Mica Romanie din inchisoarea Maribor

09 Iun 2005 • 00:00

"Despre miile care s-au intors cu coada intre picioare nu scrieti." Sunt cuvintele unei cititoare a editiei online a Jurnalului National, care s-a recomandat fosta angajata a Serviciului Pasapoarte. Intamplarea face ca tocmai astazi, a doua zi dupa ce ne-a parvenit comentariul doamnei, fosta si, in mentalitate, ramasa "tovarasa", sa va prezentam o asemenea poveste: a unui transfug "intors".

de CRISTIAN STEFANESCU

MULTIFUNCTIONALITATE. Lumea trebuia sa vada transfugi capturati. Legati de maini, acestia erau plimbati prin localitatile de frontiera. Uneori luau bataie. Tot cu catusele

Cand a plecat, Gogu Gherghel avea 21 de ani si isi asumase riscul de a alege libertatea proprie in clarul dezavantaj al familiei, ramasa acasa. Tatal sau, un excelent instrumentist de muzica populara, facea parte dintr-un ansamblu care beneficiase de numeroase "iesiri" la festivaluri si concerte - si nu doar in interiorul blocului sovietic. Era 1988, vara, zi de hram al bisericii in satul bunicilor sai, Vraniut (Caras-Severin), nedee sau "nigee", cum se spune in Banat. "Ne intalneam des sa punem la cale plecarea, dar niciodata in detaliu", isi aminteste unul dintre prietenii oraviteni ai lui Gogu. "Iar despre plecarea lui nu a stiut nimeni. Ne-am dat seama abia in momentul in care l-am vazut plecand la "nigee" cu multa, prea multa ciocolata la el. Unde te duci la "nigee", cand toata lumea face, in sat, zece feluri de prajituri, cu ciocolata dupa tine?" Din toata gasca de conspiratori, Gogu a ales sa faca pasul, pe frontiera verde, intre satele Vrani si Ciortea, impreuna cu Mircea "Ciocu" Stefan. Probabil pentru ca mama si unul dintre fratii acestuia se aflau deja in Germania - trecusera cu permisul de mic trafic in Serbia, "ratacind", la intoarcere, drumul.

BRICHETA. Frontiera avea dublura in zona aceea de granita. "Am trecut, in toiul noptii, de o prima fasie, dar stiam ca nu e aia. Cunosteam locul, doar petrecusem atata timp in satul bunicilor. Stiam ca paza patrula intre aceasta fasie falsa si aratura propriu-zisa. Intre cele doua linii de demarcatie se afla un gard de maracini, care se intindea pe toata "frontiera verde" de vest. "Acolo pierdeai cel mai mult timp. Noi am trecut cu spatele, ca sa nu ne zgariem pe fata. Trecerea a fost simpla." Gogu este convins ca "ne-a si vazut! A aprins o bricheta in momentul in care ne-am simtit reciproc prezenta". Militarilor in termen li se povesteau, in timpul instructajului, intamplari socante. Circula o legenda, de prin anii â70: la Teremia, unuia dintre granicerii adormiti in post i-ar fi fost taiat capul. Gradatii incercau, astfel, sa le sporeasca vigilenta si, totodata, sa trezeasca, in militari, un instinct de conservare frate cu cel de animal de prada.

MILIOANELE. Ajunsi dimineata in Iugoslavia, Gogu si Mircea s-au indreptat spre piata din Varset, amestecandu-se printre romanii care vindeau, la tarabe, tot felul de nimicuri. Cei mai multi erau oraviteni, cunostiinte de-ale fugarilor; nici unul nu intuia insa ce cauta cei doi in Serbia. "Ciocu lucra pe vremea aceea la mina (mina de uraniu de la Oravita - n.r.) si avea leafa mare. Aveam si eu o gramada de bani, asa ca asta nu era problema. I-am schimbat la o romanca si am inceput sa intrebam, printre romani, unde este autogara. Stiam amandoi sarbeste, dar nu aveam curajul sa vorbim. Politia patrula peste tot, nu era cazul sa ne dam sarbi - si-ar fi dat seama ca ceva e in neregula. Si asa, daca nu am fi avut haine de schimb la noi, ne-ar fi luat pe sus, ca hainele cu care am trecut frontiera se rupsesera si erau pline de noroi." Si-au luat bilete, nu au stat impreuna si s-au ferit sa isi vorbeasca. Au mers cu autobuzul pana la Belgrad, iar de acolo urmau sa plece cu trenul la Maribor. "Nu cunosteam prea bine banii. Era perioada inflatiei, cand aveau bancnote de multe milioane de dinari. E drept ca nici sarbii nu apucau sa-i cunoasca, asa de repede se devalorizau." Erau zile in care preturilor li se adauga un zero de dimineata pana seara. "Ca sa ne asiguram ca nu facem vreo prostie, cand cumparam ceva, dadeam bancnota cea mai mare. Am luat niste reviste sarbesti si le citeam pozele. Iar in tren ne-am zis ca n-are sens sa deschidem gura - i-am spus: "Tu esti mut, eu surd". N-ai vazut atatia? Nu-i intreaba nimeni de sanatate", rade Gogu.

TERMINUS. Gara din Maribor, ultima statie dinaintea Vestului

"HALT!" In putin mai mult de 24 de ore ajunsesera la granita cu Austria. Era ora 5:00 dimineata. "Orienteaza-te, daca poti, la ora aia. Am zis ca mergem si noi in directia in care merg mai multe tiruri. Si am mers, pe jos, vreo zece kilometri, pana la Sentilj, un sat. Erau patrule pe tot drumul, dar am avut noroc. Un copil ne-a explicat ca vama e dupa o curba. Ne-am asezat la o terasa si ne-am facut planuri pentru ultimul hop, pe care urma sa-l trecem noaptea urmatoare. Sentilj e asezat intr-o vale. Stateam la masa si studiam locul. Ce mai aveam? Numai 100 de metri pana la libertate. Nu putea fi greu. Ce paza? Am trecut noi de paza serioasa, de la romani, nu mai aveam acum probleme. Cine a mai auzit sa te prinda la granita cu Austria?"

Granita parcurgea un traseu in forma de potcoava. "Am trecut de un gard si am dat de altul, asa ca l-am sarit si pe acesta." Si, cum se plimbau ei intr-un lan de porumb, dau nas in nas cu pichetul de graniceri. Militari iugoslavi, pe platou, la inviorarea de dimineata! "Am iesit in Austria si, 50 de metri mai apoi, am trecut inapoi. Asta ii tot reprosez si acum lui Ciocu, ori de cate ori ne intalnim, ca el a fost cel care a sugerat sa mai sarim si cel de-al doilea gard." S-au mai ascuns ei o vreme, au incercat din nou sa se indrepte spre granita insa... "Chiar ma pregateam sa musc dintr-un mar pe care tocmai il culesesem dintr-un pom ca vad in fata mea soldatul, in genunchi, la zece metri de noi, cu pusca la ochi. Zice: "Halt!". Am ramas cu marul in gura. "Halt" asta m-a derutat. Dar si slovenii foloseau vorba asta, mai ales pe granita cu Austria. De unde o fi aparut, n-am idee!"

Preluati de paza de frontiera, au fost dusi mai intai in arestul Politiei din Sentilj, unde au stat o zi si o noapte, si, de acolo, prin Procuratura, la inchisoare in Maribor. Au fost judecati pe loc: pentru trecere de frontiera (cea romano-iugoslava) si pentru tentativa de trecere (cea cu Austria), au fost condamnati la 36 de zile privare de libertate. Prima noapte au petrecut-o in izolator: fara pat, fara scaun, in intuneric. "Am stat in camera cu niste albanezi. Ii terorizau. Si nu erau sarbi cei care ne pazeau, erau sloveni! Nu le dadeau sapun, nu mai vorbesc de tigarile pe care ni le dadeau - jumatate de pachet pe zi. Noua da, albanezilor nu. Si la baie ii trimiteau separat. Si ii bateau. Nici nu era de mirare ca a inceput razboiul din Kosovo."

Scosi de la izolator, au fost dusi direct la masa. "Tocmai ii spusesem lui Ciocu: "Noi suntem prostii orasului, numai pe noi ne-au prins". Cand colo, cantina, isi aminteste Gogu, rasuna de injuraturi romanesti. Erau sute ca ei. Aproape toata inchisoarea era plina de romani."

INTERVIURILE. De la Maribor au fost trimisi la Padinska Skela, lagarul de refugiati de langa Belgrad. Invatasera in inchisoare, de la unii romani care mai incercasera sa fuga, dar fusesera respinsi, poezia ce trebuia recitata la interviurile din lagar. "Nu puteai sa dai ca argument foamea sau intreruperea curentului. Politic. Numai minciuni, e drept. Am dat trei interviuri cu niste comisari ONU: cu o rusoaica, Olga, cu un italian, Fulio, si - la final - Vlada, iugoslav. Olga era o uratanie de vreo doi metri, dar nimfomana. A pus ochii pe Ciocu. Asa a si iesit din lagar. L-a scos, iar din Belgrad l-a preluat mama lui, stabilita in Germania." Gogu nu a avut acest noroc. A trebuit sa scrie si sa repete, apoi, in fata comisarilor ONU, povestea dinainte invatata: a aruncat cu gaze lacrimogene, furate de la pompieri, in sala in care se desfasurase o sedinta de partid, a scris pe pereti sloganuri anticomuniste si a avut condamnare la munca, plus domiciliu fortat in Valea Jiului. Vlada a facut exces de zel insa, in special in privinta datelor trecute in declaratii. "M-am prefacut ca nu stiu sarbeste, asa ca, in vreme ce Vlada ii spunea translatorului ce sa ma intrebe, eu verificam pe talpa, unde imi notasem cifrele. Erau minciuni, bineinteles, asa ca nu aveam cum sa le tin minte. Vlada stia o gramada de lucruri. Stia si cine e securist la Oravita. La final, mi-a spus ca el, pentru doi ani de domiciliu fortat, nu ar risca sa nu-si mai vada niciodata casa si a plecat. Dupa trei zile, dupa o luna de stat in lagar, m-au trimis in Romania cu autobuzul, la Jimbolia. In ziua in care m-au dat pe mine inapoi, 4 noiembrie 1988 (cu doua zile inainte de ziua lui de nastere - n.r.), au venit trei autobuze pline. Era plin de romani. La Padinska Skela, eram 80 in camera de 10 persoane. Dormeam cate doi in pat si pe jos."

JIMBOLIA. Cele sapte zile petrecute la Jimbolia au fost cele mai grele. "Izolatorul de la Maribor a fost luxul luxului pe langa ce a urmat." In granita a fost preluat, impreuna cu ceilalti returnati, de granicerii romani. Au fost dusi intr-o incapere din vama si lasati acolo. "Vreo patru soldati erau, si faceau misto de noi. Nu aveam catuse, frontiera era la 100 de metri - dar pusesera pe langa noi vreo cinci caini-lup si ne-au invitat sa fugim." Ulterior au fost suiti intr-o duba (celebrele dube ale aparatului represiv comunist, conserve fara ferestre, fara guri de aerisire) si dusi in unitate. "Stiam deja din Iugoslavia, aflasem de acolo, ca nu te baga la inchisoare, daca te returneaza. Nu mai aveau locuri in puscarii, te condamnau la locul de munca. Abia asteptam sa ajung la Oravita, sa fug iarasi." De bataile Securitatii nu ii era teama. "Ce bataie? Te batea unul si scapai. La inchisoare la Sentilj, erau si criminali. In lagar, printre cei 80 cu care stateai in camera, erau si banditi. Sa vezi acolo ce batai ieseau. Am vazut multe, nu de bataia unui prost de gradat mi-era mie. Se dadea si el mare, te lega, iti dadea niste bastoane si gata. Stiam: iau bataie, tac din gura si plec acasa, pe urma fug din nou!" Vorbeste detasat, chiar superficial, despre corectiile ce i-au fost aplicate in acele zile si nu uita catusele incasate in cap de la un procuror venit de la Oravita sa il ridice din arestul de la Jimbolia, pentru a-l duce acasa, acolo unde trebuia sa isi ispaseasca pedeapsa - condamnare la locul de munca si interdictia de parasire a localitatii. L-au marcat insa cele trei kilograme de morcovi pe care le-a primit ca hrana in saptamana de la Jimbolia: "Meniul meu - morcovi cu marmelada sau trei sau patru cotoare de varza, tot cu morcovi. Ne bateam care sa mearga la curatat varza si morcovi". Cat despre camera in care au fost tinuti: "Avea sase talpi latime si 16, parca, lungime. La un moment dat, stateam 18 in camera, ca sardelele, doi cate doi, legati de catuse. In picioare, zi si noapte. Era ger si ne lasau decat in camasa". Cand l-a luat procurorul, era extenuat si fizic, si psihic. L-a dus cu o Dacie pana la Oravita, pe el si pe alti doi returnati. La un moment dat, a tras pe dreapta in Timisoara si a coborat din masina. La intoarcere a venit direct la Gogu: "O, domnuâ Gherghel, ai vrut sa evadezi?", si i-a tras una cu catusele peste cap. "Eram rupt, unde sa fug? Unde mai pui ca te gaseau, nici nu apucai sa iesi din oras, atat de multa Militie era. Eram atat de terminat, ca putea sa treaca peste mine cu tractorul si nu mai simteam nimic!"

"GENEROZITATE"

"Veneau dupa tine, la Jimbolia, procurori sau graniceri din zona prin care trecusei granita. Trecusei pe la bulgari si te prindea in Serbia - venea de la Calafat. Trecusei Dunarea, venea de la Severin. Erau multi care trecusera inot - acestia erau priviti, in lagar, cu respect. Te interogau insa, te puneau sa declari cum si pe unde ai trecut. Nu avea sens sa spui ca ai trecut impreuna cu altii, ca luai cam sase luni in plus. La locul de munca, dar le luai. Stia toata Oravita ca am trecut cu Ciocu, dar am tinut-o pe a mea - am trecut singur. Se certau ofiterii intre ei, sa te paseze de la unul la altul. Normal, nici unuia nu-i mai convenea un caz in plus. Ei, si daca te gaseau cu bani sau aur la tine, mai luai o suplimentare de condamnare. Daca erau bijuterii din aur, te baga si le expatriere de bunuri de patrimoniu. Si atunci ce se intampla? Ti le confisca procurorul, dar nu-ti mai facea nici un act, ca sa, vezi Doamne, nu-ti complice situatia. Te intreba: "Trecem dolarii?" sau "Trecem aurul?". Ce mai puteai sa spui? "Nu-i trecem!" Oricum ramaneai fara ele. O tiganca si-a vazut, dupa Revolutie, lantisorul la sotia unui procuror."