau o dezamăgeşte, că nu ea singură a plămădit acel copil. Într-un copil curg totdeauna două izvoare de sânge; un lung şir de străbuni – iluştri sau nu, aceasta nu importă – sunt părtaşi la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei, fără doar şi poate, căci nu l-a purtat ea nouă luni şi, la urmă, nu i-a dat ea viaţă, cu preţul chinului ei?

Părinţii mei mai aveau trei fiice. Victoria Melita, născută la Malta în 1876, Alexandra Victoria, născută la Coburg doi ani mai târziu şi, în sfârşit, Beatrice, care se născu şi dânsa la Eastwell în 1883. Ea era „copilul preferat” al familiei şi se pricepea foarte bine să se întărească în această situaţie de invidiat.
Copilăria noastră a fost o copilărie fericită şi fără griji, copilăria unor copii bogaţi şi sănătoşi, feriţi de loviturile şi de asprele realităţi ale vieţii.

Mama ţinea în viaţa noastră un loc mai mare decât tata – el fiind marinar, lipsea adesea dintre noi, ba chiar era întrucâtva un străin pentru noi, un străin oarecum minunat, frumos, pârlit de soare, cu ochi albaştri, şi, după cât îmi amintesc, cu părul aproape negru, – cu toate că mai târziu am băgat de seamă în portretele lui, că părul nu-i era atât de negru cât părea ochilor mei de copil. Aveam noi oarecare teamă de el? Poate că da, puţintel; orişicum, el era pentru noi ceva cu totul deosebit şi zilele în care ne băga în seamă erau zile de sărbătoare pentru noi; dar mama era marea realitate a vieţii noastre. Mama era aceea care hotăra despre toate, mama era aceea la care alergam, mama care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, şi care ne spunea ce trebuie să facem sau ce nu.

Ne iubea cu patimă. Întreaga-i viaţă era dăruită co­pii­lor ei: noi îi eram grija de căpetenie şi însuşi miezul exis­tenţei sale. Avea, însă, ideile ei proprii asupra se­verităţii şi niciodată n-a admis vreun amestec între ge­ne­raţii. N-a fost niciodată tovarăşa noastră, ci în mod foarte hotărât a rămas exclusiv mamă, aceea care în­truchipează autoritatea şi totodată dragostea – suvera­nă, stăpână în căminul ei, aceea care ţine sceptrul şi te face să simţi că puterea asupra binelui şi a răului este a ei. Tata era marinar – şi era şi sportsman, trăgaci de seamă şi, ca orice englez, aştepta cu deosebită plăcere anotimpul vânătorilor. Toamna, multă lume era poftită în parcul de la Eastwell, domni şi doamne cu nume strălucite şi de felurite naţionalităţi.

La asemenea prilejuri, noi, copiii, înainte de a merge la culcare, eram îmbrăcaţi în hainele cele mai frumoase şi trimişi jos în biblioteca mare, ca să zicem „noapte bună” musafirilor părinţilor noştri. Îmi amin­tesc şi acum senzaţia netezirii părului meu cu peria; a­veam un belşug de păr pe care surorile mele îl numeau „gal­ben”, dar pe care mie îmi plăcea să mi-l închipui „au­riu”, păr pe care nursa noastră, Pitcathly, o ne­preţuită bătrână scoţiană, era grozav de mândră. Bine pieptănat, se desfăşura în toată frumuseţea lui. Şi cu drept cuvânt, nana ne îngrijea, ne lustruia, ne sclivisea ca pe nişte căluşei răsfăţaţi. Mai simt şi acum, în umeri, uşoara sucire cu care mă întorceam pentru a arunca o privire coamei mele strălucitoare. Dar bătrână mea nana iubea mai mult pe Ducky, cum era poreclită Victoria Melita, în familie, şi datorită acestei preferinţe, Duchky se văzu împodobită cu zulufi, pe care nana îi încolăcea în jurul degetului cu ajutorul unui pieptene.

Ducky era prietena mea cea mai intimă; eram nedespărţite, deşi foarte deosebite şi ca înfăţişare şi ca fire. Ducky era oacheşă şi cu toate că avea un an mai puţin, fiind mai înaltă decât mine, era întotdeauna luată drept cea mai mare, ceea ce ne necăjea pe amândouă. Era şi mai posomorâtă şi gata să poarte pică dacă era mustrată; iubea pătimaş, cu gelozie şi era, ceea ce mai-marii noştri numeau, un copil greu de strunit. Eu, mai zâmbitoare, cu părul „auriu”, primeam toate ale vieţii mai uşor decât Ducky şi mă împrieteneam mai repede; dar nana iubea mai mult pe Ducky pentru că-şi închipuia că pătimaşa copilă era adesea rău înţeleasă, şi poate că nu se înşela. Ducky şi cu mine ne judecam cu cea mai desăvârşită dreptate; eram leale una faţă de alta, niciodată nu năzuiam spre vreo izbândă personală şi nu ne puteam închipui o viaţă în care să nu fim alături. Mai târziu, mama ne spuse că niciodată nu-i plăcuseră acele mari petreceri vânătoreşti; ne spuse că domnii se întorc acasă somnoroşi şi fără chef de vorbă după o zi lungă, petrecută cu puşca în mână”. (Va urma)

• Din volumul I, „Povestea vieţii mele”, de Regina Maria, Editura Eminescu