Marius Oprea: "Avem şanse să găsim rămăşiţele lui Mircea Vulcănescu!"

Istoricul Marius Oprea face ce si-a propus. Cat a condus Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a indentificat, practic, victime ale sistemului totalitar, a aflat nume de tortionari si criminali pe care le-a remis justitiei. Dupa ce a fost demis de puterea basista, a continuat sa faca asta ca un simplu particular, in ciuda lipsei de resurse. Acum, ca s-a schimbat partial calimera, ar trebui repus in drepturi si lasat sa faca ce se pricepe.

Rep: Marius, cam cate victime ale comunismului, ucise fara o decizie dupa legile de atunci, exista?

M.O.: Eu estimez ca au fost cam 10.000 de morti. Majoritatea sunt din mediu rural, au fost exterminate in cele doua perioade violente ale colectivizarii, intre 1949 si 1951, apoi din 1957 pana in 1961. Exista un fel de expunere-exemplu: in foarte multe sate, cei mai virulenti oponenti ai colectivizarii erau luati, executati si aratati lumii drept exemplu. Am primit sute de scrisori de la urmasi, am constatat ca lumea satelor are o memorie afectiva pronuntata, la tara nu le place oamenilor sa aiba 'morti in dulap'. Cu mijloacele limitate pe care le am, pana acum am identificat aproximativ 100. Daca as avea mijloacele necesare si ar fi vointa politica, as declansa un program national, pentru a gasi cat mai multi. In Cehia a fost asa ceva, cele cateva sute de victime impuscate de autoritati au fost identificate si declarate martiri. Noi am avut un masacru de nivel Katyn, numai ca a fost un Katyn disipat, raspandit.

Rep: Stiu ca atunci cand faceai sapaturi dupa corpul lui Iuliu Maniu, la Sighet, ai gasit intr-un loc nemarcat cadavrele unor copii. Ai lamurit despre ce este vorba?

M.O.: Da, este vorba de o alta fata monstruoasa a comunismului romanesc, foametea din anii ’80. Langa un rambleu de cale ferata situat departe de gardul cimitirului saracilor din Sighet, am gasit cadavrele a noua copii. Unul, de vreo 4 ani, mai avea inca botosei in picioare. In zona era un centru de minori, intr-un loc izolat. Acolo se facea o foamete teribila. Medicul legist care era cu noi a vazut ca oasele practic se sfaramau in mana si studiind ramasitele a ajuns la concluzia ca murisera de inanitie. Va dati seama ca atunci si la Bucuresti, in restaurante, se manca snitel din parizer. Acolo, la casa de copii, ii tineau intr-o foame crunta. Din pacate arhiva centrului de minori se pare ca a fost distrusa, iar copiii, neavand parinti sau rude, sunt aproape imposibil de identificat. Fusesera ingropati extrem de saracacios, doi dintre ei nu aveau cosciug, fusesera pusi in sac de plastic. Macar am putut sa ii reinhumam crestineste. Eu si echipa mea, de cate ori gasim un cadavru, chemam mai intai un preot sa faca slujba, fiindca suntem constienti ca oamenii aia au murit fara lumanare si fara speranta. In mod paradoxal, chiar daca pare sumbru, de fiecare data cand gasim o victima a comunistilor devenim mai puternici, fiindca stim ca ei, acolo unde se afla, vor fi multumiti ca le aprindem o lumanare. Nu cred ca ii deranjam din somnul de veci, cred ca asa ii facem sa isi gaseasca linistea.

Rep: Cine va ajuta sa reinhumati cadavrele?

M.O.: La Sighet s-au implicat autoritatile locale. In cazul partizanului Teodor Susman, urmasii acestuia s-au ocupat de tot, au ridicat si o troita. La Nepos, langa Bistrita, am gasit pe un deal trei tarani care se imbratisasera inainte sa fie executati, era foarte impresionant. Prefectura a insistat sa fie reinhumati cu onoruri militare. Sprijinul pe care-l primim difera de la caz la caz, cateodata autoritatile ne ajuta, alteori nu. Ceea ce e impresionant tine de solidaritatea oamenilor insa. Cand ajungem in sate, oamenii vin sa ne ajute, sa ne dea informatii. Eu am o echipa permanenta formata din patru oameni, Gheorghe Petrov, Paul Sloboda si Horatiu Groza. Noua, care suntem istorici, ni se adauga de multe ori voluntari locali, vin oameni sa ne dea informatii. La Nepos, nu reuseam sa gasim locul executiei. Am vorbit cu oamenii la biserica, dupa vecernie. Parintele Ioan Rus era chiar nepotul unuia dintre cei executati, ne-a lasat. A doua zi au venit satenii sa ne ajute la sapa, ne-au dat branza, ceapa si slana. O batranica, tanti Verginica, pe care am poreclit-o Sfanta Vineri, ne-a indicat locul exact. Noi voiam sa sapam intr-un loc anume, ne-a spus unde sa mergem pe Dealul Crucii, cati pasi sa facem din varf. Ea asistase intamplator la executie, se afla cu parintii ei la coasa pe deal si de atunci tinuse secretul. Datorita ei am reusit sa gasim osemintele.

Rep: In cazul lui Iuliu Maniu mai exista vreo sansa sa gasesti corpulA Stiu ca Maniu avea o fractura la femur...

M.O.: Eu am sapat peste tot unde existau zvonuri ca s-ar putea afla. Exista multe legende despre acel loc, le-am verificat. Comunistii l-au ascuns teribil de bine, l-au ingropat intr-un loc foarte greu accesibil, se temeau de el si dupa moarte. Sunt sanse extrem de mici sa il gasim, fiindca oamenii care au participat la inhumarea lui sunt morti si au pastrat un juramant al tacerii. Vasile Ciolpan, fostul director al inchisorii, de exemplu, stia unde e dar a refuzat sa spuna pana cand a murit.

Rep: Acum il cauti pe Mircea Vulcanescu la Aiud...

M.O.: Am fisa penitenciara a lui Vulcanescu, prin care se stabileau caracteristicile lui fizice, varsta si stiu in mare locul unde s-ar putea afla. Cu ajutorul colonelului Viorel Siserman, seful Parchetelor Militare pe Transilvania, ni s-a pus la dispozitie gratis si expertiza medico-legala. Noi nu aveam de unde sa platim asa ceva, costa mult. Se poate stabili si dupa cauza mortii pe care o cunoastem, si dupa caracteristicile fizice, identitatea lui Vulcanescu. In prima jumatate a lunii iunie vom merge sa sapam propriu zis in perimetrul unde este cimitirul detinutilor. Detinutii erau ingropati goi, in niste lazi de lemn. Le luau si zeghea, era pe inventar. La Aiud, pana acum, am gasit patru morti asa. Ne-au ajutat parohul de acolo, parintele Augustin, si Dan Puric, cu ceva bani. Vom continua sa sapam si sper sa il gasim pe Vulcanescu.

Rep: In anii ’50 nu se marcau deloc locurile unde erau ingropati detinutii, nu existau niste fise nominale?

M.O.: Nu. Existau si cazuri fericite, cum a fost la Salcia, in Delta, unde un carutas civil care cara mortii a marcat cu niste tarusi si a notat in carnetel cine unde e. Dupa aia a comunicat familiilor cine si unde e. Carutasul a trait pana in 1994, l-am cunoscut. Cred ca omul asta, prin treaba pe care a facut-o, a ajuns spre poarta Raiului.

Rep: Comunistii se omorau si intre ei... Ce stii despre Ibrahim Sefit, ilegalistul ucis direct din ordinul lui Alexandru Draghici?

M.O.: L-a ucis securistul Briceag, fiindca era beat si il deranja pe Draghici la masa. E inhumat undeva intr-o padure pe langa orasul Dej. Nu avea familie, deci nu l-a cautat nimeni, nici dupa ce a fost dat jos si dat in vileag Draghici, in 1968.

Rep: Stiu ca ai necazuri financiare...

M.O.: Da, dar e ceva absurd. Eu am un ONG, Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din Romania. Dupa ce m-au alungat pe motive politice de la IICCMER imi pusesem cartea de munca la ONG. Nu mi-am dat nici o clipa salariu fiindca nu am avut de unde. A aparut o inspectie, mi-a imputat si CAS-ul si darile, ba chiar mi-au ars o amenda de 100 de milioane. Noroc de faptul ca la contestatie au inteles ca nu mi-am dat, de fapt, salariu.