Marile socuri din viata familiei Iliescu

Volumul "Marele soc" aduce in fata cititorilor un Ion Iliescu surprinzator. El povesteste fara inhibitii amanunte putin stiute de marele public despre familia lui, care a suferit din cauza convingerilor politice atat inainte de razboi, cat si dupa venirea comunistilor la putere, pentru care luptasera atat tatal, cat si mama sa.

Familia Iliescu a fost presecutata de Dej si de Ceausescu

Volumul "Marele soc", lansat in aceasta saptamana, prezinta sub forma unui amplu dialog intre Ion Iliescu si Vladimir Tismaneanu amanunte si fapte nestiute din istoria ultimilor 50 de ani. Cei doi interlocutori realizeaza astfel un tablou nuantat, plin de surprize, al istoriei recente a Romaniei. Ion Iliescu prezinta fara inhibitie perioade nestiute pana acum din viata familiei lui, dar si fapte putin cunoscute din interiorul Partidului Comunist Roman, si relatii din interiorul nomenclaturii. Prezentam in continuare alte fragmente din "Marele soc".

• Vladimir Tismaneanu: Vreau sa inteleg putin generatia parintilor dumneavoastra - pentru ca este mediul in care ati crescut si la care v-ati referit in cateva randuri, inclusiv in ceea ce ati publicat. Vreau, totodata, sa dau credit unor oameni din generatia Eliade, Cioran care, la extrema dreapta, au avut si doza lor de idealism si care nici ei nu stiau ca o sa fie un Auschwitz si ce cumplite orori se petreceau acolo. Dupa cum nici generatia idealistilor, sa-i numim, de la extrema stanga, nu stiau ca sunt lagare de concentrare in Siberia.

  Deci, tatal dumneavoastra, Alexandru Iliescu, nascut in 1901, Gheorghiu-Dej, nascut tot in 1901, Lucretiu Patrascanu, nascut in 1900.

  Eu am citit destul de mult despre tatal dumneavoastra. Muncitor intr-un partid in care nu abundau muncitorii etnici romani, el era muncitor etnic roman - aceasta o spun ca istoric al Partidului Comunist Roman si cred ca am legitimitatea sa o spun - , adera la miscara socialista, adera la miscarea comunista. Cum il vedeti astazi, care a fost relatia lui cu partidul si cum s-a ajuns la conflictul intre Alexandru Iliescu si Gheorghiu-Dej? Conflict real, pentru care pot depune eu marturie, ca istoric al Partidului Comunist Roman.

• Ion Iliescu: Tatal meu a devenit membru de partid abia in ’31, cand i s-a propus si a fost trimis ca delegat la Congresul al V-lea. Pana atunci a fost activ in miscarea sindicala. Inca din tinerete s-a apropiat de miscarea docherilor din Portul Oltenita - principala activitate economica din oras. S-a angajat la caile ferate, ca fochist, o vreme apoi ca mecanic de locomotiva.

  Dupa aceea, si-a cautat de lucru la ateliere; a fost o vreme la Atelierele CFR-triaj din Bucuresti, in perioada crizei economice de la sfarsitul anilor ’20 si inceputul anilor ’30, iar vreo doi ani de zile a lucrat la Brasov, la IAR. In ’30-’31 a devenit somer, ca urmare a masurilor de disponibilizare a muncitorilor de la calea ferata. Deci, somer fiind, i s-a propus, a acceptat si a devenit membru al Partidului Comunist si in aceasta calitate a participat si la Congresul al V-lea.

• Vladimir Tismaneanu: Care a avut loc in URSS.

• Ion Iliescu: Da. A plecat si s-a reintors prin Cehoslovacia.

• Vladimir Tismaneanu: Deci este incorecta afirmatia ca a plecat fraudulos in URSS. A plecat legal in Cehoslovacia.

• Ion Iliescu: A plecat in Cehoslovacia si de acolo in URSS. Partidul Comunist erea in ilegalitate; activitatea aceasta sigur ca a fost o activitate subversiva, dar asumata ca atare, cu tota raspunderea, nu de pe pozitiile pe care incearca unii sa le acrediteze, ca fiind recrutat de servicii de spionaj sovietic. Este vorba de adeziunea la o miscare care isi propunea sa promoveze nevoi si interese ale categoriei sociale careia ii apartinea si care ataca radacinile nedreptatilor si inechitatilor sociale. Desigur, in formule si cu solutii generate de nivelul de percepere a realitatilor vremii si a perspectivelor de dezvoltare ce ar fi trebuit sa raspunda problemelor dezavantajatilor sociali.

  El a avut si un mic incident - detalii multe nu cunosc, pentru ca, din pacate, nu am avut posibilitatea sa vorbesc cu el despre acest lucru. Cand a murit, eu aveam 15 ani si nu apucase sa-mi impartaseasca multe din viata lui; am constatat ca nici mama nu cunostea, de asemenea, multe detalii. Dar am avut posibilitatea sa vad unele consemnari din dezbaterile Congresului V al PCR si unele luari de pozitie ale tatalui meu.

  El, spre exemplu, si-a exprimat nedumerirea in legatura cu rezolutia privind problema nationala. Spunea - cu modestie - ca nu are pregatirea teoretica sa se pronunte pe fondul analizei respective, dar ca nu pricepe deloc, chiar din punctul de vedere al principiilor proclamate de acest partid - un partid al luptei de clasa - modul de abordare a problemei nationale. Spunea, de asemenea, ca, desi nu se putea pronunta asupra situatiei din Transilvania, intrucat nu cunostea realitatile etnice din acea provincie, le cunostea, in schimb, foarte bine pe cele din Dobrogea, iar rezolutia adoptata nu corespundea acestora.

  Cand Romania a intrat in primul razboi mondial, bunicul, tatal sau, a cazut prizonier la turci, pe frontul de la Turtucaia. A si stat in prizonierat cativa ani de zile, pana dupa razboi. Cand s-au reluat ostilitatile, in 1917, tata, avand 16 ani si fiind cercetas, s-a inscris ca voluntar pe front. Si a luptat, deci, in faza finala a razboiului, lucru pentru care a capatat drept recompensa un loc de casa in Oltenita, pe care niciodata nu a apucat sa-si construiasca o casa, ramanand gradina noastra de legume.

  Atat in perioada razboiului, cat si ulterior a avut numeroase prilejuri sa viziteze Dobrogea, in special Turtucaia, unde se nascuse bunica mea si care avea rude acolo. Cunostea regiunea si nu intelegea deloc cum de puteau fi abordate in rezolutia congresului problemele etnice din regiune, prin prisma unor conflicte in care erau contrapusi oamenii muncii - romani, bulgari, tatari sau turci. I se parea ca o asemenea viziune contravenea chiar principiilor de baza pe care le proclama PCR.

  Nu a fost prea bine primita interventia sa. A si fost „pus la punct", „prelucrat" de cativa participanti - atat de reprezentantul Kominternului, cat si de alti delegati.

• Vladimir Tismaneanu: Am citit documentele Congresului V, erau de un sectarism infiorator.

• Ion Iliescu: Acesta a fost un prim contact cu partidul, cu ideologia lui. Si a fost chiar putin surprins. Iar natura opiniilor sale a condus si la o anumita izolare a lui, nefacand parte dintre cei alesi in conducerea partidului, cativa ani lucrand, se pare, intr-o fabrica la Moscova. S-a intors prin 1936-1937, cand s-a si recasatorit, intrucat mama mea naturala, prima sa sotie, se recasatorise in lipsa lui. Cand tata s-a intors, a gasit-o recasatorita. Un frate, care s-a nascut dupa plecarea sa, a ramas in grija mamei; eu ramasesem, atunci, la parintii tatalui, la bunici, in Oltenita. Deci, copilaria mea a fost o copilarie fara parinti, crescut de bunici.

• Vladimir Tismaneanu: Dar pe el il vedeati.

• Ion Iliescu: Abia la varsta de 7 ani, cand s-a intros, m-am mutat cu el la Bucuresti, unde s-a recasatorit; mama adoptiva m-a tratat ca pe propriul copil; am mai avut apoi doi frati. Si in legatura cu mama adoptiva s-au scris, dupa 1989, multe marsavii in presa. Nu numai pentru mine, dar pentru ea - femeie in varsta, bolnava, care nu a avut deloc o viata usoara - si pentru intreaga familie, aceasta cruzime a fost de neinteles. Din pacate, astfel inteleg unii sa faca presa.

• Vladimir Tismaneanu: In care drame personale se transforma in subiect de scandal.

• Ion Iliescu: Asa ceva nu are nimic comun cu ideea de libertate de opinie, cu spiritul critic.

  Revenind la tata. S-a reintors tot ca muncitor, fara functii in partid si a lucrat in mai multe fabrici de prelucrare a metalului, in Bucuresti - „Vulcan", „Wolf", „Lemaitre", „Leonida". In 1939 a fost implicat intr-un proces, impreuna cu Ilie Pintilie. Se pare ca au fost surprinsi cu un manifest, un text care era considerat antistatal. Si-a asumat Ilie Pintilie raspunderea privind continutul textului.

• Vladimir Tismaneanu: Ilie Pintilie era unul dintre liderii muncitorilor ceferisti din Iasi?

• Ion Iliescu: Fost participant la grevele din 1933, de la Iasi, era, se pare, membru in Comitetul Central al partidului. Fost ceferist, tata se imprietenise cu Ilie Pintilie. Avand aceleasi afinitati de munca si optiune politica, tata a fost prieten si cu Constantin David, pe care legionarii l-au ucis in mod salbatic in perioada rebeliunii din ianuarie 1941. Locuiam in acelasi cartier si l-am cunoscut si eu.

• Vladimir Tismaneanu: Tot ceferist era si Gheorghiu-Dej.

• Ion Iliescu: Gheorghiu-Dej era la inchisoare, nu se cunoscusera. S-au cunoscut abia in lagar, la Targu Jiu.

  In 1938 au fost infiintate breslele muncitoresti, de catre guvernantii vremii; a functionat si o breasla a muncitorilor in metal, pe langa Podul Izvor, la care mi-am insotit si eu tatal de vreo doua ori la intruniri duminicale. Era un bun orator si am vazut ca era stimat, bucurandu-se, in acelasi timp, de simpatia oamenilor. De fapt, intrunirile muncitorilor din bresle se caracterizau printr-un climat deschis, amical.

  Din 1939, o data cu accentuarea metodelor dictatoriale, tata avea sa cunoasca, urmare a activitatii politice desfasurate, atat duritatea anchetelor oamenilor Sigurantei de atunci, cat si regimul de detentie. Dupa ce a iesit din lagar, in 1944, mai avea urme la picioare de la bataile primite de la anchetatorii Sigurantei, in 1939. Am asistat si la procesul lui, in 1939, dupa cateva saptamani de la arestare. Era cu parul smuls, incaruntit la 38 de ani, cat avea el atunci, urmare a „anchetelor" de la Siguranta.

  In 1944, cand a fost eliberat din lagarul de la Targu Jiu, avea sanatatea puternic zdruncinata - reumatism, probleme cu rinichii, cu inima s.a.m.d. - , stare care i-a si provocat moartea, peste numai un an. In plus, era marcat de o trauma psihica: in lagarul de la Targu Jiu, in primavara lui 1944, fusese exclus din partid. Nu cunosc detalii; se pare ca a fost rezultatul unui conflict pe care l-a avut cu Gheorghiu-Dej.

• Vladimir Tismaneanu: Plenarele din iunie 1957 si, apoi, din iunie 1958, in care a fost discutat cazul Ovidiu Sandru - pentru ca ei au fost apropiati - au dezvaluit faptul ca ar fi pus in discutie autoritatea lui Gheorghiu-Dej asupra conducerii partidului.

• Ion Iliescu: Exact. Dar niciodata nu am ajuns sa aflu detaliile cazului.

• Vladimir Tismaneanu: Cine indraznea sa-i conteste lui Gheorghiu-Dej autoritatea? Era pacat mortal.

• Ion Iliescu: Bineinteles. Revenind la tata: a iesit din lagar exclus din partid, dezavuat de fostii sai colegi. S-a reangajat ca muncitor. Nicodata nu a facut parte din nomenclatura comunista, care s-a constituit ulterior. S-a reangajat ca muncitor la caile ferate, la remiza TC-Filaret.

  Aceasta a fost viata lui, soarta lui, fara sa se bucure de nici un fel de privilegii. Ba, mai mult, dupa aceea, noi, familia, am suportat consecintele dezavuarii sale, o perioada indelungata de timp.

• Vladimir Tismaneanu: Aceasta voiam sa precizez. Multi nu inteleg ce inseamna o astfel de existenta pentru un om care crezuse in partid. Pentru ca a existat o mistica a partidului, nu erai, pur si simplu, membru al oricarui partid. Partidul Comunist aproape crea sensul unei familii. Era ca si cum erai exclus din familie, in care fratii si surorile tale incepeau sa nu-ti mai spuna buna ziua. Adversarii politici persecutati de comunisti macar stiau ca sunt persecutati de cei impotriva carora luptau. Era o motivatie clara; un taranist persecutat de un comunist devenise un fapt normal, pentru ca se aflau pe pozitii adverse si trebuiau sa ajunga la aceste relatii.

• Ion Iliescu: Asa cum, la randul lor, comunistii au fost si ei persecutati de taranisti…

• Vladimir Tismaneanu: Sigur, Partidul Comunist era partid ilegal, taranistii erau la putere, chiar in ’33. Dar ca propriii tai camarazi, propriii tai tovarasi, propriii tai frati sa te trateze ca pe un paria, ca pe un stigmatizat!… Si capacitatea vechilor camarazi de a se mula pe linia partidului era infinita, capacitatea de a nu-ti mai da „buna ziua" cand te intalneau pe strada. Sunt cunoscute cazurile, s-au repetat mereu.

• Ion Iliescu: Le-am trait si eu mai tarziu.

• Vladimir Tismaneanu: In ’44-’45, vine Armata Rosie in Romania, sunteti inca elev. In atmosfera in care ati crescut, cum erau perceputi Uniunea Sovietica si Stalin?

• Ion Iliescu: La vremea respectiva, in medii largi din Romania - ca, de altfel, in toata Europa - Uniunea Sovietica era privita cu simpatie, pentru infrangerea Germaniei hitleriste, iar pentru unii, ideea de soviete era asociata cu ideea unei lumi mai bune, cu mai multa echitate sociala, care sa asigure oamenilor muncii conditii mai bune de viata, de trai s.a.m.d.

  Deci, era o aspiratie spre mai bine, care venea inca din radacinile miscarii socialiste, care proclama niste principii si idei umaniste, inglobate perspectivei unei societati mai bune si mai drepte, asa cum spunea si Eminescu, citand ideile Comunei din Paris. Aceasta era perceptia asupra acestei Uniuni, ca primul stat al muncitorilor care intruchipa acele idealuri. Cine stia, atunci, de tot ce a insemnat stalinismul? Asa cum spuneam, aparuse cartea lui Trotki, dar cine stia despre ea si cine o lua macar in seama? A trebuit sa vina Congresul XX al PCUS ca sa produca o veritabila zguduire a unor astfel de perceptii si reprezentari despre ce inseamna Uniunea Sovietica.

• Vladimir Tismaneanu: Ne apropiem, sa spunem, de miscarea revolutionara, am cunoscut si eu pe unii dintre fostii dumneavoastra colegi din Uniunea Elevilor, Uniunea Studentilor, am stat de vorba cu ei, de-a lungul anilor. Sunt cel putin trei pesoane cu care am vorbit pe-ndelete: Corneliu Bogdan, Paul Cornea, Virgil Ioanid; deci o serie de oameni care au fost activi in miscarea de tineret. Si, evident, am vorbit cu dumneavoastra.

  Care era relatia, in epoca respectiva, cu alte miscari de tineret - sa spunem liberale, taraniste ori social-democrate, deci ale partidelor istorice?

• Ion Iliescu: N-as putea vorbi de asemenea relatii institutionalizate intre diferitele organizatii de tineret. Eu eram, de altfel, mult prea tanar. Pot spune doar cum se reflectau ele in randul nostru, al elevilor. Dominau aspectele de ostilitate, pentru ca dupa o perioada foarte scurta de cooperare, in perioada guvernului Sanatescu, a aparut disputa politica, izbucnita din perioada guvernului Radescu si amplificata dupa inlaturarea guvernului Radescu.

  Din toamna anului 1944, eu am devenit elev la „Spiru Haret", iar in clasa noastra - clasa a IV-a de liceu, clasa a VII-a de astazi - se reflectau toate acele structurari politice din societate. Aveam in clasa adepti ai principalelor curente politice. Dar, ceea ce este remarcabil, in ciuda acestor ostilitati politice, care se reflectau si intr-un climat de dezbateri foarte animate (am transformat, la un moment dat, prin clasa a VI-a si a VII-a, orele de dirigentie in ore de mari dispute politice si chiar ideologice, la cat puteam noi percepe atunci aceste probleme - am ramas foarte apropiati, colegi fiind. Peste timp ne-am reintalnit chiar cu placere, toate acele conflicte de natura politica, din 1944-1947, ramanand estompate in mediul elevilor de la „Spiru Haret".

• Vladimir Tismaneanu: Cand apare Uniunea Asociatiilor de Elevi din Romania - UAER?

• Ion Iliescu: In 1948.

• Vladimir Tismaneanu: A fost o scurta perioada cand a existat Tineretul Progresist. Cand a functionat Tineretul Progresist?

• Ion Iliescu: Intre anii 1945 si 1947. A fost o incercare de organizare, de catre puterea de atunci, a unei organizatii de masa mai deschise, mai largi, care voia sa se adreseze intregului tineret. Se pare ca Sadoveanu era presedinte de onoare, iar presedinte activ era un profesor universitar - Calin Popovici.

  Dar acea organizatie a trait destul de putin. In cadrul ei, noi, unii elevi din Capitala, ne adunam saptamanal, duminica, la Casa Tineretului - cum se numea, o cladire aflata la Podul Izvor. Era, de fapt, Casa Tinerimii Romane, organizata, candva, de Iorga - unde functiona si o biblioteca a Tinerimii Romane. Prin ’46-’47 m-am numarat printre tinerii care, zilnic, timp de cateva saptamani, au amenajat fosta „biblioteca a lui Iorga" de la Casa Tinerimii Romane. M-am interesat, recent, daca a mai ramas ceva din biblioteca respectiva. Nu se mai stie de ea.

  Erau intalniri interesante, pentru ca discutam, faceam dezbateri pe problemele politice la zi. Era o antrenare a noastra intr-o activitate de „societate civila", cum s-ar spune astazi, fara nici un fel de obligatie din partea cuiva. Era optiunea noastra de a ne intalni. Aceasta a pregatit, cumva, terenul pentru organizarea UAER din 1948.

• Vladimir Tismaneanu: Ce facea Ceausescu in perioada respectiva? El a fost un fel de lider…

• Ion Iliescu: In 1944-1945, cat a existat UTC-ul, el a fost secretarul sau general. In primavara lui ’45, UTC-ul s-a dizolvat si el a plecat, atunci, in munca de partid, prin Oltenia, prin Dobrogea. O vreme a fost la agricultura si apoi la armata.

• Vladimir Tismaneanu: L-ati intalnit vreodata, in acea vreme? Sau va apare in memorie prin ceva important, in perioada ’45-’46?

• Ion Iliescu: L-am vazut de cateva ori. Cred ca odata a fost la o reuniune la Casa Tineretului. Ceea ce remarcam cu totii era ca se balbaia, mai puternic decat aveam sa constatam ca o facea mai tarziu. Stiam ceva despre el, pentru ca el a fost in relatii relativ amicale cu fratele tatalui meu; ma refer la fratele mai tanar al tatalui meu, muncitor in industria pielii.

• Vladimir Tismaneanu: Parte din, sa-i zicem, crisparea post-comunista - cel putin a unora dintre liderii politici, ma refer, inainte de toate, la Corneliu Coposu si vom reveni - , din radicalismul si inflexibilitatea anticomunista ar proveni din ce s-a petrecut in perioada ’45-’46, cand toate datele spun ca partidele democratice au castigat alegerile - si in primul rand Partidul National Taranesc - , iar comunistii au furat alegerile. Eu cunosc persoane care au spus ca au votat de 5, 6, 7 ori.

• Ion Iliescu: Este posibil. La varsta mea, eu eram prea putin implicat in aceste probleme, necunoscand detalii sau situatii care sa-mi permita o concluzie proprie. Dar nu numai alegerile, ci si, in general, climatul care s-a instaurat atunci, de reprimare si de inlaturare din viata politica a tarii a unor partide cu traditie, au generat aceasta stare care, iata, a rabufnit dupa 1989.

• Vladimir Tismaneanu: Exista intotdeauna o reintoarcere a ceea ce a fost refulat, oricat am vrea sa negam.

• Ion Iliescu: In Rusia nu a mai aparut asa ceva, pentru ca a trecut o perioada indelungata, au disparut generatii intregi. La noi, totusi, fragmentul acesta de 40 de ani de comunism nu a alterat memoria reprezentantilor acelei generatii, mai ales ca este vorba de momente dureroase. Pentru unii, cum a fost Corneliu Coposu, dar si pentru altii care au cunoscut inchisoarea si au suportat aceasta actiune ostila a puterii, suferinta fizica si psihica le-a lasat urme adanci si resentimente pe masura.

  De altfel, probabil acelasi lucru s-a intamplat si cu cei care au cunoscut efectele reprimarilor din anii antebelici!

• Vladimir Tismaneanu: Vreau, pentru memoria generatiilor mai vechi si mai noi, sa fac o subliniere: in ’45-’46 a fost un moment pe care unii, poate, l-au trait ca pe un dezastru, altii l-au trait ca pe o eliberare. Am vorbit cu Corneliu Coposu: „Anul 1944, spunea el, sa nu-l prezinti cu ghilimele - ca sfarsitul dominatiei fasciste; nu trebuie sa aiba ghilimele, a fost sfarsitul dominatiei fasciste, a fost un fapt istoric". Erau termeni ca „Zori noi", „Inceput de drum" care apareau nu numai in discursul celor indragostiti de ideea socialista, ci si in discursul celor de alte orientari.

  Cine citeste „Dreptatea" si editorialele lui Nicolae Carandino din „Dreptatea", in acea epoca, vede ca directia Partidului Taranist avea si ea filonul sau de stanga, exista o asteptare a unei alte lumi in acei ani 1945-1946. Sa iau cazul lui Virgil Ierunca sau al lui Ion Caraion, care au fost, in epoca respectiva, foarte apropiati de gruparea - sa o numim - marxista, orientata spre Partidul Comunist, din intelectualitatea romana. In 1946, nimeni nu isi inchipuia ca vom ajunge la 1948, cand Nicolae Moraru, Ofelia Manole sau stiu eu mai cine, Traian Selmaru, vor dicta cel mai sinistru dogmatism. Suntem intr-o epoca de diversitate.

• Ion Iliescu: A fost o perioada de sperante si in ceea ce priveste orientarea Romaniei spre Europa.

• Vladimir Tismaneanu: Si inca nu se ajunsese la ruptura dintre Aliati…

• Ion Iliescu: …Inclusiv oamenii de stanga aspirau spre normalitate, dupa dezastrele provocate de razboi. Nu mai vorbim de oamenii cu anumita experienta politica antebelica, care nici ei nu isi imaginau altceva decat asezarea vietii in matca dezvoltarii democratice.