Martoră la Ziua Unirii

Stremţ ● La 103 ani, o batrană povesteşte despre 1 decembrie 1918
S-a născut la 2 noiembrie 1904, iar inceputul adolescenţei i-a fost marcat de cel mai important moment al istoriei naţionale: Marea Unire de la Alba-Iulia. Se numeşte Salvina Lazăr şi locuieşte la Stremţ, nu departe de Cetate.


S-au stins şi ecourile celei de-a 89-a sărbătoriri a Unirii Ardealului cu Ţara. La Alba-Iulia, acestea par să fi trecut paşnic, cu căteva "rutine", pe care romănul le-a aşteptat liniştit, convins că nu va trăi emoţii mai mari decăt acum un an, ori doi, ori trei… Fără paradă militară - Albei-Iulia i s-a "refuzat" acest drept in 2007 (prin Cetate circula vorba că "la anul" va fi "marea revanşă" a transilvănenilor, care vor avea un eveniment de zeci de ori mai fastuos decăt al Capitalei) - , "masa populară" a fost cea care a atras mulţimea. Aveam să notăm, de asemenea, penuria de politicieni şi penuria de discursuri. După Te Deum, s-a adresat mulţimii doar IPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop de Alba-Iulia, a cărui predică de sărbătoare a ţinut şi loc de cuvăntare oficială.


In acest context, am căutat "provocarea jurnalistică" in altă parte, la căţiva zeci de kilometri distanţă de Cetatea Unirii, la Stremţ, pe apa Geoagiului, acolo unde trăieşte cel din urmă martor al celui mai important moment al istoriei naţionale. Era miezul zilei de 1 Decembrie, iar noi intram pe poarta gospodăriei singurului om care putea să ne povestească despre Ziua Marii Uniri, aşa cum a văzut-o cu ochii săi, la 13 ani. Se numeşte Salvina Lazăr, iar mărturia sa e preţioasă, căci noi nu ştim să mai trăiască astăzi cineva dintre cei care au fost de faţă acum 89 de ani.


MARTORUL. Contrar aşteptărilor, centenara Salvina Lazăr este un om in putere, cu o coerenţă a discursului greu de intălnit şi la oamenii cu decenii mai tineri decăt ea. Are ochiul ager (să citească ziarul sau cartea de rugăciuni ori să văre aţa in ac nu este o problemă pentru ea) şi măinile harnice, căci o bună parte a zilei o petrece croşetănd sau impletind. Am găsit-o volubilă, atentă la felul in care se prezintă lumii (şi-a aşezat pălăria inainte de a accepta să inceapă dialogul) şi, mai ales, dornică să-şi impărtăşească amintirile, "tezaurul" pe care l-a adus cu sine, in prezent, din cei o sută şi trei ani de existenţă. O viaţă nu lipsită de urcuşuri şi coborăşuri, de bucurii şi dureri, dar despre care spune că a fost marcată pentru totdeauna de ziua aceea de 1 Decembrie la care a fost martoră.


MÃ...RTURIA. "Cum a fost cănd cu Marea Unire? Se ducea lumea acolo, la Alba-Iulia, cu mare veselie se ducea. In locul acela, unde a fost serbarea, s-au făcut mari modificări. A fost un lac şi s-a astupat şi s-a făcut nu ştiu ce... Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni căte-un pup de păine (pup - regionalism: colăcel, păine mică, pregătită in casă - n.r.) şi o cană de vin. Cănile erau de pămănt, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea. Tătă lumea se ducea pe jos, spre locul acela. Tăţi imbrăcaţi in port naţional. Numai amărăţii, care nu puteau, numai aceea nu se duceau, deşi şi ei tare mult ar fi venit! Altfel, erau de prin tot locul. Şi din Moldova, şi din Muntenia, şi din Oltenia... Era o minune cum n-am mai văzut noi, că păn-atunci numai ungurii făceau sărbătoare şi pe noi nu ne lăsau, că eram ca nişte gunoaie faţă de ei. Ei işi făceau toate poftele, de parcă erau ei stăpăni, dar doară că nu erau, că noi eram, dar tot degeaba, că nu ne lăsau să fim stăpăni la noi acasă. Nu ne lăsau nici să purtăm tricolorul nostru naţional pe piept, numai pe-al lor aveam voie să-l purtăm. Da-n ziua aceea ne-am pus noi tricolorul, cu roşu, cu galben şi albastru..." Bătrăna se opreşte puţin din vorba pe care a spus-o pe nerăsuflate. Vedem in ochii ei, simţim in timbrul vocii cum retrăieşte ziua aceea specială. "E tare, tare demult de-atuncea... Toată lumea cănta şi era veselă. Au ajuns şi ei să aibă ceva al lor, să fie stăpăni! Eram şi noi CINEVA!"


SCHIMBAREA. Cea mai frumoasă zi din viaţă spune şi azi că este cea in care a mers să facă şcoală romănească. "Pe aicea au fost numai unguri şi pănă n-o venit Romănia (a se inţelege prin expresia «a venit Romănia», unirea cu Romănia - n.r.), n-am invăţat romăneşte, ci numai ungureşte. Tata ne-o dat la şcoală la unguri, că... ce era de făcut, atunci? Dacă dădeai copilul la şcoală romănească, asta nu avea valoare nicăierea, nici intr-un birou. Că te intrebau: «Nu ştii ungureşte? De ce nu ştii? De ce n-ai invăţat? Ieşi afară!» Aşa că noi, copiii, mai bine făceam numai ungureşte. Da’ nu ştiam nici matematica s-o judecăm pe romăneşte. Cănd m-am dus la şcoala romănească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să invăţ limba mea!"


POVEŞTI DE VIAŢÃ.... La Sibiu, Salvina Lazăr a făcut şcoala de menaj. Acolo, pe lăngă romănă, a mai invăţat franceză, germană. Bătrăna de 103 ani este, astfel, poliglotă. A deprins să facă prăjituri nemţeşti (săseşti) - "că acolo, la Sibiu, erau mulţi nemţi atunci" - şi să dactilografieze. Aşa, la 18 ani, cănd "s-o gătat şcoala", lucra la o exploatare forestiră, ca dactilografă. "Dar nu m-o mai lăsat tăticu’ acolo, că aveam mulţi candidaţi aici, cu care să mă căsătoresc". De măritat
s-a măritat insă cu un gospodar de pe la Ploieşti. Unul Gună. Avea in proprietate un teren petrolifer şi-o fabrică de sifoane. O ducea bine, avea casă cu 14 camere, işi făcea hainele la un croitor cunoscut din Ploieşti, "la Iorga", numai că destinul i-a frănt bucuriile. Era război. O maşină plină cu nemţi a trecut peste bărbatul ei şi… s-a dus. (Cu soţul dintăi a avut patru copii. Cel mare (care-a murit) era comandant de navă. I-a murit şi fata. Ii mai trăiesc cei mici - un băiat, la Deva, şi mezinul, in casa căruia stă, la Stremţ. Are 72 de ani. Iar nevastă-sa, Floriţa, ii poartă de grijă bătrănei, ca o noră bună ce-i este). Salvina Lazăr s-a intors in satul natal imediat ce-a rămas văduvă. In casa părintească mai locuia un frate, cu familia lui. "Nu stăteam toţi o dată la masă. Eu stăteam pe un scăunel şi copiii i-am aşezat pe prag, şi acolo măncau... Măncam şi lacrimile-mi curgeau in farfurie." S-a recăsătorit abia la 40 de ani, cu Iacob Lazăr. Şi, poate că aşa a vrut destinul, ea a supravieţuit tuturor.

DOCUMENT. Ziua Unirii, intr-una dintre cele 5 fotografii ale lui Samoilă Mărza

Floriţa Gună ne spune fel de fel de istorii din viaţa bătrănei. Despre momentul in care a trecut la cultul adventist, despre hotărărea de a mănca mai mult legume şi fructe şi vindecarea miraculoasă de boli grave, imediat ce şi-a schimbat alimentaţia, ori despre oamenii care au iubit-o pe Salvina , in tinereţile ei. "Cănd era la Sibiu, avea un prieten care era profesor. Eugen Costin.

L-am văzut şi eu..." (Aici, bătrăna, curioasă, ne intrerupe: "Mai trăieşte?") "Era prin ’64 cănd vine la poartă un domn gătit cu pălărie. «Mă cunoşti?» Şi ea zice: «Nu». (Dar după aia mi-o spus că l-o cunoscut, dar el o inşelat-o cu altă femeie, atunci, la Sibiu, şi n-o mai vrut să-l cunoască.) Şi el scoate din buzunar un pacheţel cu viorele uscate, pe care le ţinea de-atunci, de patruzeci de ani, de cănd ea i le-o trimis lui..."


Peste Stremţ, ca-n toată Alba, ninsese in ajun. In casa Salvinei Lazăr ninge cu amintiri. Despre Marea Sărbătoare a Unirii şi anii ce i-au urmat. Apoi despre ani mai vechi incă. Sărbătorile de iarnă. Cu drumuri innămeţite, pline de cete de copii porniţi cu colindul. Revede chipul "neamurilor şi rudeniilor" care-i călcau pragul casei in zi de duminică ori de Naşterea Domnului. Inţelegem atunci că amintirile ce-o inconjoară sunt mai prezente decăt prezentul.

AMINTIRE
"Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni căte-un pup de păine şi o cană de vin. Cănile erau de pămănt, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea"
Salvina Lazăr


IN LIMBA ROMĂNÃ...
"Pănă n-o venit Romănia, n-am invăţat romăneşte, ci numai ungureşte. Da’ nu ştiam nici matematica s-o judecăm pe romăneşte. Cănd m-am dus la şcoala romănească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să invăţ limba mea!"
Salvina Lazăr