Marian Munteanu, eliberat după şase săptămâni de detenţie

Sute de intelectuali şi mii de studenţi s-au mobilizat în luna iulie pentru eliberarea celui arestat. Pe bătrânul continent (mai ales în Franţa) şi peste Ocean (Statele Unite, Canada), universitari străini şi de origine română au cerut autorităţilor de la Bucureşti dovezi că Munteanu era bine tratat în detenţie. Împotriva "arestării sale abuzive" s-au desfăşurat marşuri şi mitinguri de protest şi s-au semnat scrisori de solidaritate. Accesul limitat al presei la "dosarul Munteanu", controversele medicale iscate pe tema stării sale de sănătate, claustrarea sa la Jilava au înteţit acţiunile în favoarea eliberării sale.

Marian Munteanu a fost reţinut de Poliţie pentru câteva ore la 13 iunie 1990 şi rearestat a doua zi. Între cele două arestări, inamicul numărul 1 al minerilor sosiţi în Capitală din Valea Jiului a scăpat ca prin minune dintr-o bătaie soră cu moartea. La 14 iunie 1990, Marian Munteanu a fost internat cu diagnosticul politraumatism, având contuzii cerebrale, toraco-abdominale şi la nivelul membrelor. După patru zile de tratament la Spitalul Clinic de Urgenţă, a fost arestat şi transferat la spitalul-penitenciar Jilava. Alte analize efectuate pacientului la Jilava şi la Spitalul Foişor au contrazis diagnosticul iniţial şi au indicat absenţa unor leziuni osoase. A început astfel un război al declaraţiilor între diverse echipe de medici, care se acuzau reciproc de falsificarea stării de sănătate a rănitului. Grav bolnav sau nu, studentul a petrecut următoarele cinci săptămâni în camera Spitalului Jilava, mai atent supravegheat de poliţişti decât de medici.

După "internare", la alegerea familiei, interesele liderului studenţilor au fost apărate de avocatul George Ioan Vrânceanu. Cu clientul său s-a întâlnit târziu, şi numai după numeroase cereri. De opt ori a încercat omul legii să îşi vadă clientul, şi tot de atâtea ori a fost respins de autorităţi. Au existat şi alte "vicii" de procedură. Avocatul a solicitat dosarul cu acuzaţiile care i se aduceau lui Munteanu, dar a fost amânat zile întregi cu replica "nu e gata". În acest timp, arestul preventiv iniţial a fost prelungit cu încă 30 de zile. De caz s-au ocupat, pe rând, procurorul Dinu şi procurorul Joarsa. Până la urmă, întrevederea dintre Munteanu şi Vrânceanu s-a desfăşurat la 19 iulie 1990, timp de două ore, în spital. Pe durata întâlnirii, clientul şi avocatul său au fost asistaţi de un căpitan de Poliţie, din penitenciar.

Conversaţia s-a purtat la vorbitor. "I-am relatat că solicitasem temeiurile arestării sale ca astfel, în cunoştinţă de cauză, să pot cere, în cadrul legal, eventuala revocare a mandatului emis de Procuratură, declara avocatul ziarului România liberă la 20 iulie 1990. Până la urmă, tot de la Marian am aflat în legătură cu ce probleme a fost interogat, deşi procedura ar fi trebuit să fie perfect inversă. Astfel mi-a adus la cunoştinţă că e cercetat pentru instigare la violenţă, pătrundere ilegală într-un imobil public şi, cu această ocazie, sustragere de obiecte. Mi-a declarat că respinge cu indignare o asemenea acuzaţie, considerând-o sub un anumit aspect penibilă şi că în fond nu este decât o înscenare."

Marian Munteanu dăduse procurorului două declaraţii în care respingea acuzaţiile ce i se aduceau. Studentul mărturisea apărătorului său că nu fusese examinat medical, deşi prezenta lovituri la cap din timpul "intervenţiei" minerilor în piaţă. El se mai plângea că nu avea acces la vreun radio sau ziar. În timp ce la Bucureşti "societatea civilă" agita de zor cazul Munteanu, la Paris, premierul Petre Roman dădea asigurări că eliberarea era iminentă. La 18 iulie 1990, autorităţile au oferit primul semn de bunăvoinţă. În cadrul unei întâlniri cu reprezentanţii presei franceze, Petre Roman a "lămurit" iţele mineriadei, declarând, printre altele, că Munteanu nu era arestat din cauze politice. Credea posibilă eliberarea sa, în funcţie de rezultatele anchetei procurorului republicii.

La începutul lunii august, printr-un comunicat oficial, citit la TVR, purtătorul de cuvânt al Procuraturii Generale a anunţat eliberarea lui Munteanu. Evenimentul s-a petrecut la 2 august 1990, când seara târziu, după ora 22:00, cel arestat s-a întors acasă, în cartierul Drumul Taberei. În casa părinţilor l-au aşteptat rudele (părinţii, Bogdan - fratele mai mic), colegii de la Liga Studenţilor şi prietenii cei mai apropiaţi. Numai soţia sa, Claudia, era plecată la un alt avocat, George Muşat, care urma să îl reprezinte pe Munteanu în continuare, simultan cu avocatul Vrânceanu. Printre ziariştii, fotografii şi cameramanii care populau apartamentul soţilor Munteanu din Bucureşti s-a aflat cu ocazia eliberării şi un trimis al ziarului România liberă, care se ocupa îndeaproape de cazul său.

Reporterul l-a întrebat pe Munteanu despre condiţiile eliberării. "Nu sunt condiţii impuse, subliniez aceasta, ci numai o solicitare, pe care o înţeleg şi îi voi da curs - aceea de a nu pleca din Capitală, a răspuns atunci studentul. Eu sunt cercetat în stare de libertate. Sunt convins că, dacă i-aş ruga pe domnii de la Procuratură să-mi permită să plec vreo câteva zile afară din Bucureşti, aceştia nu-mi vor refuza stropul de linişte de care am atâta nevoie." Munteanu nu reproşa nimic Procuraturii, Poliţiei or medicilor. Singurul reproş viza internarea sa într-o cameră de spital cu şapte paturi, care avea zăbrele. Gest de bunăvoinţă faţă de "organele statului", înţelegere prealabilă sau adevărul-adevărat? Greu de spus, dar preconizatul proces al lui Marian Munteanu nu a mai avut loc.

Stagiu de muncă la metrou
În vârstă de 28 de ani la momentul implicării sale în Piaţa Universităţii, Marian Munteanu este fiul inginerului Vladimir Munteanu, originar din sudul Basarabiei,  şi al Mariei, profesoară de Limba română. A învăţat în Bucureşti, la Liceul de Filologie-Istorie "Şcoala Centrală", pe care l-a absolvit în 1981. După ce a făcut armata, s-a calificat la locul de muncă, la Întreprinderea de Exploatare Metrou Bucureşti (1983-1987). Interesat de folclor şi de poezia eminesciană, a participat înainte şi după 1989 la diverse tabere de cercetare etnografică. S-a remarcat în anii '80 şi prin relaţia apropiată cu filosoful Petre Ţuţea, urmărit îndeaproape de Securitate. În timpul evenimentelor din decembrie 1989, era student la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. După Revoluţie, a devenit preşedinte al Ligii Studenţilor. În structurile studenţeşti s-a aflat şi înainte de 1989, ca secretar de an al Asociaţiei Studenţilor Comunişti (ASC). În iunie 1990, la momentul arestării, urma să finalizeze anul III de studii.